Nr. 205 Traduceri

„Sorry I’m Late, I Didn’t Want to Come” de Jessica Pan (fragment)

Reach content for Google search „Jessica Pan”, „Sorry I'm Late, I Didn't Want to Come”



Vă propunem spre lectură un fragment din volumul „Sorry I’m Late, I Didn’t Want to Come” de Jessica Pan (Transworld Publishers Ltd, 2020), în traducerea Mihaelei Buruiană.

*

Holbatul în telefoane și ignorarea celorlalți au devenit noua normalitate, acesta fiind probabil și motivul pentru care am uitat cum să ne comportăm cu propria specie.

(…)

Putem să facem conversațiile mai emoționale și mai interesante dacă înțelegem că avem cu toții un „eu de suprafață” și un „eu profund”. Eul de suprafață vorbește despre vreme, despre întâmplări, despre ce am mâncat aseară sau ce planuri avem pentru weekend. Eul profund vorbește despre ce înseamnă, de fapt, lucrurile acestea pentru noi și ce simțim noi în legătură cu ele. Eul profund este conectat cu fricile, speranțele, iubirile, cu sentimentele noastre de nesiguranță și cu visurile noastre. Eul de suprafață este preocupat de logistică, fapte, detalii, chestiuni administrative. Eul profund e ca jurămintele de căsătorie; eul de suprafață e ca organizatorul nunții. Eului profund îi place să te privească în ochi și să-ți vorbească despre dorințele secrete, în timp ce eul de suprafață devine neatent la conversație ca să-și planifice lista de cumpărături.


Să fim văzuți, la asta tânjim într-o prietenie: la senzația aceea de „Omul ăsta mă înțelege mai bine decât mă înțeleg eu singur”. Când pierdem genul acesta de înțelegere cu prietenii vechi, magia dispare.


(…)

Unde te duci să-ți faci prieteni ca adult? Vorbesc serios, chiar vreau să știu: unde faci asta? Nu mai sunt sesiuni de studiu noaptea târziu sau evenimente sociale pentru studenți. Și, deși răspunsul evident este că poți cunoaște prieteni la serviciu, opțiunile tale sunt foarte limitate dacă nu ești pe aceeași lungime de undă cu colegii sau dacă ești liber-profesionist. (În plus, dacă ești prieten doar cu cei de la serviciu, cui i te mai plângi de colegi?) Eu nu fac voluntariat. Nu particip la vreo formă organizată de religie. Nu practic sporturi de echipă. Unde se duc oamenii egoiști, leneși și fără Dumnezeu ca să-și facă prieteni? Acolo trebuie să mă duc și eu.

(…)

Mi-e jenă că vreau așa ceva. Nici măcar nu vreau să spun asta cu voce tare, pentru că sună disperat și trist.

(…)

„Dacă spuneam cuiva că vreau să-mi fac prieteni noi, persoana respectivă înțelegea că nu am prieteni”, îmi povestește Rachel B. la telefon din Chicago. „Aveam prieteni, doar că niciunul nu era în același oraș cu mine. Ne simțim disperați sau ciudați când căutăm prieteni, dar nu ar trebui. Prietenia este un lucru important.” E adevărat. Prietenii te ascultă, râd cu tine, îți dau sfaturi, te încurajează, te inspiră, îți umplu viața de bucurie. O mare sursă a singurătății mele este faptul că nu am o prietenă apropiată pe care s-o pot suna ca să ne întâlnim la o cafea din senin și căreia să-i povestesc tot ce mi s-a mai întâmplat. Sau un grup de prieteni cu care să ies. Nu vreau ceva mare sau extravagant. Doar un mic sabat pe care să pot conta când vreau să le fac vrăji dușmanilor mei. Brené Brown îi descrie pe prietenii de genul ăsta drept „prietenii cu care muți un cadavru”. Știți voi. Oamenii pe care îi suni când ai omorât din greșeală pe cineva. Și ai mei erau toți în alte țări. Cu siguranță nu eram eu singura persoană care se chinuia să-și facă prieteni în Londra?

(…)

Studiile arată că niciodată n-am petrecut atâtde mult timp online, derulând prin conturile de social media, apreciind poze cu pisicile și tacâmurile străinilor, citind știri non-stop, urmărind cele mai recente crize pe Twitter ale liderilor mondiali, dar, deși suntem atât de conectați, rămânem izolați. Este adevărat că internetul creează un spațiu în care introvertiții își pot găsi semeni care să gândească la fel și comunități online, însă are și el limitele lui. Pare că toată lumea se bazează atât de mult pe tehnologie și pe platformele sociale pentru interacționare și, chiar dacă putem să scriem tweeturi spirituale și comentarii emoționante pe Instagram, nu știm cum să o salutăm pe casiera de la magazin casiera de la magazin fără să ne treacă transpirațiile. Riscăm să ne pierdem capacitatea de a interacționa cu ceilalți în persoană. Social media reprezintă o mare parte a problemei singurătății (nu ne mai întâlnim față în față cu prietenii existenți, facem eforturi să purtăm conversații profunde cu ei), dar poate că tot tehnologia oferă și soluția. Cel puțin, asta încearcă întruna să-mi spună Instagram. Aplicația de întâlniri Bumble are acum o funcție BFF (cel mai bun prieten pe viață), care îți găsește prieteni noi. În zilele noastre, se obișnuiește să-ți întâlnești partenerul romantic cu ajutorul aplicațiilor mobile. Dacă oamenii găsesc dragostea prin intermediul unor aplicații, eu nu puteam să-mi găsesc o nouă cea mai bună prietenă tot în felul acesta? Și de ce să mă opresc la o singură prietenă? De ce să nu găsesc o gașcă întreagă? Voiam să pot scrie pe Instagram lucruri de genul „A sosit toată gașca!”, în loc să postez doar o poză cu mine alături de o farfurie de brioșe cu afine și un roman de Sally Rooney.


Conform studiilor, este nevoie de șase până la opt întâlniri ca să simți că cineva ți-a devenit prieten. Când a fost ultima dată când te-ai întâlnit cu o persoană care nu ți-e colegă de muncă de șase până la opt ori pe an? Dacă nu formați un cuplu, nu sunteți colegi de echipă sportivă sau de apartament, răspunsul este „niciodată”.


(…)

De ce acest stigmat? Păi, în primul rând, este greu să recunoști că vrei prieteni, iar studiile arată că bărbații sunt mai puțin predispuși decât femeile să afirme public acest lucru. Având în vedere că, tot conform studiilor, bărbaților le este mai greu să-și facă prieteni noi, poate că ei au nevoie de astfel de aplicații mai mult decât femeile: 2,5 milioane de bărbați din Marea Britanie nu au prieteni apropiați (iar singurătatea este în creștere și în SUA – este o amenințare mai mare pentru sănătatea bărbaților de vârstă mijlocie decât obezitatea sau fumatul).

(…)

La vârsta aceasta, viețile și carierele o iau pe drumuri diferite pe măsură ce oamenii fac copii, se mută în alte orașe și își schimbă joburile. Este posibil ca prietenul tău de acum douăzeci de ani să nu mai aibă prea multe lucruri în comun cu tine acum. Nu ți s-a întâmplat să te reîntâlnești cu cineva din trecut și să-ți dai seama că cele mai plăcute momente ale conversației erau amintirile? Apoi ai plecat dezamăgit și trist, știind că și celălalt se simte la fel.

(…)

Să fim văzuți, la asta tânjim într-o prietenie: la senzația aceea de „Omul ăsta mă înțelege mai bine decât mă înțeleg eu singur”. Când pierdem genul acesta de înțelegere cu prietenii vechi, magia dispare.

(…)

Conform studiilor, este nevoie de șase până la opt întâlniri ca să simți că cineva ți-a devenit prieten. Când a fost ultima dată când te-ai întâlnit cu o persoană care nu ți-e colegă de muncă de șase până la opt ori pe an? Dacă nu formați un cuplu, nu sunteți colegi de echipă sportivă sau de apartament, răspunsul este „niciodată”. După definiția aceasta, cel mai bun prieten al meu este șoferul de autobuz. Alte cercetări susțin că, în medie, durează cincizeci de ore ca să consideri pe cineva amic și nouăzeci de ore până când te simți confortabil să-l avansezi la „prieten”. Cincizeci de ore? Nu sunt așa de sigură. Uneori, prietenii noi dispar. Nu știi niciodată ce se întâmplă în viața altcuiva: poate cineva din familie e bolnav, poate trec prin ceva important care le solicită toată energia, poate își revin după o suferință. Este posibil să nu aflăm niciodată. Tot Rachel B. spune: „Nu te poți aștepta ca cineva să se comporte ca prietenul tău înainte să fiți, de fapt, prieteni. Nu zic că oamenii ar trebui să fie răi, dar nu-ți sunt datori cu nimic. Așa că încearcă să nu o iei prea personal dacă nu te caută sau nu-ți răspund.”

Fragment din volumul „Sorry I’m Late, I Didn’t Want to Come” de Jessica Pan, Transworld Publishers Ltd, 2020
#CitesteCuVoceTare 16

 

Susține Literomania

Despre autor

Mihaela Buruiană

Mihaela Buruiană este traducătoare literară (a tradus din engleză și franceză vreo 40 de cărți până în prezent) și cititoare pasionată (despre cărți și traduceri scrie și pe blogurile ei, „Jurnal de traducătoare” și „Palimpsest”). I-ar plăcea ca, într-o zi, să scrie propriile cărți.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.