Nr. 192 Traduceri

„Doi moșnegi” de Ilya Varsavski

Semako puse hârtiile în mapă.

– Aţi terminat? – întrebă Golikov.

– Mai am o problemă, Nikolai Petrovici. Luna asta n-o să putem onora comanda Comitetului de Astronautică.

– De ce?

– N-o să ne-ajungă timpul.

– Musai s-o onorăm. Planul trebuie îndeplinit cu orice preţ. În caz de forţă majoră, o să vă trimit un programator.

– Nu-i vorba de programator. De când vă tot cer un calculator în plus!

– Iar eu de când vă tot cer să renunţaţi la „Vârtejul” dumneavoastră! După cum ştiţi, pesemne, hârbul ăla demodat figurează în inventar. Ţineţi seama că acolo nu-şi bat capul cu amănuntele. Aveţi o maşină, şi cu asta basta. A doua oară-mi şi retează scurt cererile. „Vârtejul”! I-auzi ce mai poreclă i-au scornit!

– Uitaţi că…

– Nu uit nimica – îl întrerupse Golikov –, de mult au eşuat tentativele alea absurde de-a imita creierul în maşinile de calculat. Întreprinderea noastră-i Centru de Calcul, nu muzeu. Ne vizitează comisii, delegaţii străine. E pur şi simplu o ruşine să le-arătăm laboratorul dumneavoastră. Nu izbutesc în ruptul capului să pricep ce-aţi găsit la „Vârtejul” ăla!

Semako se codi o clipă.

– Păi, să vedeţi, Nikolai Petrovici, sunt treizeci de ani bătuţi pe muche de când lucrez cu „Vârtejul”. La vremea lui, era cea mai perfecţionată dintre maşinile noastre. Poate să pară sentimental, stupid, dar efectiv nu mă lasă inima să…

– Fleacuri! Toate-n lume au un sfârşit. Într-o bună zi, stimate Iuri Alexandrovici, ne vor arunca şi pe mine, şi pe dumneavoastră la coş. N-ai ce-i face, asta-i viaţa!

– Haida-de! pentru dumneavoastră, cel puţin, e încă prea devreme ca să vorbiţi despre asta.

– Nu – se fâstâci Golikov. Nu m-aţi priceput. Nu-i vorba de vârstă. Cinşpe ani în plus ori în minus, oricum, sfârşitul e acelaşi. Însă noi, dumneavoastră şi cu mine, suntem fiinţe cuvântătoare, homo sapiens, ca să zic aşa, pe când „Vârtejul” ăla al dumneavoastră, hârbul – scuzaţi-mi expresia – ăla deşelat, nu-i decât o-ncercare neizbutită de imitaţie.

– Şi totuşi…

– Şi totuşi, daţi-l dracului, iar pe trimestrul viitor vă promit o maşină din cele mai moderne, ultimul răcnet. Gândiţi-vă la toate astea.

– Bine, o să mă gândesc.

– Dar planul trebuie îndeplinit, fie ce-o fi.

– O să mă străduiesc.

 

Dulapul ăla uriaş, zgomotos, înconjurat de maşini cu componente moleculare, scunde şi elegante ca nişte pantere, părea un monstru preistoric.

– La ce lucrezi acum? – îl întrebă Semako.

Automatul îşi întrerupse şirul calculelor.

– Uite, verific rezultatul problemei pe care-a rezolvat-o asta… moleculara. Musai să stau tot timpul cu ochii pe ele. Fac calculele fără să judece. Iute, ce-i drept, dar fără să judece.

Semako ridică panoul şi aruncă un ochi la datele de intrare. Problema nr. douăzeci şi patru. Ca să repete toate calculele, „Vârtejul” ar avea de lucru pe puţin trei săptămâni. De unde i-o fi trăsnit prin minte să facă una ca asta?

– Nu merită osteneala – zise el, punând la loc capacul… Problema a fost rezolvată în paralel de-a doua maşină şi concordanţa rezultatelor e satisfăcătoare.

– N-avea grijă, o fac cât ai bate din palme – bâzâitul maşinii se transformă într-un scrâşnet asurzitor. Beculeţele panoului prinseră să clipească nebuneşte. Uite ce repede ştiu să lucrez!

Crac! se declanşă releul de protecţie termică. Tabulatorul şterse cifrele de pe contor.

Automatul, ruşinat, tăcea mâlc.

– Lasă – îi spuse Semako, acu’ odihneşte-te. Mâine am să pregătesc o problemă special pentru tine.

– Ăă… precum vezi, circuitul meu nu vrea să meargă… şi eu care…

– Nu te necăji, bătrâne. Totul va fi în regulă. Lasă-ţi circuitele să se răcească.

– Te-ai văzut cu şefu’? – întrebă „Vârtejul”.

– Da, ne-am văzut.

– Şi… de mine-a zis ceva?

– De ce mă-ntrebi?

– Zilele astea a trecut prin laboratorul nostru, împreună cu şeful secţiei administrative. Şi a dat dispoziţie: monstrul ăsta trebuie aruncat la gunoi, că nu-i bun de nimica. Se referea la mine.

– Fleacuri! N-o să te-azvârle nimeni la gunoi.

– Dacă mi s-ar fi putut drege niţeluş circuitul ăla şi înlocui lămpile, atunci ştii cum aş…?

– Bine, o să născocim noi ceva.

– Dacă s-ar fi putut înlocui barem lămpile, da’ unde să mai dai acu’ de ele? Cu siguranţă că nu se mai fabrică de peste douăzeci de ani.

– Nu face nimica. Ai răbdare. De cum scăpăm de planul ăsta, o să-ţi montez un circuit nou pe bază de semiconductori. Am şi-ntocmit ceva schiţe.

– Zău?

– O să te dregem niţeluş şi-o să te putem folosi ca să-i înveţi pe elevi, dat fiind că funcţionarea ta se bazează pe un principiu complet diferit de-al ăstora moderne.

– Se-nţelege de la sine! Da’ tu ţi-aminteşti ce mai probleme rezolvam noi amândoi pe vremea când îţi pregăteai primul raport pentru congresul internaţional?

– Cum să nu-mi amintesc?

– Şi când te-ai certat cu Liuda, tot eu ţi-am recomandat cea mai bună strategie de aplicat. Ţi-aminteşti? Asta s-a-ntâmplat în anul o mie nouăsute… cât?

– În o mie nouăsute şaişapte. Abia ne căsătoriserăm.

– Şi zi-mi… acuma, îi duci mult dorul?

– Enorm.

– Mă faci gelos!

– Gelos pe ce?

– Uite… – automatul tăcu.

– Nu te opri. Spune.

– Nu ştiu cum să-ţi explic mai limpede… Chestia e că nu mă tem deloc de… sfârşitul… ăla. Însă aş vrea să-mi ducă şi mie cineva dorul, nu să… pur şi simplu la gunoi, ca unul care nu mai e bun de nimica. Mă-nţelegi?

– Sigur că te-nţeleg. O să-ţi simt mult lipsa.

– Serios?

– Pe cuvântul meu de-onoare.

– Lasă-mă să calculez ceva pentru tine.

– Mâine dimineaţă. Iar pân-atunci, odihneşte-te.

– Te rog, te implor!

Semako oftă.

– Chiar ieri ţi-am oferit o problemă.

– Nu… nu prea mi-o mai amintesc… Se-ntâmplă ceva cu linia mea de stocare a memoriei. Tu nu păţeşti niciodată chestii de-astea?

– Ce chestii?

– Să vrei să-ţi readuci ceva în minte şi să nu izbuteşti.

– Ba da, uneori.

– Mie mi se-ntâmplă foarte des în ultima vreme.

– Nu-i nimica, în curând o să te reparăm.

– Mulţumesc! Hai, repetă-mi problema!

– S-a făcut târziu, oricum n-o să mai ai timp să lucrezi nimica.

– Ştii ce, nu mă debranşa în noaptea asta. Vii de dimineaţă şi problema va fi gata rezolvată.

– E interzis – spuse Semako, serviciul contra incendiilor nu-ngăduie să se lase maşinile-n priză.

„Vârtejului” îi scăpă un „hm!”.

– Tu şi cu mine, în tinereţe, făceam chestii şi mai riscante. Ţi-aminteşti cum lucram pentru teza ta? Cinci zile şi cinci nopţi, fără oprire.

– Asta a fost odată. Şi-acu’, la odihnă. Întrerup curentul.

– Bine, pe mâine!

 

Dimineaţa, sosind în laborator, Semako văzu trei zdrahoni care trăgeau afară „Vârtejul”.

– Unde naiba-l duceţi? – tună el. Cine v-a dat voie?

– Nikolai Petrovici a dat dispoziţie – îi zâmbi cu gura până la urechi şeful secţiei administrative, care dirija operaţiunea. La gunoi cu el, că nu-i bun de nimica.

– Stai! O să telefonez chiar acu’ la…

Panoul „Vârtejului” se izbi de tocul uşii: pe duşumea se împrăştie o ploaie de aşchii de sticlă.

– Vai, ce brute…! Semako se aşeză la masă şi-şi astupă ochii cu mâinile.

Maşina fu târâtă pe coridor.

– Zina!

– Da, Iuri Alexandrovici!

– Cheamă femeia de serviciu. Să măture asta. Dacă-ntreabă careva de mine, spune-i c-am plecat acasă.

Asistenta de laborator îl privi speriată.

– Ce-i cu dumneavoastră, Iuri Alexandrovici? Sunteţi palid ca un mort. Telefonez chiar acu’ la punctul medical.

– Nu-i nevoie. Semako se ridică anevoie de pe scaun. Dar azi mi-am pierdut cel mai bun prieten… Treizeci de ani… Ştii, eu… chiar… vorbeam uneori cu el… în gând… Năravul ăla prostesc al moşnegilor.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea

Sumar Literomania nr. 192

 

Susține Literomania

Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: