Darie Magheru (pseudonim al lui Aurel Zaharia Moldoveanu, n. 25 octombrie 1923, Lunca Câlnicului, jud. Brașov – d. 25 octombrie 1983, Brașov) a fost poet, prozator, dramaturg și actor de teatru român, a cărui operă remarcabilă rămâne în mare parte în afara circuitului critic și editorial mainstream. Poezia și proza acestui scriitor se disting printr-un spirit neconvențional și experimental: volume precum „Caprichos” (1970), „Schițe iconografice” (1973), „Guernica” (1974) sau „Zeu orb cu flori” (1982) marchează trecerea de la un lirism tradițional spre forme poetice moderne și neomoderniste, iar proza sa, inclusiv celebra „Cărămida cu mâner”, este considerată un experiment de tip „neo-antiroman”, reflecție ironică și radicală asupra narațiunii în sine.
Marginalizat în epocă – exclus repetat din Uniunea Scriitorilor pentru atitudinea sa neconformistă față de regimul comunist și respins de multe ori de circuitul editorial central – Magheru a rămas, în mod tragic, un autor mai puțin cunoscut decât o merită opera sa. Începând cu anul 2013, cărțile sale de proză, poezie și teatru au fost reeditate la Editura Eikon din inițiativa surorii sale și a editorilor preocupați de recuperarea operei lui Darie Magheru. Moartea sa, survenită la aceeași dată de 25 octombrie în 1983, a închis prematur viața unui creator singular, ale cărui scrieri continuă să provoace și astăzi cititorii și criticii interesați de experimentul poetic și prozastic din literatura română a secolului XX.
Literomania i-a dedicat lui Darie Magheru un dosar amplu care reunește articole despre viața și opera sa, cronici și fragmente literare, configurând un portret de autor și o imagine de ansamblu asupra unei opere marcate de singularitate și discontinuitate editorială.
Dosarul „Darie Magheru, un scriitor incomod și nonconformist” a fost coordonat de Adina Dinițoiu și Raul Popescu.
1. Viața și opera lui Darie Magheru
Darie Magheru, un scriitor incomod și nonconformist, cu o proză de o stranietate aparte
Vă invităm să ascultați emisiunea „Revista literară radio” (realizator: Georgeta Drăghici) de la Radio România Cultural, din data de 03.11.2024, emisiune consacrată scriitorului Darie Magheru. Au participat: Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editori coordonatori Literomania.
In memoriam Darie Magheru
de Olga LASCU și Adrian HAMZEA
Aurel Zaharia Moldoveanu – cel care, adoptând pseudonimul literar Darie Magheru, a văzut lumina soarelui în 25 octombrie 1923, lângă fabrica de postav din Lunca Câlnicului – se născuse pentru a sluji frumuseţea la toate altitudinile ei, dar şi ca să fie aruncat din când în când în cotloanele urâtului ce aveau să-l încolţească până la sufocare, tribulaţiile sale pământeşti îmbrăcând, totuşi, un văl de taină menit să ascundă viaţa-i de caznă.
Mama lui – o săceleancă suavă, amestec de candoare şi puritate – îşi urmase soţul în anii când numeroşi ardeleni plecau în căutarea unor rosturi mai promiţătoare, până în preeriile de peste ocean. Rosturi pe care ea le-a aflat altfel şi mult mai aproape…
Tatăl lui Darie, Simion Moldoveanu, care îşi avea baştina în munţii Gurghiului – părţi de ţară locuite odinioară de dacii liberi, i-a insuflat copilului care abia se ridica, iubirea de neam şi libertate fără tocmeli şi fără rezerve, povestindu-i neâncetat şi cu de-amănuntul fapte din cronica de aur şi pătimiri a românilor. Lucru care l-a determinat pe copilul Darie nu numai să îndrăgească istoria patriei, ci şi să o studieze temeinic, cu nobilă îndărădnicie. Darie a început să dezlege enigma literelor – decupându-le din ziare – învăţând apoi să citească şi să scrie încă de la vârsta de cinci ani şi, pătrunzând astfel taina cărţilor ce aveau să-l fascineze până în ultima sa clipă. Fiecare nouă pagină îi suscita noi încântări, în luminile şi umbrele acesteia descifrând tâlcuri de fantasmă.
Debutul său – intempestiv – s-a produs: „Cu barda-n porţi de veac”, plachetă de versuri, apărută în 1941. Poetul avea numai 19 ani. Dar până atunci…
Chemarea bunicii, Paraschiva Dudu, i-a adus pe cei trei pribegi la Săcele, unde Darie s-a bucurat de privilegiile unui copil răsfăţat. Abia ştiutoare de carte, bunica – parcă pe urmele unui pătrunzător instinct – a intuit filonul de nestemate ce se ascundea în nepot. Pentru el şi-a valorificat singura sa bogăţie materială, o salbă cu galbini moştenită de la oamenii celuilalt veac, izbutind astfel să cumpere casa de la numărul 107 din Turcheş, astăzi Casa memorială Darie Magheru, pe strada care poartă acum numele poetului. Bunica îşi înconjura nepotul cu o tandreţe pe cât de caldă, pe atât de discriminatorie. In timp ce Darie nu se mai sătura de prăjituri şi felurite acadele, ceilalţi nepoţi erau nevoiţi să se mulţumească doar cu vreo banală plăcintă. Aşa socotea bunica lui că e drept: „Sum cuique tribuere!” – şi atât.
Citește aici articolul complet
„Cărămida cu mâner” – un „neo-antiroman” de Darie Magheru
de Raul POPESCU
O recuperare a lui Darie Magheru – prozatorul, poetul, dramaturgul – s-a încercat deja, dar una ineficientă şi, din care cauză, nedreaptă. Nu este unicul scriitor român în această situaţie, desigur. Scrierile sale au fost publicate, până în 2013, de editura braşoveană Arania, dar, e adevărat, există o diferenţă indiscutabilă între o mică editură de provincie, prea puţin vizibilă pe piaţa de carte, şi o editură consacrată. Din 2013, opera lui Darie Magheru a fost publicată în trei volume de Editura Eikon.
Un alt motiv pentru care opera lui Darie Magheru nu a reuşit să se impună nici măcar acum, în postcomunism, ar fi ignoranţa criticilor şi istoricilor literari, care au auzit prea puțin sau deloc de acest nume (deşi nu din vina lor, iar asta reiese şi din cele de mai sus). Nu există decât un singur studiu dedicat scriitorului braşovean, şi anume „Darie Magheru – Trasee tragice de la Sisif la Pygmalion” de Mihaela Malea Stroe, volum apărut, din câte cunosc, tot la Editura Arania.
Totuşi, numele lui Darie Magheru mai apare, din când în când, în textele unor scriitori cunoscuţi, ca Octavian Soviany sau Vasile Gogea. Cel din urmă a postat, la un moment dat, pe blogul său diverse texte despre Darie Magheru şi opera sa, texte mai mult decât utile unui cititor dornic să se iniţieze în literatura deloc lejeră practicată de scriitorul braşovean. Octavian Soviany, el însuşi braşovean, a avut şansa să se numere printre apropiaţii lui Darie Magheru. A povestit multe despre prietenul său şi mai are, sunt sigur, multe de povestit. Ba chiar unul dintre personajele romanului „Năluca”, mi-a mărturisit Octavian Soviany, i-a fost inspirat de Darie Magheru.
Citește aici articolul complet
Absurdul tragic al lui Darie Magheru
de Raul POPESCU
Ediția princeps a romanului „nemuritorul în solitudine și durerea” de Darie Magheru, apărută în 1995 în doar 111 exemplare, la Editura Arania, are pe coperta a IV-a un avertisment pe care, probabil, niciun editor din ziua de astăzi nu ar mai avea curajul să-l folosească: „Cititorul dornic de o lectură facilă este sfătuit să nu cumpere această carte”. Și, într-adevăr, cartea lui Darie Magheru, scrisă între 1961 și 1964 și apărută de-abia în 1995, este de o stranietate aparte, așa cum, de altfel, este – dar în cu totul alt registru – și cel de-al doilea roman al aceluiași scriitor brașovean, „cărămida cu mâner”.
Împărțit în trei episoade, „sisif uitând”, „pod la dobreta” și „nemuritorul în solitudine și durerea”, romanul cu tentă experimentală al lui Darie Magheru ne propune un discurs straniu, un soi de delir controlat, avându-l ca protagonist pe Antimir, un demn succesor al eminescianului Dionis, care – nici mai mult, nici mai puțin – „a început să aștepte să existe”. În fapt, romanul lui Darie Magheru poate fi privit, în esența sa, și ca o replică modernă la „Sărmanul Dionis”, și nu întâmplător nebunia lui Antimir ia proporții imense – să ne amintim doar începutul prozei eminesciene: „…și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi, aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari” – în momentul în care încearcă să numere pereții camerei sale și nu poate să treacă, în numărătoarea sa, de cifra patru, fatidica cifră patru care înseamnă, în acest caz, sfârșitul. Mereu, în tentativele sale, se oprește, mai exact, la cel de-al patrulea zid care, prin poziția sa ultimă, ne definește spațiul de trăit, de locuit, de iubit, de suferit, un spațiu al siguranței și al confortului, dar, în același timp, este și simbolul spațiului închis, al temniței în care suntem condamnați să trăim cu sau fără voia noastră: „însă, din ficat, din splină – pe dracu! a zis antimir. din umărul stâng sau din tibia dreaptă! e bine? – însă din ficat, din splină, de undeva dinlăuntrul lui suia, se cățăra spre creier, simțea bine asta!, nevoia chinuitoare de a începe să numere pereții și groaza feroce că s-ar putea poticni la cifra patru… că n-ar izbuti să continue numărătoarea – așa, mereu, întruna, la nesfârșit!… că singura lui șansă ar sta în această sinistră goană matematică de-a lungul pereților!… și nu, nu de-a lungul, ci în cerc – pe pereți! […] și… va fi vorba, deci, de al patrulea perete, gândea el, dar asta e pur și simplu o abstracție! noi ne-am clădit-o, cărămidă cu cărămidă, pentru ca gesturile, ideile pe care le schimbăm, sentimentele să ne fie firești, să aibă cursivitate!…” Este, altfel zis, simbolul limitării condiției umane. Dacă presentimentul expansiunii, al infinității lumii, și angoasa iscată de acesta sunt teme eminesciene, în modernitate, Darie Magheru își găsește afinii în rândurile existențialiștilor, în frunte cu Sartre (cu permanenta sa angoasă) și Camus (cu absurdul condiției umane) – nu neapărat unii dintre favoriții lui Magheru, dar pe care în mod sigur îi citise și îi cunoștea destul de bine. Dar nu numai, căci și din teatrul absurdului, din Samuel Beckett mai ales, Darie Magheru „a ciupit” câte ceva, atâta cât avea nevoie.
Citește aici articolul complet
Simple coincidențe centenare?
de Mihaela Malea STROE
Stânga: Urmuz (Demetru Dem. Demetrescu-Buzău). Dreapta: Darie Magheru (Aurel Zaharia Moldoveanu)
M-a tentat, încă de prin primăvara acestui an (2023, n. red.), să scriu despre Urmuz și Darie Magheru. Se știe bine cine este Urmuz. Nu se știe aproape deloc cine este Magheru. Urmuz a scris puțin (cu expresia lui Paul Cernat – o „mini-operă explozivă [care] a ieșit la suprafață după moartea autorului”), despre el s-a scris mult. Magheru a scris mai mult, dar despre el s-a scris foarte puțin. Urmuz, susținut și popularizat de George Ciprian, lansat de Arghezi, apoi publicat de Sașa Pană și Geo Bogza, a dobândit glorie postumă, Darie Magheru – marginalizat în timpul vieții, arestat ca anticomunist, exclus din Uniunea Scriitorilor de P. Sălcudeanu, reprimit, apoi, dar publicat și recenzat cu parcimonie – editat, după ’89, de Daniel Drăgan și de Valentin Ajder, a rămas aproape necunoscut, chiar și după schimbarea regimului pe care l-a contestat. Urmuz – un timid, descris de sora lui ca „nepretențios și introvertit”, cu atitudine mai degrabă ludică, veselă, glumeață, Darie Magheru – un „tăios” incomod, sancționând (uneori cu vorbe grele) prostia, impostura, slugărnicia, oportunismul. Dar… să începem cu începutul!
Textele lui Darie Magheru, elaborate cu migală și respect față de cuvântul scris, aidoma celor urmuziene, pretind cititori exersați, apți și interesați să decodifice mesajul. Nu pot fi citite pe diagonală. La prima ediție a romanului „nemuritorul în solitudine și durerea” (1995), pe coperta a patra, editorul avertiza: „cititorul dornic de o lectură facilă este sfătuit să nu cumpere această carte”. Romanul, cu accente autobiografice, scris între 1961-64 și imposibil de publicat la vremea aceea, transfigurează experiența carcerală a lui Darie și este o radiografie codificată a regimului concentraționar de atunci, extensibilă la orice timp și spațiu aflate sub dictatură. Numele personajului principal, Antimir, cere decodificare prin trimitere la limba rusă – анти-мир – în care „mir” înseamnă lume/pace –, numele sugerând că personajul se împotrivește lumii/păcii sovietice. Explicația i-a fost încredințată lui D. Drăgan chiar de către autor. Antimir evoluează în trei ipostaze (inculpat, nebun, gropar) într-o atmosferă kafkiană, în așteptarea unui proces misterios, declanșat de entități rămase în umbră. Vina deductibilă a personajului este că refuză să admită existența celui de-al patrulea perete (al carcerei, al garsonierei) care închide spațiul vital, desăvârșind izolarea. El pendulează între carceră și garsonieră (mai apoi ospiciu și mormânt), garsoniera nefiind altceva decât o… carceră confort-sporit care creează iluzia libertății. Prin absurdul situațiilor trăite, prin imposibilitatea comunicării cu ceilalți, poate fi asociat și cu Meursault, din „Străinul” lui Camus. Antimir alege spulberarea simbolică a pereților printr-un act suicidal de esență tragică, autosacrificială: închide ușile, ferestrele, deschide gazul în teracota albă, lipită de perete. În timp ce „gazul sâsâia tot mai nervos”, declară în fața unui auditoriu imaginar că, „în ciuda unor retractări anterioare” la care a fost constrâns (pe parcursul anchetării, se subînțelege), „AL PATRULEA PERETE NU EXISTĂ!” și aprinde bricheta.
Citește aici articolul complet
2. Recuperări
„cărămida cu mâner” de Darie Magheru (fragment)
„cărămida cu mâner sau moartea personală a tovarășului state broajbă (neoantiroman povestit)” de Darie Magheru a apărut în 1967, sub formă de foileton, în revista brașoveană Astra. În anul morții lui Darie Magheru, 1983, sunt publicate fragmente din acest neoantiroman în antologia „Cărămida cu mâner”, antologie de proză umoristică apărută la Brașov și care a împrumutat, în semn de omagiu, titlul prozei semnate de Darie Magheru (pe diverse site-uri, însă, ca an al apariției apare 1986). În 2006, „cărămida cu mâner” este publicată în volum de Editura Arania din Brașov. În 2014, este republicată, alături de proza „nemuritorul în solitudine și durerea”, în al doilea volum al „Scrierilor” lui Darie Magheru, apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca. „cărămida cu mâner” este o proză atipică în peisajul literar al anilor ’60 ai secolului trecut. De o calitate literară incontestabilă, a fost, însă, ignorată de critica literară a vremii, ca mai toate textele lui Darie Magheru. Nici după 1990 lucrurile, din păcate, nu s-au schimbat. O recuperare și o reconsiderare critică a operei lui Darie Magheru sunt, iată, mai mult decât necesare. Despre „cărămida cu mâner”, Octavian Soviany scria în 2013, în prefața la primul volum al „Scrierilor”, următoarele: „Poveste a unei umanități gregare, aflate într-o permanentă stare de torpoare etilică, textul lui Darie Magheru (care pornește de la o intrigă vag polițistă) deconstruiește, cu o vervă satirică superlativă, toate locurile comune ale narațiunii de tip recherche, promovate în context românesc de moda Noului Roman Francez, dar, mai ales, deconstruiește însăși ideea de narațiune. Căci – contaminată parcă de delirul etilic al personajelor – vocea narativă nu face aici altceva decât să-și etaleze ostentativ propria neputință de a povesti, printr-un joc al divagațiilor și al parantezelor care bruiază permanent povestirea, făcând-o să se risipească în crâmpeie incoerente, ce se alcătuiesc și se dezalcătuiesc după metoda caleidoscopului”. (Raul Popescu)
Capitolul șapte
– în care asasinul
este numărat pe degete –
„fiecare – cu autobiografia mă-sii!” – avea obicei să se pronunțe sentențios state broajbă, până în preajma morții sale și încă o bucată de vreme după aceea…
Noaptea sfârșită cu un cadavru dezbrăcat la piele şi hainele împăturite atent alături se deosebea de celelalte nopți ale obișnuiților de la „jegosu” – printr-un cadavru dezbrăcat la piele şi hainele împăturite atent alături! constata, după o pauză, ignat ce_fostul ofiţer de poliţie!_care nu avusese mamă!
grigore grigore_îşi continua el, ignat ce, investigația_n-ar fi putut asasina pe cineva vreodată, iar pe state broajbă în mod deosebit atunci – din cauza găinii!
faptele se înfățișau cam așa:
iocasta_soția lui_avea ce-i drept cu aproape mai mulți ani decât grigore grigore, pe fostul ei buletin de identitate. iocasta era așadar_ca nume!_o simplă întâmplare, în menajul lui grigore grigore nefiind vorba de complexul lui oedip – iar buletinul fusese cu adevărat descoperit la ultimele patru porții de cartofi cu afumătură, pe fundul oalei și ajuns acolo printr-o împrejurare de care nu putea să fie străin nepotul, sau nepoata_nepoți ai lui grigore grigore_o fetiță slăbuță și un băiat sașiu… așa că iocasta_pe concret_ duminică la prânz voia supă de găină și cum parte din familie nu avea vârsta, parte era de sex opus, iar grigore grigore când prindea pe sine un animal_purice sau altceva_nu îl strivea, cum se obișnuiește, prin presare între unghiile mari de la mâini, ci îl planta grijuliu în blana lui samson, că „de ce să moară?” și „mai dă-l în mă-sa!” samson, care lătra – când se clătina!… îl jenase mereu un bocanc, de câte ori depășea o sută de mililitri de secărică pe decimetru pătrat de dermă umană!… așa că iocasta, cu trei lei în palma stângă strânsă, găina și cuțitul (legată de picioare- găina) în mâna dreaptă, se îndreptau spre poartă_iocasta-cuțitul-găina!_ dar grigore grigore privind după ele a nimerit cu târnăcopul_ „încerca să taie un șanț, de la jgheab, de-a latul curții_ a nimerit în cada de tuci întoarsă cu gura în jos – la care cada s-a spart, grigore grigore a svârlit târnăcopul, a tras un bocanc în sfărâmăturile căzii și apoi_ pe spate, urlând!_ încerca să-și îndese în gură laba piciorului desculț acuma, care însă nu mai încăpea_ în gura lui grigore grigore!_ cu niciun chip – și iată de ce după vreo jumătate de oră – cuțit, găină și bancnota se aflau în fine în mâinile lui grigore grigore și șchiopătând în drum spre jegosu! spre jegosu? investigațiile fostului ofițer de poliție_ ignat ce!_ n-au urmărit pista. destul că grigore grigore le depunea pe tejghea (găina dedesubt, cuțitul la mijloc, bancnota_ care acum era de o sută de lei!_ deasupra!) și bolborosea ceva_ grigore grigore_ în legătură cu de ce să ia altul banii?… iar pe la miezul nopții găina și cuțitul pe dușumea (găina tot cu picioarele legate, cuțitul pe verticală, înfipt în scândură – lângă!), despre bancnotă nu se mai știe nimic de atunci! și grigore grigore în genunchi, în fața lor_ găină – cuțit!_ implorând-o pe cea dintâi că el nu poate lua viața altuia – să se sinucidă singur! găina, evident, dar de vreo două ceasuri o trata drept cocoș – poate din cauză că era ora prea târzie pentru ca să se mai poată rămâne la cârciumă – în compania unei ființe femeiești!… grigore grigore nu avusese timpul „socialmente necesar” – ignat ce a prins, înainte de ieșirea din poliție, acele memorabile cursuri de economie politică!_ să devină asasin!…
Citește aici articolul complet
„al treilea război mondial” (fragment din „cărămida cu mâner”) de Darie Magheru
când cel de al doilea al lui sen haucă a găsit grenada ofensivă ostrogotă – era cam după șapte seara și ploua…
tubul de beton de pe warthe_încă nu tăiaseră șoseaua spre poiană și serpentinele aveau o rațiune care nu era numai a lor, cum se întâmplă de câțiva ani încoace de când ele_serpentinele_ sunt „în sine”, încep deci și se gată, însă unde nu te aștepți… îl abandonaseră doi inși în salopete_și macaraua_de mult, foarte mult albastru_salopetele! și nu se mai știe de ce l-au părăsit…
grenada era [(lat. granatus „umplut cu grăunțe, cu material granulos”, milit.) mijloc de luptă format dintr-un înveliș, o încărcătură de explozie (sublinierea noastră) sau chimică (ibidem) și un focos destinat pentru (ibidem) lupta apropiată sau pentru lupta împotriva navelor (ce sens mai are să subliniem?)… etc. conform dicționarului enciclopedic român, 2, d-j, pagina 613, coloana trei roman, cuvânt 3] era, așadar grenada, uitată lângă acel stejar (quercus sessiliflora) pe warthe, sau pierdută și mai apoi uitată, sau_și de ce nu?_lăsată pur și simplu cu vreun scop acolo de către un soldat vizigot din cel de al doilea război mondial, când toate scopurile militare au fost integral absconse și când_în acest al doilea război mondial! s-a făcut dovada mai pregnant decât oricând că de la vercingetorix și până în zilele noastre militarismul (prusac doar în ultimele secole!) declanșează războaie totale care_după un susținut efort moral, material și civil: ciungi, văduve, orfani cu tată în viață, recrutându-se dintre ambuscați (tatăl!) le ratează irefutabil… așa că „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă… [după cunoscuta lege din chimie a lui lavoisier (a. 1.1743-1794) care_lavoisier a contribuit la înlăturarea definitivă a teoriei flonisticului el, în paranteză fie spus, se numește flogiston] totul se transformă!”… dar dacă grenada era_sau nu!_ofensivă și îndeosebi gotică nu o să mai putem afla vreodată! e o simplă presupunere că ea ar fi fost așa cum pretindeam la începutul relatării… pentru ca însă nu cumva să existe și dubii în ce privește buna noastră credință, vrem să precizăm de pe acum că despre o grenadă fantezist doar s-ar putea insinua că e de proveniență asiro-chaldeeană atâta vreme cât binecunoscutele popoare pe care le-am ales ca termen de comparație foloseau în nobilul scop de a se vătăma și în ultimă instanță de a se schilodi reciproc ori cu vecinii_tot niște amărâți de troglodiți!_bâta, sulița, cărămida smălțuită – poate și de aceea că pe teracota tehnicolor (spre deosebire de hârtia velină mată a zilelor noastre!) era dificil să transcrii în idiomele epocii niște explozii!… cu limba de la ur – „grenadă ofensivă” e foarte posibil să fi ocupat [dacă ea, grenada (lat. granatus, umplut cu… etc.) ar fi fost cunoscută și întrebuințată implicit – de aici necesitatea ardentă de a fi descrisă pe teracotă!] câțiva metri pătrați de pământ și apoi ars, ba, chiar metri cubi, și în concluzie mai mult decât expresia „bombă atomică în prima bulă papală (Pius al…. da!) de după hiroșima! bulă în limba lui nero („și-a făcut calul senator” era caligula!) imperator polisportiv, așa că au respins indignați inventarea ei – și din motivele enumerate… iar, până la urmă, îngăduiți-ne să presupunem a fi fost etnic ariană grenada!_și ofensivă (tot ea!) pentru că nu cunoaștem în împuțita de istorie a acestei planete cu nimic mai puțin împuțită (planeta!) o împrejurare când bestia blondă să fi procedat la un război mondial gratuit… și deci doar așa – ca să se apere cu el!
Citește aici articolul complet
„nemuritorul în solitudine și durerea” (fragment) de Darie Magheru
prima parte! sisif uitând
I.
din tavan începea să se lumineze vărgat. antimir se ridică în capul oaselor – după ce își trăsese palmele sub ceafă – apoi și-a coborât de pe pătură picioarele încălțate cu bocanci cazoni, mânjiți de noroi proaspăt. iar’ noroi?… da!
și s-a pornit, mecanic, să numere pereții: unu. doi… trei… patru…
și la patru, s-a oprit din numărat, știa – din experiență – că ar fi putut să numere așa mereu, întruna, la nesfârșit. Dar azi, parcă nu avea chef…
iară noroi?!
deci, a așteptat – cât a mai așteptat – și, cum nu se grăbea nimeni să-i răspundă, nici din pereți, nici din podea – din podea. . . ce să mai vorbim? era sigur de tot că din podea nu se poate răspunde! – nici din tavan… a râs. la cuvântul tavan! că antimir nu privise nimic din toate astea, până la cuvântul tavan – și nici atunci –pe care îl rostise chiar!
și… ar fi aprins o țigară.
da’ să nu fie prea devreme! gândea el.
însă n-a pregetat prea mult. cu mișcările celui care are vecinicia în față, a scos din buzunarul de la piept bricheta improvizată – tiripliciul – alcătuită dintr-un capac de cutie pentru cremă de ghete și în el îngrămădindu-se, spirală peste spirală, ca o bandă de izolat – cârpa arsă, tăiată sau ruptă din izmene, și a fixat tărășenia asta întreagă între genunchi, apoi, trăgând și slobozind ața petrecută prin găurile nasturelui de piatră – tot de la izmene și el obligându-l să se învârtă cu iuțeala unei pietre de polizor – dar în ambele sensuri – l-a apropiat de buza capacului de la cutia de cremă de ghete și așchii de fier incandescent ș-au repezit în cârpa arsă – făcând-o incandescentă pe o porțiune suficient de mare pentru ca el – antimir – să-și poată aprinde țigara pe care și-o potrivise, cocârjat, cu gura pe genunchi!… și-a aprins-o și de-abia acum a privit prin încăpere.
lumina venea de sus, prin tavan, lumină suficientă pentru ca să fie cam cinci dimineața, într-o zi neploioasă, de iulie, undeva la munte…
destulă pentru ca să-i lumineze bine bocancii.
și, de unde dracu… ?
dar – în dimineața asta – n-avea nici-un chef să-și răspundă. înțelegea să pună întrebarea… ei, da! însă, ca tot el să-și răspundă…
și antimir trăgea din țigară!
așa că, ce-ar fi să număr pereții? și-a zis. și să nu mă opresc iară la patru… ce dracu îmi veni astăzi să mă opresc la patru?
și își dădea seama că nu mai are nici o șansă! pereții erau patru – și basta!…
tâmpită chestie! sunt silit să găsesc altceva, gândea antimir. și a mai tras o dată din țigară, în vreme ce – prin bocanc – își scărpina glezna stângă cu potcoava bocancului drept.
ce-ar fi să-mi număr degetele?… nu. n-avea rost!… încercase și altădată și din asta nu ieșea nimic!
Citește aici articolul complet
siqueiros
labiș
vă implor – nu visați!
ieri dimineață
un tramvai
a strivit poezia!
fiți hidoși!
din frumusețe au rămas
așchii de os,
printre tocurile cui!
fie-vă milă de noi!
mimați prostia!
creierul său
și-a tras în cochilia turtită
toate dendritele
cu care adulmeca
rostul lumilor!
…mimați idioțenie!
viața are
– cu-adevărat –
frâne westinghause,
dar ele nu mai funcționează!
mimați imbecilitate –
e singura noastră șansă!
siqueiros
nu fiți
contrariați
dacă
lumea
– de-acum înainte –
are să vă fie
scurtă la mâneci
sau
plesnește pe subsuori!
siqueiros
a conceput-o
în
închisori!
execuție
federico garcia lorca
se frângea
– sub gloanțe! –
pe drumul cordobei!
…unul după altul
muriră
villon, edgar poe, verlaine…
a patra oară
nu s-a mai ridicat,
nu mai voia!
…ay,
începuseră să tragă
și
în poeții
ce nu s-au născut!
Citește aici articolul complet
„Balada împușcatului” de Darie Magheru
Despre Darie Magheru circulă multe legende prin Brașov, fiind un personaj greu de ignorat la vremea lui. Incomod, Darie nu s-a supus niciunor reguli, fie ele sociale sau politice – cu atât mai mult politice. Piesele și poemele sale, s-ar putea mira cineva, abundă în evocări istorice sau mitologice românești, însă ce le salvează, aș zice eu, este ludicul. Teatrul și poezia se contopesc de cele mai multe ori într-un tot liric, greu de separat, și poate separarea nici nu e necesară de la un punct încolo. În volumul „Poeme” (Editura pentru Literatură, 1968), spre exemplu, este inclusă și piesa „Eu, meșterul Manole”, piesă apărută separat în 1957, sub forma unei plachete ilustrate de artistul plastic C. Piliuță. Tot în volumul „Poeme” apare și „Balada împușcatului” (dacă în teatru, l-am putea plasa pe Darie alături de Blaga, în poezie, se apropie foarte mult, iată, de poeții cerchiști, mai ales de Radu Stanca), poem a cărui istorie ne-o spune sora poetului, Olga Lascu, în cartea „Aduceri aminte despre Darie Magheru” (Eikon, 2018). Citind mărturisirea Olgăi Lascu, m-a mirat curajul scriitorului de a include acest poem într-un volum, în anii 1960. Subversiv, incomod, atât ca personaj cât și ca scriitor, Darie Magheru nu s-a temut, pare-se, de consecințele actelor sale. Vă invit să citiți mai jos mărturisirea Olgăi Lascu și, de asemenea, poemul „Balada împușcatului”. (Bozz)
Citește aici articolul complet
Radu Țuculescu – un virtuoz al genului scurt
Călătorie în Est
„Chifteluța” de Dino Buzzati
Lumea lui Tadej Golob
„Ospățul Împăratului” de Dino Buzzati
Ștefan Baciu – poetul nostalgiei, poetul libertății (II)
„O șopârliță” de Juan Burghi
Fawzia Zouari. Stories and Secrets
Poeme de Georg Trakl în traducerea lui Ștefan Baciu
„Oameni care vor fi mereu cu mine” (fragment) de Narine Abgarian
Poeme de Ana Patricia Collazos
„Există un om care obișnuiește să-mi dea cu o umbrelă în cap” de Fernando Sorrentino
„Călăul” de Silvina Ocampo
Maja Lunde. Memories and Hopes
Drumuri printre amintiri…
„Pierderea și recuperarea firului de păr” de Julio Cortázar
