Citesc în „Amintiri din pribegie” despre „nedreptatea” juriului Goncourt care i-a retras premiul lui Vintilă Horia din cauza articolelor din țară menite să-l discrediteze. Acuma, una la mînă, cred că e o prostie nemaipomenită să retragi un premiu, oricare ar fi acela. Să nu-l dai, asta se întîmplă zi de zi; să regreți că l-ai dat, nici asta nu e rar; dar să-l retragi e chiar stupefiant. Nici nu știu cum ai putea să retragi gestul acela pe care l-ai făcut cînd te-ai hotărît să-i dai premiul cui ai vrut tu. Doi la mînă, nu mi se pare că există vreo relație între „morala” scriitorului și „talentul” lui. Céline, Brasillach (nume pe care le pomenește și Djuvara), Gorki, Aristofan, Eugen Barbu etc. – numele care dovedesc „nerelația” – pot fi enumerate la nesfîrșit.
Acestea fiind zise, trebuie să adaug că nu am reușit să citesc „Dumnezeu s-a născut în exil” nici după trei încercări sincere. Djuvara vorbește despre stilul bolovănos al lui Vintilă Horia (adăugînd că nici la francezi, nici aiurea nu mai contează stilul, ceea ce e totuși o afirmație eronată), dar mie mi s-a părut arid de-a dreptul, de parcă aș ronțăi rumeguș. Doamne, cît de departe am fost de „privirea de vultur” a lui Marguerite Yourcenar din „Memoriile lui Hadrian”! Ca să fiu echitabil și să amintesc un roman a cărui acțiune se petrece într-o perioadă apropiată de cea a romanului lui Vintilă Horia.
Din punctul meu de vedere, romanul lui Vintilă Horia n-ar fi trebuit să primească Premiul Goncourt de la bun început.
Scrie un comentariu