Cartea săptămânii

Cuvânt şi viaţă în „Pupa russa” de Gheorghe Crăciun

„Lumea nu poate fi atinsă şi văzută nici nu există
decât dacă trece mai întâi printr-un hăţiş de cuvinte.”
Gheorghe Crăciun, „Pupa russa”

„Cuvântul nu reprezintă realitatea. Cuvântul ESTE realitatea.
Pentru noi, cel puţin. Poate că Dumnezeu ajunge până la obiecte. Noi, însă, nu.”
Philip K. Dick, „Timpul dezarticulat”

Nu surprinde, aș spune, că Gheorghe Crăciun, în ultimul său roman, „Pupa russa”, are o scriitură densă, propunându-i cititorului un text plin de volute, de pasaje bine structurate, construite aproape matematic. Gheorghe Crăciun a fost un prozator exigent, mai ales din punct de vedere stilistic. Această exigență stilistică nu era gratuită, ci reflecta o veche obsesie prezentă în multe dintre prozele sale: legătura dintre viață și cuvinte şi modul în care aceasta poate fi redată în scris/prin scris. „Pupa russa” este romanul unei lumi care capătă viaţă prin cuvinte, o lume, mai exact spus, tradusă prin cuvinte. În copilărie, știm cu toții, cuvintele au o putere magică. Nu numai că denumesc lucruri, ci chiar le însuflețesc. Atunci lumea este descoperită prin cuvânt şi cuvântul este descoperit datorită lumii: „…toate acestea erau cuvinte cu care puteai face ceva: să ajuţi viaţa şi lucrurile să devină vizibile, să dai dreptul materiei impregnate cu sânge şi materiei neînsufleţite să nu se mai afle acolo în faţa ta atunci când vorbeşti despre părţile lor independente cărora li se spun fiinţe sau obiecte”. Cuvântul devine, iată, mult mai puternic decât lucrul pe care îl denumeşte: „Dacă vedea ceva în faţa ei, ceea ce vedea era mai mult un cuvânt decât un lucru sau o fiinţă. Descoperea că între cuvinte şi lucruri exista pur şi simplu o distanţă pe care nimic nu o putea vindeca. Şi atunci toate cuvintele pe care le ştia începeau să-i zumzăie în minte ca un roi de albine. Cuvintele-i vibrau puzderie sub pleoape, ca nişte pete difuze, de toate culorile. Unele pete deveneau litere, altele se topeau în întuneric”.

Întreaga existenţă devine, astfel, un joc al dezvăluirii/ descoperirii treptate prin cuvânt – un fel de pupa russa. Leontina Guran, protagonista romanului, la rândul ei, este o pupa russa. Traian Ştef într-o cronică apărută cu ceva ani în urmă în revista „Familia”, remarca, mai îndreptățit sau nu, că, în acest caz, „sensul desfacerii păpuşii ruseşti nu este de la mare la mic, de la suprafaţă la adâncime, ci unul al acoperirii succesive până la banalul şi obişnuitul suprafeţei cotidiene, până la viaţa fără nici un relief, anonimă, fără nicio tensiune, fără sângele cald, spre capătul unei hemoragii, dinaintea morţii penibile” (v. „Familia”, nr. 9, septembrie 2004).

Viaţa Leontinei Guran – nu voi folosi deocamdată termenul de „destin” – se constituie, de fapt, dintr-un carusel de cuvinte, imagini, senzații, iar succesiunea evenimențială a poveștii este aproape anulată în favoarea focusării pe elemente care aparțin, în fond, iraționalului. „Viaţa ei (a Leontinei, n.m.) e o colecţie de senzaţii, imagini, instincte, porniri, deziluzii şi frustrări imposibil de raţionalizat”, va recunoaşte Gheorghe Crăciun într-un „Confessio” care ar fi trebuit să facă parte din roman. Așadar, din această perspectivă, romanul poate fi considerat o „colecție de imagini mărite până la deformare”.

Leontina Guran, fiica unor oameni simpli dintr-un sat de munte (echivalentul ţinutului paradisiac în care răul îşi face simţită pentru prima dată prezenţa prin descoperirea de către o gașcă de copii, din care făcea parte și Leontina, a unei paraşute îngropate, ceea ce va declanşa o anchetă şi va atrage după sine pedepse), ajunge într-un liceu respectabil dintr-un mare oraş şi apoi studentă la o universitate din Bucureşti. Se transformă într-o unealtă a regimului comunist, la început din teama de a nu fi exmatriculată dacă nu-şi va turna colegele, iar apoi din complacerea într-o situaţie care îi promitea o viaţă îndestulată şi, mai ales, sigură. Urmează decăderea, degradarea atât psihică, cât şi fizică. Încercarea de a-şi întemeia o familie, în speranţa că astfel îşi va reveni, eşuează. Cam acesta ar fi, pe scurt, parcursul exterior al protagonistei, un parcurs redat poate din complezenţă, din nevoia de a marca narativ un parcurs ale cărui puncte de rezistenţă se găsesc în melanjul menţionat mai sus.

Evidentă în romanul lui Gheorghe Crăciun, ca de altfel în majoritatea prozelor sale, este aşa-zisa respingere a ideii de destin. Mai degrabă, pare a fi vorba aici despre respingerea povestirii brute, povestire care ar susţine o anumită evoluţie a unui personaj. Totuși, cred eu, Leontina Guran nu este lipsită de destin. Dimpotrivă, încă de la începutul romanului suntem avertizaţi în legătură cu evoluţia ei ulterioară: „Era înaltă, zveltă, arbora în jurul gâtului (de curviştină perversă, dar cine şi-a închipuit atunci ce va fi?) o eşarfă străvezie ca o spumă, avea pulpe prelungi şi glezne subţiri, prea subţiri, contrazicându-i flagrant presupusa origine”. În întreaga ei fiinţă, Leontina Guran îşi avea, pare-se, întipărit destinul. Şi atunci de unde această respingere a ideii de destin din moment ce existenţa acestuia este recunoscută de către autor, chiar dacă într-un mod indirect? „În primul rând, eu nu suport ideea de destin, pentru că ea se confundă în mintea mea cu ideea de carieră” – iată o posibilă explicaţie, dar care ţine de latura intimă a omului Gheorghe Crăciun. O altă explicaţie ar fi aceea că Leontina Guran, după cum afirmă Caius Dobrescu într-un studiu introductiv („Un Bertrand Russel de respiraţie wagneriană”) la cea de a doua ediţie a romanului „Pupa russa” (Editura Art, Bucureşti, 2007), este un construct, un personaj teoretic, ipotetic, dovadă că niciodată nu îi sunt redate gândurile. Tot ceea ce ţine de fiinţa acestui personaj este redat de un narator complice cu personajul (iată încă o trimitere la semnificaţia titlului: în spatele personajului se ascunde un narator în spatele căruia se ascunde autorul).

Aşadar, reformulând întrebarea de mai sus, un personaj, fie el şi unul ipotetic, poate fi lipsit de destin? Nu – cel puțin asta e părerea mea, deşi, aici, este vorba despre un destin ce oglindeşte un „model teoretic”, un destin prefigurat, lucru recunoscut şi de către Caius Dobrescu în studiul său introductiv din care am citat mai sus: „Cu o ironie discretă, dar ucigătoare, Gheorghe Crăicun lasă destinul eroinei să fie hotărtât, ca de forţe impersonale, de inerţiile şi determinările mecanice ale «istoriei mentalităţilor»: o femeie atletică şi senzuală, cu un acut simţ al independenței, este, în mod necesar, «curvă», deci «turnătoare», deci lacomă şi şireată, deci gata să se prostitueze pentru un loc călduţ în aparatul de propagandă al partidului, dar, evident, suficient de neinteligentă pentru a se vinde pentru privilegii destul de mărunte”. Destinul nu poate fi eludat nici măcar în literatură. În acest caz, însă, destinul este mai degrabă ignorat în măsura în care el poate fi intuit, cunoscut sau presupus. Accentul cade nu pe povestire, ci pe trăire. Singurele elemente care nu se supun destinului sunt trăirile, emoţiile, simţurile, toate acestea având drept suport cuvintele. Doar ele fac din Leontina Guran un personaj autentic, unic. De aici şi tragismul romanului. Leontina este conştientă de automatismul, atât de evident de altfel, al unui model de viaţă impus (în acest caz, modelul comunist). A crezut că se poate salva devenind unul dintre cei care fabrică şi susţin iluziile regimului politic, acceptând un post într-unul din aparatele judeţene ale Uniunii Tineretului Comunist, unde sarcina ei principală era propaganda, adică fabricarea de iluzii. A crezut că se poate salva dedându-se unei vieţi desfrânate, libertine, ştiind că de fapt nu este decât o păpuşă a fanteziilor masculine. Iată un personaj construit din contradicţii, un personaj viu, un personaj schizofrenic, autist, care alege să trăiască într-o lume interioară dominată de imaginile şi trăirile copilăriei, înstrăinându-se, în schimb, de lumea din afară – o lume, în cele din urmă, falsă, ipocrită. Un personaj care încearcă cu disperare să ajungă la un sine prea bine ascuns, să descopere motivele unei suferinţe surde, neclare: „Iată de ce se abandona cu disperare în cărţi. Căuta ceva care să semene cu viaţa ei. Nu era seară în care să nu deschidă o carte, orice carte, extrasă din bibliotecă absolut la întâmplare. Citea şi se gândea, făcea pauze lungi şi atunci rămânea multă vreme cu ochii pironiţi în pereţi. De unde începuse toată mizeria asta?”.

O căutare a cuvintelor, o căutare prin cuvinte… Leontina Guran este un personaj care suferă cu asupra de măsură, neîmplinirea fiind resimţită la acest nivel al suferinței ca un eşec major care nu poate avea decât un singur final plauzibil: moartea. Iar moartea este apanajul celor vii. În cele din urmă, Gheorghe Crăciun a reuşit ceea ce şi-a propus: să pună carne pe un schelet de hârtie, să pompeze sânge adevărat, cald, în vene de hârtie. Cu alte cuvinte, să creeze un personaj viu din cuvinte şi doar din cuvinte.

Gheorge Crăciun, „Pupa russa”, Editura Art, București, 2007

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu