Flash fiction stories Nr. 185

Flash fiction stories – decembrie 2020 (II)

Reach content for Google search „flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Singurul zbor spre Istanbul
Daniela Hendea

 

Nu mai pusesem piciorul într-un aeroport de câțiva ani. Din 2018. Puteam să opresc în șirul de mașini pe loc cu motoarele pornite, să-l las pe frate-meu cu bagajele la intrare, așa cum insistase, însă voiam neapărat să-l însoțesc. Să dau ochii cu forfota de călători, să aud rolele bagajelor pe mochetă, pe ciment. Unul din cele mai satisfăcătoare sunete. Roți zgâriate, ciuntite de atâtea rostogoliri prin lifturi, scări rulante, coridoare, cale. Încercam o stare de confort în gări, autogări, aeroporturi. O împăcare în parcurgerea distanței dintre două puncte cardinale. În tranziție nu există alte așteptări decât să poți străbate în siguranță spațiul și timpul. Doar să-i reziști.

Am parcat în garajul violet, cod de culoare. Am făcut o fotografie stâlpului de lângă mașină, cu detaliile locației. Ne-am îndreptat prin tunel spre trenul subteran care făcea legătura între terminale. D. Îl căutam pe D.

Dragoș, pleci în România! De Crăciun! Tot exclamam, parcă la fiecare pas. Stai, să mă văd checkinuit, îmbarcat, în aer măcar, îmi tempera el entuziasmul. Ne-am oprit din reflex în fața panoului care afișa cele câteva zboruri internaționale rămase din zi. Toate erau on time. Un avantaj la numărul redus de zboruri.

Traseul, pustiu. Mă-ncerca mereu o senzație de cavou când treceam prin pasajele nepopulate din aeroporturi. Senzația că nu mai există nimeni pe lume, doar eu, bagajul tras în urma mea, zgomotul pașilor amortizat de mocheta bătătorită. Reclame uriașe umplând pereții de-a lungul. Doi bărbați cu geci bleumarin pe spatele cărora scria Houston Police și puști semi-automate peste umăr se rezemau de balustradă. Ne-au petrecut cu vederea, iar noi n-am știut să facem altceva decât să înclinăm capul a salut. Greșisem etajul. Altădată nimeream direcția bună doar urmând puhoiul de lume care ne trăgea instinctiv după el. De data asta lipsea. Căutam drumul spre Turkish Airlines. Ne-am urcat din nou în lift, ale cărui uși s-au deschis din nou chiar în mijlocul terminalului. Ne-am trezit cu bagajele în fața ghișeelor. Intrasem pe culoarul dedicat îmbarcării pentru first class și business, dar n-avea importanță. Dragoș fusese luat în primire de îndată, biletul controlat, bagajele cântărite. Înainte să ne dezmeticim, check-in-ul se încheiase, iar el se pomenise doar cu căștile în jurul gâtului și geaca mai groasă peste braț, s-o aibă la îndemână la aterizare. Se anunțau temperaturi scăzute la Cluj.

Hai să ne facem o poză! Am scos telefonul din geantă. Da, hai. Dacă mor, măcar să mai avem o poză. Îmi venea să protestez, să pufnesc în râs, dar nu s-a gândit toată lumea la moarte anul ăsta? A devenit una din opțiunile reale. Pentru frate-meu, și dacă ajungea avionul cu bine, se îndrepta spre un oraș copleșit de covid, într-o familie în care toți îl avuseseră. Nu scap, zicea. Era convins. Fuma cam mult, muncise pe brânci să-și poată lua șase săptămâni liber, nu prea se îngrijise. Petrecuse multe nopți în rulota din pustietatea câmpului unde pompau neostenit sondele de țiței, în care pătrundeau cu ușurință frigul și ploaia.

Să ne facem o poză și fără mască, l-am îndemnat, aruncând o privire în jur. Bine, hai, dar repede, zise el cu o jumătate de glas. Ne-am descoperit fețele pentru o clipă, am apăsat pe declanșator, apoi ne-am pus imediat măștile la loc.

Poate n-ar trebui să-mi fie așa de frică, dar vreau să evit orice motiv care ar putea să mă împiedice să mă urc în avion. Să nu vină securitatea din aeroport, să mă ia pe sus pentru că mi-am dat masca jos, râse el. Trebuie neapărat să ajung la Teodor. Băiatul lui de șase ani, pe care nu-l mai văzuse de un an. Nu mai doarme noaptea de emoții, taie zilele din calendar. Pandemia și restricțiile ei loviseră Statele Unite chiar după ultima întoarcere din România. Trebuie neapărat să ajung, repetase. Cadouri, cât pentru un an întreg. Să stau prin aeroporturi trei zile și trei nopți, și tot trebuie să ajung. Teodor îl sunase pe drum spre aeroport, neputând adormi. Intrase apoi pe fir și maică-sa. Unde ești? Tu n-ai ajuns încă nicăieri? Sunt pe drum, am spus că avionul decolează la ora 5 dimineața, ora voastră. Și n-ai ajuns mai devreme la aeroport, așa cum te lăudai? Fiecare vorbă din gura ei împroșca resentimentul, frustrarea. Răutatea. Mă urăște, mărturisise Dragoș după ce încheiase apelul. Pur și simplu, mă urăște. De data asta a fost chiar amabilă. Ea pretinde că-i fericită fără mine, dar așa arată fericirea? Când nu are ce-mi reproșa, recurge la marea vină: că i-am abandonat. Din câte-mi amintesc, ea l-a luat pe Teodor și s-a-ntors în România, îmi venea să zic. N-am zis. Discuțiile despre ea, cu ea, nu-și mai aveau de mult rostul.

Se deschiseseră ușile glisante ale aeroportului care dădeau în afară și pe ele intra echipajul cursei spre Istanbul: însoțitoare de zbor îmbrăcate-n carmin, cu eșarfe crem prinse de berete, acoperindu-le o jumătate din față, până la rever. Primul gând, suprins de priveliște: royalty. Habar n-am de ce royalty, însă intraseră cu atâta eleganță și încredere, încât nu-mi puteam lua ochii de la ele. În urma lor, au intrat și piloții, iar noi i-am petrecut cu privirile până au ieșit din raza vizuală.

Nu-i nevoie să mai stai, mi-a zis Dragoș. Ne-am uitat la ceas. Mai rămăseseră două ore până la decolare. Mai prinzi puțină lumină la ieșirea din aeroport. De-a lungul orizontului, prin ferestrele imense, dâra incandescentă tot mai subțire. Spre mașină greșisem iar etajul. Șoferul cartului din parcare m-a întrebat dacă mă poate ajuta. Da, i-am zis, vă rog. Cum pot ajunge aici? I-am arătat fotografia. Ah, păi sunteți departe. Nici nu sunteți în zona potrivită. Vreți să vă duc eu? Sigur, am răspuns fără ezitare. Mă pierdusem. Obosisem. Am urcat, singurul pasager. Coboram în spirală prin parcarea uriașă, aproape goală. Bine c-ați făcut poză, a zis Z. Atât i-am reținut din numele afișat pe bord. Unii stau să-și caute mașina și câte două ore.

Podcast Literomania – „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă”

 

     
Programul de Anul Nou la piscină
Daniela Hendea

Foaia lipită cu scotch pe geam afișa în cifre apăsate cu cariocă neagră programul de sărbători: piscina se-nchidea la miezul nopții. Mi-au rămas treizeci de minute. Am tras tare de mânerul de aluminiu. Prin crăpătura ușii se strecura trepidația boilerelor.

În spatele meu oamenii acaparau strada principală, mișunau dintre blocuri cu pocnitorile sfârâind în aer. Răcneau de bucurie cu sticlele de șampanie-n mână, anticipând explozia dopurilor. M-am strecurat înăuntru, am împins ușa în urma mea până s-a-nchis de tot. Lent. Arcul care o controla opunea rezistență.

Am rămas o clipă nemișcată. Trăgeam cu urechea. Pași lipăind pe cimentul umed. M-am luat după ei. Am mai deschis o ușă, apoi a doua, a treia. Nu te vedeam plutind cu fața-n jos – temerea cea mai mare –, nici în bazinul cu jacuzzi, nici în cel pentru copii, cu apa până la glezne. La bazinul olimpic m-am sprijinit de bordură, m-am întins să înșfac părul roșcat în cârlionți care părea că plutește. Spre mine s-a întors fața încurcată a unei femei. Vă rog să mă scuzați, credeam că v-ați pierdut cunoștința.

Nu dădeam de tine. Descurajarea m-a împins în apă. M-a-nghițit fără să-mproaște, fără să spumege, fără valuri. M-am scufundat ca o bornă kilometrică până la fundul bazinului. Gratiile de la geamuri trepidau sub vocile în unison care începuseră numărătoarea inversă. Cu spatele lipit de dalele de faianță din pardoseala bazinului, am început să număr și eu.

Zece! Nouă! Opt! Bășicile de aer îmi evadau dintre buze, refractau în urcuș lumina sterilă a neoanelor din tavanul înalt.

Șapte! Șase! Cinci! Vocile se întețeau, urletul înfundat al mulțimii ajungea până la mine. Se va sfârși numărătoarea-n…

Patru! Trei! Doi! Unu! Happy New Year! Primul pocnet de artificii m-a scuturat din transă. M-am sprijinit  de palme, m-am ridicat în șezut. Lent. Am strâns genunchii sub mine. Un imbold din tălpi și m-am desprins. Despicam apa cu palmele într-un cerc complet, două, trei, din patru am ajuns cu capul deasupra apei. În realitate nu știu să înot. În vis măcar mă pot îndrepta spre suprafață. Jeturi de aer amestecate cu picături de apă îmi intrau în nas, mă înecau. Am început să tușesc. Artificiile continuau să șuiere. Pe bordura bazinului ți-am zărit șlapii abandonați. Îți auzeam – mi se părea? – tălpile lipăind pe ciment. M-am repezit la scara din metal care ducea afară din bazin. Cu mișcări de brațe anevoioase. Prea încet, mă deplasez prea încet. Visul revine-n buclă: tu, în pericol. Eu, nereușind să ajung la tine la timp. Vinovăție. Valurile apei din piscină se revărsau peste margini. Zalele unui lanț petrecut prin mânerele ușii zornăiau, toarta unui lacăt se cupla-n încuietoare. Piscina rămânea închisă pe 1 ianuarie.

 

 

În zori
Mădălin Popa

 

Stăteam pe burtă peste cearșaful care se făcuse sul. Lângă mine, Ella își punea ciorapii. Îi priveam cele două aluniţe cafenii de pe umăr și părul strâns la repezeală într-un fel de coc. Sânul stâng se întrezărea uneori, în timp ce mâinile netezeau lycra pe coapsele grăsulii.

Mi-am îngropat faţa în pernă. Mirosea ca pielea ei.

– Nu cred în Moș Crăciun, i-am spus.

S-a întors spre mine, sau așa mi s-a părut, după cum s-a mișcat patul.

– Știi ce? Ești un nefericit. Ba nu, ești Scrooge. Ești o tâmpită de copie nereușită a lui Scrooge. Care o să moară sufocat, în curând.

– Eu cred în Crăciuneasa și în Moș Gerilă. Ded Moroz. Știi cine e Ded Moroz?

– Mă-ta e Ded Moroz.

– Ba mă-ta. Crăciuneasa l-a moșit pe Iisus pe ascuns, de frica bătrânului. Bineînţeles că boșorogul a aflat și a pedepsit-o. I-a tăiat mâinile. I-a tăiat mâinile, înțelegi, Ella? Da’ tot moșu’ a rămas în conștiința colectivă. Iar restul l-au făcut ăia de la Coca-Cola.

– Mie îmi place Pepsi. Și Moș Gerilă?

– El mi-a adus mereu ce am vrut. Doar că mă întrebam mereu de ce venea numai atunci când dormeam și cum de încăpea pe gaura cheii, cu toate câte aducea.

– Erai un prostuț. Trebuie să plec.

M-am întors pe spate. Stătea în fața mea acum, sprijinită cu genunchii de marginea patului. Își desfăcuse părul, care se revărsase peste umeri, peste sâni, peste obrajii îmbujoraţi.

– Mergi cu Domnul. Ded Moroz să te aibă în pază.

– Să ți-o trag și data viitoare, mi-a spus zâmbind. Zâmbetul – un pic nostalgic, un pic poznaș.

După ce ușa s-a închis în urma ei, m-am ridicat din pat și am deschis fereastra. Briza dimineții aducea un miros de midii și alge putrezite. În josul străzii, un beţivan răgușit cânta încetișor: „Zori de ziuăăă se revarsăăă, eu n-am mai…”. Apoi s-a oprit brusc, de parcă ar fi avut o revelaţie.

M-am gândit că, probabil, nimic nu este întâmplător.

Hakha, Statul Chin, Pyi-daung-zu Myan-ma Naing-ng, 25 octombrie 1998

 

Fantoma
Mihaela Buruiană

 

Anuța se întoarce pe partea cealaltă în pat și strânge mai tare plapuma în jurul ei. Încă e întuneric afară, așa că poate să mai stea la căldurică o vreme înainte să se scoale și să se apuce de treburile zilnice. Întotdeauna i-au plăcut clipele astea dinainte de prima geană de lumină, când pretutindeni în jur e liniște și nimic nu-i tulbură pacea. Când poate să zăbovească în voie între somn și veghe, să se desprindă treptat de vise și să-și pună în rânduială ziua ce urmează.

Până nu demult, nu avea luxul ăsta. Ticu se trezea înaintea ei de fiecare dată și pornea televizorul, apoi se pornea pe vorbit. Și când vorbea Ticu, nu se mai oprea. Ea mai întâi se făcea că doarme și nu-i răspundea, încercând să mai prindă câteva minute de odihnă, dar el n-o lăsa: „Auzi, Anuță? Sau dormi? Cu tine vorbesc!”. Și atunci mormăia ceva, cât să-l potolească, iar el își continua tirada. Ziceai că în alea câteva ore de somn suferise că nu avusese cu cine să vorbească, iar acum trebuia să-și scoată pârleala. Eh, ce bine-i să poată să lenevească un pic înainte să iasă în frig, să facă focul, să dea de mâncare la animale. Doar un pic.

La primul cântat al cocoșilor, se ridică și, zgribulită, își trage capotul pe ea. Înainte de orice, face patul, fiindcă nu-i place să lase nimic în dezordine, iar seara, când intră în cameră să se culce, priveliștea patului frumos aranjat îi dă senzația de nou, de curat, de confort. Nu o deranjează să facă efortul ăsta de două ori pe zi, măcar acum face și desface numai pentru ea, nu mai adună boscorodind șosetele aruncate pe jos, hainele murdare lăsate lângă pat, firmiturile de la ce ronțăia el noaptea, că îl apuca foamea la orice oră, sau tot felul de mărunțișuri îngrămădite într-un echilibru precar pe măsuța de lângă geam.

Se duce la bucătărie și pune apă la fiert. Își face câte un ceai în fiecare dimineață. Uneori, dacă se simte mai obosită, cafea. Până e gata apa, dă de mâncare câinelui, pisicii și găinilor. Vorbește cu fiecare în parte, le zice pe nume, îi întreabă una, alta, și curtea i se pare plină. Apoi se întoarce la bucătărie și pregătește și pentru ea un mic dejun frugal. Ceaiul e gata, îl bea cu înghițituri mici, în liniște. Câteodată, apare câte o treabă presantă, câte o vecină în vizită, câte un telefon de la copii, și uită de ceai, uită de mic dejun, se trezește pe la prânz că n-a apucat nici să mănânce, nici să bea apă, s-a luat cu treburile. Dar azi nu, azi își savurează începutul de zi și orice altceva poate să aștepte.

Deja cu chef de treabă, se apucă de gătit. Alege câteva cepe, câțiva cartofi și morcovi și începe să-i curețe. Încet, cu un cuțitaș vechi, așa cum îi place ei, fără să mai simtă nodul în stomac și părul sculându-i-se pe ceafă la gândul că el o să zbiere iar la ea să folosească curățătorul de legume, pe care ea nu-l poate ține bine în mână. O să scoată din pungă pâinea de acum două zile, care este încă destul de proaspătă și bună, și o s-o rupă cu mâna în loc s-o taie cu cuțitul. Ticu făcea scandal dacă nu avea pâine proaspătă în fiecare zi și dacă îndrăznea careva să rupă din ea, în loc să o taie felii.

Sătenii o căinează că a rămas văduvă așa de tânără, că ce om era Ticu ăsta, priceput la toate și haaaarniiiic, ce păcat să se ducă așa devreme. Ea tace, dă din cap, nu zice nimic. Nu-i vorbă, harnic și priceput era, dar și rău de gură. Și uneori zău dacă nu-ți vine să te lipsești de toate pe care le face un bărbat gospodar doar pentru câteva minute de liniște. Doar să nu te mai auzi strigată și zorită pentru orice. „Anuuuuțooooo! Hai mai repede, dă aia, fă aialaltă, ce te uiți așa la mine, mototoalo!” Doar să nu te mai știi cicălită și contrazisă chiar și când tu ai dreptate, iar el nu. „Ce, tu nu știi, nu-i adevărat! Stai să-ți zic eu, că am făcut eu și am dres eu.” Doar să poți să stai în tihnă, nu să-ți vină să-ți iei câmpii. Dar lor nu le zice asta, nu-i place s-o știe lumea, a ținut în ea aproape o viață întreagă, ce rost ar avea să vorbească acum? De ridicat mâna asupra ei, slavă Domnului, n-a ridicat-o niciodată, dar și vorba doare, iar la vorbe nu-l întrecea nimeni.

După ce s-a dus, i-a adunat toate lucrurile în saci și cutii și le-a dat. N-a vrut să păstreze nimic, nu avea de ce. De la haine și încălțăminte, la poze și mărunțișuri, a strâns tot, n-a lăsat nimic, să fie ca și cum nici n-ar fi fost. Casa i s-a părut brusc eliberată, aerisită, înviorată, cu suflu nou. Anuța a făcut șmotru zile în șir, muncind cu o râvnă despre care lumea zicea că îi face bine, că o ajută să uite, să-și țină mintea ocupată, dar, de fapt, pe ea nu durerea o mâna de la spate, ci bucuria, speranța, senzația aia de ușurare, când știi că ți-a trecut glonțul pe lângă ureche și acum ai o șansă nouă la viață. Voia să șteargă orice urmă lăsată de el, ca să-l alunge cu totul din casă și din minte.

Din casă, a reușit, acum camerele nu mai păstrează decât lucrurile ei și ale copiilor, obiecte puține, încărcate și ele cu amintiri, dar mai plăcute. Greul e să-l alunge din minte, fiindcă acolo încă pândește de după fiecare colț, gata oricând să-i dea peste mână, să o ocărască, să o toace mărunt cu meschinăriile și prefăcătoria lui. Ea alungă gândul, trage adânc aer în piept și dă din cap hotărâtă. De undeva, din adâncurile celor treizeci de ani petrecuți împreună, se aude încă vocea lui repezită. „Anuuuuțooooo!”

 

Bogdaproste
Florentina Ionescu

 

— Bogdaproste, nașă, zice în timp ce primește coșnița în care se află o farfurie cu sarmale de post, o crăticioară cu ciorbă de legume, o lumânare albă și un pahar de plastic cu colivă.

— Să le pui la rece, fină, că pe căldurile-astea mi-e că se strică.

— Da, uite-acuș le pun la frigider. Da’ stai jos aci, pe laviță. Mai stăm și noi de vorbă, că nu te-am mai văzut de mult. Stai că aduc un taburet și pentru asta mică.

— Mulțumesc, fină. Am luat-o cu mine, să se mai plimbe și ea, că se plictisește acasă.

— Fa, da frumoasă mai ești! Ptiu, să nu te deochi! Da’ ce seamănă cu Nelu.

— Păi cu cine să semene, dacă nu cu ta-su. Da’ stai și mata jos, nu ai obosit să stai în picioare?

— Vin acum, stai să-ți torn o țuică de-aia bună de prune.

— Să fie primită, fină.

— Hai că-mi pusei și eu un păhăruț. Nu prea mai beau de când am căzut în casă și mi-am rupt mâna, zice femeia în timp ce se așază în fața musafirilor ei.

Stau toate trei în aceeași cameră, fetița se află pe un scăunel, la câțiva pași de bunica ei, care ține în mâini o ceașcă albă.

— Mamaie, mi-e sete. Vreau apă.

— Ai răbdare, că mergem acasă și bei.

— Eh, doar n-o să plecați acum? Stai să-i aduc fetii un pahar cu apă minerală, că mi-au adus copiii de la București.

— Stai liniștită, nașă. Nu te mai deranja.

— Ia, mămică, bea cât poți. Vezi că ți-am pus pe masă niște dulceață de vișine. Stai să-mi strâng nițel basmaua.

— Nașă, ce bine e de mata, că vin copiii o dată pe săptămână și-ți mai aduc una-alta de la oraș.

— Într-un fel e bine, fină Georgeto. Dar când căzui acum două luni – arză-l-ar focu’ de covor, că mi-a trebuit mie covor gros în tindă – n-am avut pe niciunul lângă mine. Până au ajuns ei la mine la spital, până i-a anunțat ăia ai lu’ Ghiauru, puteam să fiu moartă și-ngropată.

— Mamaie, fac pipi, zice fetița trâgând-o pe bunică de șorț.

— Aoleo, măi mamaie, nu ți-am zis să faci înainte să plecăm? Du-te și tu colo, în spatele casei și fă repede. Hai că nu mai vin cu tine.

— Georgeto, zi mersi că tu îl ai pe Nelu aproape, că poate să te-ajute la orice oră dacă pățești ceva, că poți să-ți vezi nepoții oricând. E mare lucru!

— Eh, nașă, numai Dumnezeu știe ce e în sufletul meu. Da, băiatul e bine. E la casa lui, însurat și cu copii. Dar cu fata parcă m-a blestemat cineva, nașă. N-o mai scoatem la capăt cu boala asta.

— Astă-toamnă, când am văzut-o eu ultima oară, părea sănătoasă. Părea mai bine.

— Dac-ai ști prin câte am trecut de la culesul viei! Am internat-o de vreo trei ori din toamnă și până acu’. Nici n-ajungeam bine cu ea acasă de la Obregia, că iar făcea o criză, de ne știa tot satu’! A vrut să-l bată pe ăla a lu’ Cofetaru alaltăieri, ăla stătea liniștit la cârciumă și bea o bere, ca tot omu’.

— Știu că era pe un tratament bun, din câte ziceai. Aproape toată pensia ei o dai pe medicamente, la București.

— Mamaie, pot să mă joc cu pisica lu’ țața Olteanca?

Fetița intră ca un uragan în încăpere și se aruncă în brațele femeii. E roșie în obraji și se uită în ochii bunicii:

— A venit în grădina din spatele casii și a făcut de două ori miau spre mine.

— Of, ia-mă, Doamne! Dacă află mă-ta că te-am lăsat să pui mâna pe pisică, ne-agață pe-amândouă de lustră.

— Mă joc doar un pic, un pic! Cât număr până la zece. Hai, te rog eu! Nu-i spune lu’ mami.

— Hai, fină, las-o să-și facă de lucru cu mâța – blestemat animal! M-a făcut de râs în fața lu’ popa Adi, acum două zile.

— Nu știam că l-ai chemat să te împărtășească.

— Păi ce era să fac? Crezi că mă mai țin picioarele astea, cu reumatismul meu? Afurisita asta de mâță l-a zgâriat pe popă când a vrut s-o ia în brațe.

— Ah, dar nu ți-am zis, nașă. L-am chemat și eu acum vreo săptămână, ca s-o împărtășească pe Ioana mea.

— El e băiat bun, dar cam ocupat. Zice că abia face față acum, că satul e prea mare, prea mulți enoriași…

— Și știi ce mi-a zis? Că el n-o împărtășește pe Ioana dacă n-a ținut post măcar o săptămână. Și eu i-am zis: părinte, dar e bolnavă psihic, ea nu înțelege de ce e nevoie să țină post. Eu abia reușesc să o conving să-și ia pastilele de trei ori pe zi. Și nu e vorba că să nu mănânce carne. Dac-ai ști, nașă, ce e la gura ei și cum ne înjură pe toți! Pe ăștia mici ai lu’ Nelu nu-i scoate din plozi bulgărești, iar pe nor-mea o face curvă de dimineața până seara.

— Sărmana Ioana. Nenorocită boală s-a abătut asupra ei!

— Da, nașă. Și cum îți spusei, popa n-a vrut să o împărtășească așa cum e datina și s-a mai și supărat pe mine.

— Mamaie, am pus mâna pe pisică, zice fetița și intră iar în casă, val-vârtej, trecând prin perdeaua din fâșii colorate de plastic, menită să țină muștele afară. Partea din față a bluzei are un strat fin format din fire scurte de păr, de culoare albă.

— Du-te și scutură-te afară, că zici că a năpârlit pe tine mâța aia. Parcă văd că tot părul ăla se depune pe mâncare și în paharele noastre.

— Las-o, fină, n-o mai certa, că e copil. Încă nu știe ea ce înseamnă greutățile vieții.

— Nici Ioana mea n-o să știe vreodată ce sunt greutățile vieții, nașă. Nu ți-am zis că după Paște o internez din nou?

— Îmi pare rău, fină. Nici nu pot să-mi imaginez cum e viața dumitale de când s-a îmbolnăvit fata.

— De parcă eu mai știu cum e, nașă. Trec zilele una după alta, grijile sunt mereu aceleași: să-i dau medicamentele, să-i iau pensia, să-i pun de mâncare pe masă, s-o spăl.

— Mamaie, e gravidă, are un bebe în burtică, le întrerupe fetița, intrând din nou în casă.

Se apropie de țața Olteanca, strângând pisica albă la piept, și i se adresează direct:

— Așa mi-a zis mie tanti Ioana ieri. Nu vrei să pui mâna pe burtica ei, să simți bebelușul?

Țuica, salamul și ardelenii
Bogdan Perțache

 

Zburăm de ore bune deasupra Atlanticului și abia acum am inima cât un purice. Însoțitoarea de bord, o normală (nu top model ca-n filme), ne plasează „declaration card”. Ne chiorâm, eu cu nevastă-mea, pe cartonaşul ce ne-ntreabă dacă avem de gând să vârâm în Canada arme, scule, carne, insecte, plante, ouă, iaurt, ţigări, alcool, draci, laci sau mai mult de zece mii de dolari bani gheață. Totul ar fi în regulă, dacă în bagajul de cală n-am avea nişte sălămior de Sibiu (prietenii din Toronto ne-au rugat să le-aducem din ăla, adevăratu’) şi ceva sticle cu ţuiculiță de Văleni (tot de-aia, adevărata). Declararea tăriei e o idee moartă în fașă, dar mă gândesc să sacrific mezelu’, Ana, atentă la bugetul familiei, cu temere de amenda ce am putea s-o încasăm, îmi zice:

-Mno, vezi că badigarzii ăia din aeroport au câini care miros paporniţele!

Blestemându-mă că nu am învelit batoanele (rudele, cum se zice pe la Braşov) cu o sută de rotocoale de celofan, bifez „DA” pe formular. Aterizăm şi începe statul pe la cozi, pe la a treia, un nene în uniformă ne separă de restul lumii şi mă trimite spre nişte tejghele motorizate să trec pe sub furcile caudine (fără umilinţă, sper). Mă aşteaptă alţi doi neni, tot în uniformă, care, politicoşi, întreabă în ce limbă vreau să-mi vorbească (engleză sau franceză) şi mă invită să pun gentoiul pe banda de cauciuc, să deschid fermoarul şi să scot salamul. Când aud „language” pronunţat „lenguidz”, involuntar îmi arunc privirea pe ecusoanele lor, şi observ că au nume lungi, terminate în „poulos”. Canadiano-grecul din faţa mea pune „marfa de contrabandă” deoparte, explicându-mi că, nefiind în cutii sigilate, trebuie să mi le confişte. Involuntar, şi el, al naibii, îşi aruncă privirea în geantă, strecoară încetişor înăuntru mâna înmanuşată în latex negru şi, cu vârful degetelor, de parcă i-ar fi fost frică să nu ia râie, trage de-o baieră şi-mi arată un bidon de plastic, fără etichetă, plin cu lichid incolor.

-Ţe-i înauntru? zice.

Cu sentimentul unei mari pierderi în suflet, îmi netezesc cu stânga barba lungă, apoi unesc trei degete de la mâna dreaptă şi  lăţesc pe umeri  o cruce mare, popească:

-Apă sfinţită, fiule!

Sumar Literomania nr. 185

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.