Erotice (I)

Groapa cu lei

Mă-ntorc cu Alexandru și cu fratele meu, Daniel, de la o nuntă. Pe primul îl știu de vreun an, suntem îndrăgostiți și fericiți. Pe al doilea, de când aveam patru ani. L-am văzut zi de zi și uneori aș vrea să plece pentru un timp, să nu-l mai văd. N-are astâmpăr. Îi lipsește ceva; „temperatura medie a existenței” i-a rămas cu totul străină. Formula e a lui Gombrowicz, nu mai știu de pe unde. Îmi vine în minte, nechemată, de nu știu câte ori. Probabil o parte din creierul meu tânjește după traiul tihnit. Dacă mi-aduc aminte bine ce zice scriitorul, e temperatura autentică a zilelor pe care le trăiesc toți oamenii. Sau așa ar trebui să fie. Dacă l-ar fi cunoscut pe Daniel, ar fi constatat că e o iluzie. Nu pot să zic că nu mi-e drag, dar abia aștept să-și găsească pe cineva și să dispară. Să-și vadă de viața lui. Deși e mai mic decât mine, se poartă de parcă mi-ar fi tată. Apariția lui Alexandru i-a cam stricat planurile, dar, cum este o fire foarte sociabilă, s-a împrietenit repede cu el, așa că am ajuns nedespărțiți.

Este în zori, așteptăm la A. trenul care să ne ducă acasă. Gara pustie, învăluită în ceața dimineții de toamnă, are două corpuri de clădire, unul încă funcțional, de unde iese impiegatul ca să anunțe că trenul poate să plece, altul abandonat, o ruină fără acoperiș, în care au crescut bălăriile. Casă de bilete nu mai există, cumperi din tren de la controlor. Nici trenuri nu prea mai sunt, societatea care deservește linia a recondiționat niște locomotive, astfel încât să poți urca în ele cu mare chin, uneori în genunchi, atât de înalte sunt scările. Te așezi apoi pe niște canapele care s-au umplut de jeg la puțină vreme de la intrarea în circulație a noilor garnituri. Trenul arată mereu la fel: roșu și mic, ca o jucărie cu două vagoane și un coș care scoate din când în când o dâră de fum. Când e ceață, simți că te-ai teleportat în secolul XIX, într-o zonă unde se dădeau în folosință primele căi ferate. Înaintează ezitând pe șine, într-un zgomot teribil de fiare vechi, ca și cum dintr-o clipă în alta urmează să-și dea duhul întru odihna veșnică.

Dormitez în brațele lui Alexandru pe o bancă cu vopseaua scorojită, cu nasul în puloverul moale, inspirându-i cu voluptate mirosul făcut din transpirație, tutun, alcool trezit și ceva fără nume, neschimbat, amprenta lui fizică pentru care nu există cuvinte. Deocamdată, cel puțin. Mi se pare că văd farurile omizii roșii în depărtare. Se leagănă, se târăște… Îl aud pe Daniel care se-nvârte pe lângă noi, pleacă și vine, fumează și vorbește. Zice că-n fața clădirii în ruină se află o camionetă cu remorcă. Că șoferul nu a închis-o cum trebuie. Partea din spate atârnă și face zgomot de câte ori bate vântul mai tare.

– Da, bine, și care-i chestia?

– Păi nu putem s-o lăsăm așa.

– E ceva în remorcă?

– Nu e, e goală.

– Și-atunci?

– Atunci nu putem s-o lăsăm așa.

– De ce să nu putem, eu zic că putem. Nu e remorca noastră. Nu se-ntâmplă nimic dacă stă deschisă până vine șoferul.

– Și dacă nu vine?

– Ei, asta-i! Tot beat ești? Mai bine du-te și caută un automat de cafea. Eu am treabă cu fata asta.

– Unde dracu’ vezi tu automate p-aici?! Hai să-nchidem remorca!

– Știi ce? Bate în geam, trebuie să fie impiegatul acolo. Spune-i că vrei și tu o cafea.

– O cafea? Nu vreau o cafea. Adică cum? De ce să-i spun că vreau și eu o cafea? Nu pot să-i spun că vreau o cafea, pur și simplu?

– Băi, ești nebun, am zis și eu așa. Vezi? Iaca. Și eu.

– Face zgomot. Uită-te la remorca aia. Trebuie ridicat oblonul…

– De-acord, du-te singur și ridică-l!

– Nu mergi și tu?

– Nu.

– Deci nu vrei să mergi și tu?

– Nu, nu vreau să merg și eu.

– De ce?

– Pentru că nu-mi place „și-ul”.

– Ești prost. Nu-i același „și”.

– Bine că ești tu deștept. Dacă ești așa deștept, du-te singur. Nu e nevoie de doi ca să ridici un căcat de oblon.

Se hârjonesc. Uneori se bat, în camera mea, pe covor, ca să-și măsoare mușchii și agilitatea. Ieri, înainte să plecăm, Daniel și-a rupt blugii. Ca să-i treacă supărarea, i-am făcut o coroană din hârtie lucioasă, roșie și galbenă. Se-ncoronează regele Daniel, domn peste poporul lui tânăr, și nechibzuit, și prost. Amin. În visul pe jumătate treaz urmăresc omida roșie care se-ndreaptă spre gară, fumul negru-cenușiu tăind ceața, capul ei tot mai mare cu fiecare secundă. De la distanță chiar pare o jucărie, nu un animal bătrân și obosit, recondiționat din bucăți împrumutate de la alte animale, aruncate de mult la cimitir. În spatele lui o geană de lumină, răsare soarele. Lumina roz-cenușie se aprinde brusc și dintr-odată cerul ia foc, înghite jucăria, o arde. Nu de tot. Se dezmembrează acolo, la răsărit, se adună sub soare într-un morman de fiare cât un munte. În vârful lui, fratele meu, îmbrăcat în alb, cu mănuși de mire, lungi până la cot, caută prin resturile carbonizate într-un nor de cenușă. Apoi pleacă în viteză într-o camionetă cu remorcă, aleargă spre linia circulară a orizontului. În gară intră un tren alb-albastru, curat și suplu ca o rachetă; s-a prins roua de geamurile lăptoase, o pulbere de diamante în care se reflectă flăcările cerului.

– A venit?

– N-a venit, puiule. Te-ai trezit?

– Mi-e frig. Nu mai vine? Vreau să vină. Unde e Daniel?

– Uite-l colo, în remorcă. Se chinuie să prindă oblonul. S-a-ncălzit de nervi și s-a dezbrăcat, poate se-mbolnăvește.

– De ce?

– I se pare că trebuie prins. Când bate vântul, face zgomot.

– Acum nu bate vântul.

– Acum, nu. Da’ poate să-nceapă. Dintr-o clipă în alta.

Foto: Iulia Stoica