Să revin: eu sunt una dintre sticlele care au fost sparte în bucăţi şi, când am ajuns în camera în care se petrecuseră lucrurile cu prima, am ştiut tot. Băiatul nu mai era, nici resturile sticlei ăleia, alt client şi cu mine eram acum, dar aveam simţuri dezvoltate, îl ştiam pe tipul care o spărsese: comun, aş fi zis, nu ieşea cu nimic în evidenţă, nu se exterioriza, nu râdea excesiv, nu ţipa, nu legase prietenii cu nimeni, nu dădea cu piciorul în vreun zid, nu mi-era clar de ce era în Complex, avea păr des, cârlionţat şi mâini frumuşele, e normal să ne uităm la asta prima dată.
Am văzut clar scena: a apucat-o şi a izbit-o de şifonier, încă se văd nişte vagi urme pe uşi, n-au vrut să schimbe şifonierul, prea mult efort şi sigur ar fi întrebat ce-a păţit şifonierul vechi, era de cea mai bună calitate, n-avea defecte. E greu cu răbdarea, îl înţeleg, şi cu cât aştepţi mai mult, cu atât nu mai ai răbdare, asta o fi ideea mea sau am auzit-o la celelalte sticle? Habar n-am, circulă de la una la alta, ajungi să crezi că eşti mai deşteaptă decât eşti pentru c-ai furat o idee şi eşti sigură că-i a ta. Mi-ar fi plăcut să văd bucăţi din ea, totuşi, nu eram aşa apropiate, eu şi prima sticlă făcută ţăndări adică, dar orişicât, te afectează o chestie ca asta, te gândeşti la ea, te gândeşti la tine, dar mai mult aş fi vrut să văd forma cioburilor, cât de multe erau şi cum s-a auzit când a venit camerista cu mătura ei specială, a spus, nu ştiu ce era aşa special la ea.
Pe urmă le-au dat instrucţiuni sau i-au rugat pe toţi clienţii să aibă grijă la sticle, a fost un gest frumos că s-au gândit la noi, chiar dacă poate se gândeau la cheltuieli şi prestigiu şi imagine, dar era bine să auzim cuvintele astea acolo, la Biroul Central.
O fată m-a uitat la izvor şi m-am lăfăit ore întregi acolo, în iarbă, la început aş fi vrut să mai fie vreo sticlă cu mine să schimbăm o vorbă, nu sticla şefă, ea se crede mare chestie şi ar fi râs dacă ziceam, de exemplu, ce frumoasă e iarba asta. Am stat culcată şi am urmărit norii, mi se părea că eu sunt aia care se mişcă, nu ei. Mai întâi erau doar nori şi nu poţi să te ataşezi de un nor pentru că e nestatornic, fuge, îşi schimbă forma, îţi trânteşte nişte ploaie, uneori cu grindină şi asta chiar e neplăcut, deci îi priveam cu indiferenţa sticlei faţă de nori, dar au prins forme de sticle, nu ştiu cum s-a putut, arătau ca mine, erau ca mine, doar că erau albi şi păreau moi şi nu mai fugeau, stăteau nemişcaţi deasupra mea: trei, patru, cinci erau. Cinci nori-sticlă şi parcă toţi se uitau la mine şi aşteptau ceva, o reacţie, un gest de recunoaştere sau prietenie sau iubire. Auzisem că lucrurile astea nu funcţionează şi încercam să nu-i iau în seamă, dar unul dintre ei şi-a schimbat nuanţa şi acum era exact ca mine. I-am zâmbit şi el mi-a zâmbit, era prima dată când un nor-sticlă îmi zâmbea, mi s-a părut că se înfiripă ceva între noi, ceilalţi nori nu mă interesau, şi-or fi dat seama poate, pentru că au dispărut, rămăsese cerul cu un singur nor şi el mă privea. Uitasem de mine, uitasem de fata care mă uitase în iarbă, uitasem de celelalte sticle, de locul meu pe o etajeră, de toate mâinile, au început să cadă nişte picături mici şi calde, el mi le trimitea şi toate ajungeau în mine. În curând eram plină de picăturile astea şi atunci parcă a ştiut şi s-a oprit.
E un fenomen interesant, nu? Să te uiţi fix la ceva sau la cineva cu orele, mai ales dacă e vorba de un nor-sticlă, după un timp ieşi din realitatea pe care o ştiai şi începi să vezi altfel lucrurile, încep să însemne altceva, începi să comunici altfel, e un fel de hipnoză, nu? Aş fi stat acolo mult şi bine, sticla îndrăgostită de nor. Vorbea odată un client în cameră, povestea de când fusese la şcoală şi râdea când îşi aducea aminte de o povestioară de la ora de franceză: Un hippopotame amoreux d’une girafe. Nu prindeam poanta, nici eu, nici cel căruia îi povestea, adică ce are, ne întrebam amândoi, eu în sinea mea de sticlă, el cu voce tare, două animale, ce-ar fi de râs? Dar povestitorul se bătea cu palma pe picior: ţi se par la fel? Ia gândeşte-te: cum arată unul şi cum arată celălalt. Unde e graţia în hipopotam, ce au în comun, cum să se împerecheze un ditamai hipopotamul care se rostogoleşte greoi în noroi cu o girafă care e atât de înaltă şi pe care toţi copiii o iubesc? Înţelegi? Şi ascultătorul a zis că da, dar nu era convins, în timp ce eu eram de acord că n-aveau ce să caute împreună pentru că aveau culori diferite în primul rând şi vorbeau limbi diferite, dar acum mă gândeam dacă aşa suntem sau dacă aşa am fi văzuţi din afară: eu, o biată sticlă aparent banală, deşi am nuanţa mea, am strălucirea mea, şi el, norul, care e la un alt nivel, e privit de toţi şi toţi îşi imaginează lucruri cu el, îi dau ce formă vor, doar că de data asta chiar s-a nimerit să aibă formă de sticlă, nu cred că e doar ce vreau eu să fie, chiar a luat forma asta, s-a întâmplat, nu l-am influenţat eu cu nimic.
Asta e una din fazele iubirii, nu? Să te vezi pe tine o nimica toată, să-l vezi pe celălalt o minune şi să te întrebi ce-a văzut el la tine, cum de s-a oprit tocmai la tine, de ce te-a ales. Îndoieli, frici, speranţe, nimic nu e sigur când iubeşti pentru că-ţi închipui că-n orice moment la celălalt se poate termina iubirea şi să treacă la altceva, ca şi cum toată fericirea ta depinde de toana sau moftul celui iubit, ca şi cum sentimentul tău e cel statornic, al tău nu variază, nu poate să dispară, nu poate să se piardă, doar cu al lui se pot întâmpla chestii.
Şi când îţi dă un semn, cel mai mic semn că încă e cu tine, atunci să vezi artificii şi dansuri şi strigăte şi un mare ştiam eu, şi pe urmă, în minutul următor o iei de la capăt cu îndoielile pentru că nu ştii niciodată cine e şi cum e celălalt de fapt.
După timpul ăsta de fericire a apărut fata, a trebuit să se bage ea să strice tot, a venit uituca şi m-a luat: ori nu mă uita deloc, ori mă uita de tot, nu, a venit şi vai ce zăpăcită am fost, nu ştiu cui spunea, nu eram decât eu prin preajmă, m-a luat aşa, plină de picăturile norului meu – pentru că da, nu prea există, chiar nu există amor fără nevoia sau dorinţa posesivităţii: e al meu, e a mea, ce e mai frumos decât să spui asta şi ceilalţi să accepte – şi m-a târât cu ea în cameră. Nu-mi imaginam ce urma să-mi facă, era zăpăcită, dar fusese liniştită până acum la toate întâlnirile noastre, dar poate a mirosit povestea mea de dragoste, e singura explicaţie: gelozia sau invidia, eu mă lăfăisem în dragoste toată ziua, iar ea cine ştie ce gânduri avusese, norocul meu totuşi, pentru că a fost ziua cea mai frumoasă.
A gustat din mine neruşinata, şi şi-a dat seama că e altceva, că n-are legătură cu cecredea ea, că îmi făcusem de cap, că eram fericită spre deosebire de ea, care doar mă uitase. Am simţit că o să se dezlănţuie, dar ce puteam să fac? Cum să fug din faţa ei, cum să m-ascund? N-a făcut-o cu ură, era nefericire, şi n-ai ce să faci, cineva nefericit nu suportă fericirea altora, iar era chestiune de răbdare, nu putea s-aştepte să se schimbe lucrurile, sunt momente limită în care crezi că n-are ce să se schimbe şi tot aşa, nu putea să m-audă, altfel i-aş fi zis să amâne orice gest pentru a doua zi, pentru că a doua zi lucrurile au altă importanţă, dar n-am resentimente faţă de ea, pentru că am spus: nu era ură şi nu era răutate, nu cu mine avea ce-avea, era doar ea şi nu făcea faţă şi n-a aşteptat.
E un spectacol splendid, extraordinar, fantastic -văzut din afară- izbirea unei sticle colorate, pline cu picături venite din nor, de un perete. Impactul, izbitura nu schimbă nimic în peretele ăla, cel mult lasă o pată, să zicem, ceva ce poate fi curăţat, în timp ce pentru sticlă se schimbă tot, dar frumosul nu-l vede sticla, doar cineva din afară, aici ar fi putut fi fata, dar ea n-a văzut nimic pentru că era închisă în ea şi nu accepta frumosul în nimic, deci a pierdut şi asta, treaba ei, dar spectacolul, cum spuneam, e grandios, aşa, văzut cu încetinitorul, prima izbitură şi de aici toate piesele de toate formele cum sar – cum zboară – cum îşi caută locul – cum ajung pe podea pe canapea, pe papuci, pe scaune, pe mese – cum taie poate în zbor o piele albă ca a fetei, doar puţin, o fracţiune de secundă, nici măcar n-a simţit, nici măcar un milimetru nu e, doar mai târziu s-a speriat de alea două picături şi a dat fuga să se bandajeze şi măcar aşa a ieşit din nefericirea aia pentru că o preocupa pielea ei albă, să nu rămână vreo bucată de-a mea înăuntrul ei, să nu rămână vreun semn.
Pe urmă toate bucăţile stau acolo unde au ajuns şi e o linişte imensă, cred că şi ei îi ţiuie urechile de atâta linişte.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu