Cronici Nr. 223

„Fac tuturor semn din cap că nu”

Reach content for „scrasnetul dintilor”, „serban axinte”



Cu siguranță cel mai intens volum al autorului, „Scrâșnetul dinților” (Editura Cartier, 2021) propune o poezie nevrotică, de spital, în linia unor cărți memorabile din literatura română a ultimelor decenii, dintre care aș aminti „Mutilarea artistului la tinerețe” (Mariana Marin) și „Scrisori din Arcadia” (Octavian Soviany).

Critic, istoric literar și cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, din Iași, Șerban Axinte (n. 1976) este la cel de-al cincilea volum de poezie. Prezentată elogios de O. Nimigean (pe coperta 4) în termenii unei autenticități fără deraieri sau compromisuri, „Scrâșnetul dinților” frapează adesea printr-o naturalețe brută, lăsînd senzația de jurnal în versuri, în variantă de atelier. Dincolo de imaginile poetice și de structura textului (ca întreg) foarte atent gîndită, un număr relativ mare de neglijențe stilistice – sau chiar gramaticale – (p.12: „simte o plăcere orgasmatică”; p.30: „despre morții mei înfricoșători de buni”; p.75: „merg pe calea mea și aștept ca să se întunece să văd mai bine”; p.89: „așează-te în genunchi”) ne reamintesc constant că miza nu este una strict estetică.

Tehnica recurentă este asemănătoare cu cea din „Federeii” și „All Dead Jazz” (Nicolae Avram). Experiențe traumatice și sentimente atroce sînt redate simplu, necenzurat, pentru ca multe dintre poeme să se închidă cu o imagine deconcertantă, care face trecerea (abruptă) dinspre jurnal spre poezie (uneori cu rafinament, trimiteri intertextuale, alteori valorificînd – intenționat sau nu – clișeul): „rupeam pagini din/ curcubeul gravitației ca să îmi fac cruciulițe […] cu brațele arborate în beznă”; „e ca și cum un mort s-ar simți în siguranță/ doar în groapa comună”; „acum nu ne mai rămâne decât să ne sărutăm/ unul altuia cearcănele”; „fluturii ne îndulcesc cu trupurile lor/ cafeaua”.

Discursul nu este propriu-zis incoerent, nu întîlnim, de pildă, procedeul fluxului conștiinței – palindromic în literatura traumei – însă trecerea bruscă, sincopată, de la un registru (poetic) la altul probează o dată în plus (aș spune chiar – cel mai probabil – dincolo de voința sau controlul autorului) primatul existențialului în fața esteticului – în poezia lui Șerban Axinte: „și l-ai văzut pe bărbatul ăsta încercînd să se ridice, a căzut, a rămas gol pușcă, a mers mai departe de-a bușilea, acum își developează filmul revenirii printre oameni, are cîteva replici pregătite pentru T 0”. Naturalețea textului e violentată de naturalețea autorului.

Chiar intuind experiențele-limită din spatele poemelor, unele imagini pot părea căutate – cu scopul de a surprinde („replici pregătite pentru T 0”) sau de a crea cumulativ, prin reiterare, efecte atmosferice („șterg fluturii de pe ecran;/ aștept t zero”). Însă cititorii care îl cunosc pe Șerban vor vedea în ruperile de ritm și schimbările surprinzătoare de registru însăși naturalețea discursului său cotidian. Dacă personal pot accepta (și chiar adera la) conceptul de moarte a autorului (Roland Barthes) ca proliferare a semnificațiilor multiple ale textului, în cazul „Scrâșnetului”, doar cine îl cunoaște pe Șerban va înțelege deplin autenticitatea acestei cărți.

Ceea ce am spus mai sus este valabil cu privire la spații mici (paragraf sau poem). La nivel structural, volumul este construit minuțios și cuprinde patru registre care adesea se întrepătrund, marcate formal prin divizarea cărții în tot atîtea părți, fiecare cu cîte un subtitlu, și care fac trecerea de la experiența ospiciului („Bad-uri”), la moartea părinților și obsesia vinovăției: „sicriul mamei e așezat/ – din motive lesne de înțeles –/ la mine în cap” („Vitrina frigorifică”), iubiri deopotrivă salvatoare și destabilizante („Viața la business class”) și o retrospectivă asupra întregului volum („Sent files”).

Se spune că poeții suicidari folosesc de trei ori mai mult pronumele eu decît non-suicidarii. E interesant de observat că în partea a treia – „Viața la business class” – întîlnim mult mai des pronumele eu decît în primele două. Dar nu este un paradox. Fericirea celui îndrăgostit este una precară, mereu sub semnul îndoielii și al provizoratului. Într-o cronică publicată în „Observator Cultural” („Un anotimp în infern”), Bogdan Crețu spunea că „îndrăgostitul din cartea lui Șerban Axinte umblă, precum Levin al lui Tolstoi, cu funia după el”. Totuși poemele din acest ciclu sînt mai calde, iar violența acuzațiilor la adresa propriei persoane (sesizabilă pe întreg parcursul cărții, însă mult mai pregnantă în partea a doua) se transformă treptat în nostalgie: „tu ești/ mai mult decât aș vrea să știu,/ mai mult decât aș vrea/ să recunosc,/ mai puțin decât aburul prin care mă strecor/ ca să mă prind de mână”.

Maladivul și traumaticul nu lasă loc aici umorului sau autoironiei care – cu precădere în literatura recentă – dau formă poetică transpunerii în text a unor astfel de experiențe-limită. De altfel, titlul – dincolo de ecoul său biblic – funcționează, atît prin sonoritatea, cît și prin semantica lui, ca avanpremieră a întregii cărți (după cum poemul final – omonim – are rol de epilog). Literaritatea nu lipsește din „Scrâșnetul dinților”, însă ea se manifestă sub forma unor imagini poetice disparate, adesea bulversante, și nu prin distanțarea textului de realitate (prin ficționalizare sau reflecții autoironice) – cel puțin, nu de realitatea afectivă, care dă substanță volumului.

Nu aș spune neapărat, în asentiment cu cei care au scris pînă acum despre „Scrâșnetul dinților”, că marchează divorțul autorului de metaforă, însă reprezintă fără îndoială un poem personal, biografic, sincer și riscant, care reușește să redea cu fidelitate infernul interior, o carte despre care O. Nimigean este convins că „va rămîne”. Un volum riscant care, prin tematica lui, îl situează pe Șerban Axinte în linia celor mai buni poeți din ultima vreme.

Șerban Axinte, „Scrâșnetul dinților (poeme)”, colecția „Rotonda”, coordonată de Em. Galaicu-Păun, Editura Cartier, Chișinău, 2021

Donează

Despre autor

Paul Mihalache

A terminat Filosofia în București, 2007, Doctoratul în Literatură universală și comparată, 2020 (în Iași). Volume: „Ceasuri târzii” (proză scurtă – Ed Lumen, 2008 – premiul revistei „Scrisul românesc”), „Târg de arlechini” (roman, Editura Tracus Arte, 2011, Premiul „Tânărul prozator al anului 2011”, din partea Agenției de carte), „Celălalt pământ” (Editura Tracus Arte, 2012 – poezie), „Igor Iosif Faustului, nobilul țăran psihiatru, mâncătorul de suflete” (Editura Tracus Arte, 2014, volum de proză scurtă, publicat împreună cu Helena Corogoda). A publicat cronică de carte și diverse articole pe teme literare și muzicale în revistele Observator Cultural, Cultura, Timpul. A organizat o serie de evenimente literare în București („Amnezia Mondays”) și în Iași (sub aceeași titulatură).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.