Atelier Literatura la feminin Nr. 177

O vreme neobișnuit de caldă pentru luna decembrie

Anca Goja Flash fiction

Sunt o bucată de carne pe jumătate putregăită. O femeie în pragul bătrâneții, care merge zi de zi la serviciu, doar pentru a se putea întoarce seara acasă și a asculta torsul pisicii atunci când o scarpină între urechi. Nu mai am nici așteptări, nici regrete. Nu fac decât să urmăresc zilnic, plină de curiozitate rece, cum moartea se instalează încet în corpul meu, cucerind o celulă după alta. Milioane de celule anonime într-un apartament din sutele de mii de apartamente trase la indigo, înghesuite pe străzile unui oraș cenușiu.

Carnea mea, murind, își amintește de tine. Dar nu sunt sigură că amintirile sunt reale, că nu sunt scorneli ale unui trup obosit și bolnav. El îmi șoptește despre mâna ta atingând-o pe ascuns pe a mea, împărtășindu-i căldura liniștitoare, spunându-mi „totul va fi bine”. Despre trupul tău, aplecat periculos peste al meu, făcându-ne să uităm de hainele care păstrează distanța dintre noi. Te aud cum înghiți în sec, iar apoi simt și eu un nod în gât. Aproape că ne credem singuri în încăpere, noi cu iubirea noastră. Apoi corpul meu îmi povestește despre palma cu care îți mângâi genunchiul, și te aud scuzându-te pentru pata de ulei apărută în mod misterios pe blugi. Corpul meu epuizat își amintește despre  pieptul dorind cu disperare să se strivească de al tău, despre brațele mele tânjind să se încolăcească strâns în jurul tău.

Carnea tresare, în timp ce îmi scald fața în lumina caldă a beculețelor de pe brad. Da, se întâmpla în urmă cu vreo zece ani. Țin minte că vremea era neobișnuit de caldă pentru începutul lui decembrie. Trecuseră pe atunci alți zece ani de la prima noastră întâlnire. Zece ani de când mă îndrăgostisem de tine pentru prima oară. Dar dragostea de-a doua era mai puternică și mai profundă. Te descopeream zi de zi și mă uimeai. Erai mai mult decât îmi putusem imagina.

Într-o zi, acum un deceniu, ți-am făcut portretul dintr-o turtă dulce. Mi-ai cerut să-i desenez o centură neagră. „Sunt bătăios”, mi-ai zis. Mă dădeai gata cu spiritul tău combativ. Luptai pentru lucrurile în care credeai, ca un erou înarmat doar cu cuvinte. Dar pentru mine nu ai luptat.

Citește și Pești   Anca Goja

În week-end-ul acela cald de început de decembrie am fugit împreună de lume, de joburi și de familia ta. Ne-am refugiat la o cabană, într-o stațiune de munte, la marginea unei păduri de fag. Cerul era plumburiu, lumina cenușie, timpul părea să se fi oprit. Despachetam amândoi bagaje în cameră, când tu te-ai uitat pe fereastră. Apoi m-ai chemat și pe mine la geam. În pădure era o femeie care ținea în lesă cinci câini de talie mică. Nu se mișca, nu părea să scoată niciun sunet. În jurul ei, o haită de câini maidanezi încordați, gata să atace. Ți-ai luat geaca și m-ai salutat din mers. M-am agățat de tine, rugându-te să nu pleci. Aveam sufletul înghețat de spaimă.

N-am putut să stau la geam. M-am refugiat în baie, sperând că te vei întoarce în câteva minute. Nu știu cât am așteptat, tremurând, să deschizi ușa și să mă chemi zâmbind în brațele tale. Ți-am trimis o mulțime de mesaje pe telefon, dar tu nu răspundeai. La un moment dat mi-am luat inima în dinți și am ieșit. Camera era goală. M-am dus la geam. Se lăsa întunericul, siluetele copacilor de abia se mai distingeau. Tu, femeia și câinii dispăruserăți.

Te-ai întors târziu. Nu mi-ai adresat niciun cuvânt. Nu m-ai îmbrățișat. Ai făcut o baie lungă și apoi te-ai băgat în pat. Mi-ai întors spatele fără să îmi spui „noapte bună”.

Îmi imaginam că ai alungat câinii și că te-ai dus cu femeia aceea la o cafea, la un local din apropiere. O văzusem doar fugitiv, dar îmi păruse frumoasă. Pe întuneric, m-am ridicat din pat și ți-am adulmecat hainele, încercând să descopăr un miros de parfum străin. În noaptea aceea nu am pus geană pe geană. Am adormit de abia la vărsatul zorilor, epuizată de gândurile negre. Când m-am trezit, patul era gol. Plecaseși. Am căutat un bilet, dar nu îmi lăsaseși niciun indiciu.

Mi-am făcut bagajul și am plecat. De atunci și până azi nu te-am mai văzut.

Am așteptat luni întregi un semn de la tine. Speram să mă cauți și să mă implori să mă întorc. Să îmi spui că ai greșit și că încă mă iubești.

După vreo doi ani și ceva, m-am întâlnit cu o prietenă comună la o petrecere. Băusem puțin și m-a luat gura pe dinainte. I-am povestit cum ne-am despărțit. Mi-a spus atunci că văzuse o știre la televizor despre femeia aceea. Se afundase în pădure, iar haita de vagabonzi o ucisese atât pe ea, cât și pe cei cinci câini ai ei. Poliția aflase totul de la un martor, un bărbat care scăpase de bestii urcându-se într-un copac. Bărbatul asistase la toată scena, dar nu putuse face nimic.

Am știut atunci că tu fuseseși martorul. Am știut că ceea ce văzuseși te afectase și că gândurile mele din acea noapte nu avuseseră nicio legătură cu realitatea. Și totuși nu puteam să te iert că nu mi-ai spus nimic. Că nu avuseseși încredere în mine, că nu îmi ceruseși să te consolez. Dacă m-ai fi iubit, ai fi procedat altfel. Dacă m-ai fi iubit, ai fi luptat pentru mine.

Când am plecat de la cabană, în dimineața aceea tulbure, eram curajoasă. Aveam curajul sinucigașului. Acum nu mai îndrăznesc nici să mă arăt în lume. Câteodată îmi imaginez că ne întâlnim întâmplător, și atunci mă panichez. N-aș ști ce să-ți spun. N-aș ști cum să îți explic. Probabil te-aș saluta din colțul buzelor și nu aș suporta să mă uit în ochii tăi. Fiecare celulă din carnea mea ar urla de durere.

Scarpin pisica între urechi și ea începe să toarcă automat. O mângâi pe blăniță și îmi imaginez că îți ating palma caldă și puțin umedă. La fel ca lumina beculețelor din brad, viața îmi pare îndepărtată și falsă. Mi-e tot mai greu să cred că tu ai existat cu adevărat. Sunt aproape sigură că ai fost doar o proiecție a celulelor mele epiteliale.

Sumar Literomania nr. 177

Susține Literomania

Despre autor

Anca Goja

Anca Goja

Anca Goja (n. 1978, Baia Mare) a absolvit Facultatea de Științe Politice și Administrative la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat volumele de proză scurtă „Zăpadă neagră și alte povestiri” (Tracus Arte, 2014), „Fabrica de fericire” (Școala Ardeleană, 2016) și „360 de grade” (Editura Paralela 45, 2018). Apare în mai multe antologii, precum „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism” (Polirom, 2014) și „Cartea copilăriilor” (Polirom, 2016).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: