Literatura la feminin Atelier Verba Woland [Remix]

12 cămile şi 3 vulpi

Ruxandra Cesereanu ne propune, în acest număr al Literomaniei, o versiune inedită (nepublicată până acum) a povestirii sale „12 cămile şi 3 vulpi”, apărute în volumul de proză scurtă „Nebulon” (Polirom, 2005). E vorba – spune autoarea – de o povestire scrisă acum 14 ani (în 2004), „în Tunisia, cu prilejul unei călătorii în deşert şi în căutarea povestăşiei”. Acestei povestiri îi va urma – în numărul de săptămâna viitoare al Literomaniei – o nouă povestire, scrisă tot în Tunisia, chiar acum, în 2018, ca o replică la cea dintâi. (Literomania)

 

În anul 2000, după ce am înţeles la fel ca mulţi alţii că Apocalipsa nu a venit şi nu va veni deocamdată, am citit într-o enciclopedie cu lucruri mai puţin obişnuite despre câţiva povestitori bătrâni care, în diferite colţuri ale lumii, obişnuiau să rostească în mod ritualic poveşti, fie după-amiaza, fie în amurg, în pieţele publice ale oraşelor în care locuiau. Erau doar câţiva de acest fel: vreo doi risipiţi prin America de Sud, unul în India, un eschimos din Alaska, altul în China, altul în Japonia şi, în sfârşit, cel din urmă care trăia în Africa de Nord şi era tunisian. Cu excepţia nord-africanului, toţi ceilalţi erau oameni simpli, fără educaţie, în care poveştile gâlgâiau stihial; tunisianul fusese, însă, o viaţă întreagă profesor de literatură străină şi, după ieşirea la pensie, se retrăsese pe malul mării locuind singur într-o casă modestă de pescar de unde, în fiecare după-amiază, îşi grăbea paşii spre piaţa publică doar ca să rostească poveşti.

Ei bine, cititorul acestui text numit deocamdată deloc limpede „12 cămile şi 3 vulpi” bănuieşte, probabil, ce s-a întâmplat: am simţit o poftă cumplită să-l întâlnesc pe unul dintre povestitorii cu har despre care citisem în ciudata enciclopedie. Cel mai la îndemână mi-era tunisianul, mai întâi fiindcă m-aş fi putut înţelege cu el în franceză, apoi fiindcă deşi Africa de Nord părea să fie un ţinut îndepărtat şi periculos, nu era un tărâm chiar aşa de inaccesibil precum America de Sud, Alaska, India, China ori Japonia. Îmi puteam îngădui băneşte o călătorie nord-africană, vorbeam destul de bine franceza şi îmi plăcea la nebunie să ascult poveşti rostite ritualic în piaţa publică, de preferinţă în spaţiul mediteraneean. Am navigat pe Internet şi am aflat în acea vară în care eu mă simţeam împinsă de nu se ştie ce să pornesc în căutarea lui că fostul profesor de literatură străină se numea Farid şi era poreclit Bunica.

Aşa se face că am pornit, deci, spre Tunisia şi nu oricum, ci luând un vapor de la Pontul Euxin până la Alexandria, în Egipt. Aici mă aştepta o prietenă din copilărie, care lucra ca medic specialist într-un spital pentru protipendada marelui oraş egiptean. Odată ajunsă la Alexandria, am fost luată în primire de prietena mea din copilărie şi suită într-un jeep al spitalului, care ne-a purtat pe amândouă aproape trei zile până în orăşelul tunisian unde se sălăşluia cel poreclit Bunica. Prietena mea din copilărie era convinsă că de una singură aş fi riscat să mi se întâmple tot felul de lucruri necuvenite printre nord-africani, drept care ţinuse morţiş să mă depună în stare de integritate corporală, mentală şi sufletească în orăşelul cu pricina. Ba mai mult, cum vorbea araba, s-a interesat de Farid şi a aflat că acesta nu era doar un povestitor de după-amiaza în piaţa publică, dar dimineaţa se vădea a fi un colecţionar de poveşti, întrucât mai ales bătrânele din zonă mergeau la el şi îi spuneau tot felul de păţănii şi isprăvi din familiile lor cu puzderie de nepoţi şi strănepoţi. Am răsuflat uşurată: asta însemna că Farid nu spunea deloc poveşti livreşti, ci prelucra istoriile aduse de bunicile grase din orăşel, pe care mai apoi le repovestea în felul său. Poate din această pricină fusese poreclit Bunica.

După ce m-a plasat la o familie de tineri medici pe care îi cunoştea, întrucât aceştia fuseseră stagiari la spitalul protipendadei din Alexandria, şi după ce mi-a dat tot felul de instrucţiuni despre ce am voie să fac şi ce să nu fac în respectivul orăşel tunisian, prietena mea m-a lăsat în cele din urmă în seama destinului meu, anunţându-mă totuşi, ca o mătuşă milităroasă, că va veni să mă ia peste două săptămâni, trimiţându-mă tot cu vaporul acasă. Despre călătoria prin deşert, vreme de aproape trei zile, cu prietena mea, nu îmi aduc aminte prea multe decât că am simţit trei soiuri de pulbere: albă, aurie şi roşietică. În rest, am zăcut sub cascada vorbelor celei care îşi povestea viaţa din Alexandria, cu piperul şi muştarul muncii de salvatoare de vieţi de la spital. Am zăcut ca sub un clopot care lovea cu ciocanele mereu: drept care am ajuns aproape năucă în orăşelul unde trăia Farid. M-am dezmeticit, însă, imediat după ce prietena mea a urcat în jeep şi dusă a fost.

În prima dimineaţă am dat târcoale în jurul casei lui Farid şi am zărit bătrânele care intrau pe rând să-i istorisească păţănii. Dar pe el nu l-am zărit. Apoi, după-amiaza, m-am postat în piaţa publică şi l-am aşteptat să sosească. Iar el a sosit într-adevăr: era un bărbat la senectute, de vreo şaptezeci şi cinci de ani, lungan, mai degrabă slab decât gras sau nici una, nici alta; era îmbrăcat într-o tunică lungă până la pământ, de pânză albă, după obiceiul african sau arab, avea sandale romane în picioare şi o pălărie uriaşă, din paie, pe cap. Dacă l-aş fi întâlnit în Europa, aş fi zis că Farid avea o pălărie aproape mexicană, dar pe pământul nord-african pot spune doar că pălăria sa era neobişnuită. Poate că era o pălărie de povestitor profesionist, cine ştie. Apoi Farid s-a aşezat pe un scaun pitic din piaţa publică: alături, avea pregătite cafeaua arabă şi narghileaua. În jurul său se strânseseră aproape o sută de oameni, nu mai mulţi, cu toţii locuitori ai orăşelului. Nu erau turişti prin preajmă. Farid a început să povestească într-o arabă gâfâită, cu multe zvâcnituri, cu scuturături; sonor vorbind, nu era o limbă făcută pentru povestiri, ci pentru imprecaţii, aşa mi se părea. Cei doi medici în custodia cărora mă lăsase prietena mea veniseră cu mine şi, din când în când, îmi traduceau în franceză ceea ce rostea Farid. Îmi traduceau şirul povestirii respective, dar nu aveau cum să-mi traducă ocolişurile, răspântiile, mireasma şi ocheadele cuvintelor pe care Farid le rostea. Chiar şi aşa, nu mă plictiseam: îl studiam pe Farid cu felul în care îşi mişca buzele, cu felul în care ochii săi priveau şi nu priveau prin ceilalţi, cu felul în care îşi ţinea mâinile pe genunchi sau în jurul taliei sau cu felul în care apuca narghileaua ori ţinea ceaşca de cafea. Povestea lui a durat cam o oră, nu mai mult. Apoi lumea s-a împrăştiat, iar cei doi medici m-au tras de mânecă spre a mă înfăţişa celui poreclit Bunica. Farid a ascultat ceea ce i-au spus însoţitorii mei, apoi am fost invitată să vorbesc eu însămi în franceză, să spun cine sunt şi ce vreau. Aşa am şi făcut, dar am încercat să-mi simplific vorbele în aşa fel încât să nu-l obosesc pe povestitorul în faţa căruia mă aflam şi pentru care bătusem atâta drum. La sfârşitul cuvintelor mele, Farid a înclinat din cap şi a spus să vin să-l caut peste exact treisprezece zile şi jumătate, adică 13,5, în aceeaşi piaţă publică, când va rosti o povestire în franceză doar pentru mine. Ce înseamnă 13,5 zile am întrebat eu confuză? Înseamnă exact atât cât înseamnă: treisprezece zile şi jumătate, va fi exact ultima zi în care te vei mai afla aici. Are vreun tâlc cifra aceasta? l-am chestionat eu. Pentru cine îşi vinde sufletul pentru 12 cămile şi 3 vulpi are într-adevăr un tâlc, mi-a răspuns zâmbind Farid. Dar eu nu îmi vând sufletul, l-am asigurat pe ciudatul povestitor care se afla în faţa mea şi care mă uimea cu zig-zagurile sale. Este un fel de a spune, m-a bătut el uşor pe umeri: 12 cămile şi 3 vulpi înseamnă douăsprezece povestiri şi trei proverbe. Cine izbuteşte să le născocească în chip desăvârşit de-a lungul vieţii sale înseamnă că şi-a câştigat sufletul pentru lumea de apoi. Dar douăsprezece povestiri şi trei proverbe fac 15, am zis eu. Nu, a precizat Farid, fac 13,5, întrucât proverbele, oricât ar fi de pline de miez, sunt punctate în matematica arabă doar cu 0,5. Aşa încât cele trei proverbe luate împreună alcătuiesc suma 1,5, care adăugată la cele 12 cămile-povestiri fac 13,5. Nu ştiam că în Tunisia există vulpi, am spus eu brusc. Există, a răspuns el repede, dar sunt rare şi trăiesc numai în deşert. Le vânează cineva? am mai întrebat eu. Nu le vânează nimeni, pentru că nu pot fi vânate: au culoarea nisipului şi nu pot fi deosebite de peisaj. Dar, oare, chiar există sau fac parte dintr-un miraj de tip Fata Morgana? Asta este altă mâncare de peşte, a răspuns Farid într-o franceză şugubeaţă. Cât despre cele douăsprezece cămile, a adăugat el luându-mi vorba din gură, bărbaţii sărmani din aceste ţinuturi îşi vindeau odinioară femeia pentru animalele respective. Cu douăsprezece cămile, oricine se poate considera aici a fi un om aproape bogat. Cu douăsprezece cămile tinere, vreau să spun, preciză el. Apoi mai zise doar atât: vino peste treisprezece zile şi jumătate, iar atunci am să rostesc o povestire doar pentru tine şi pentru drumul pe care l-ai făcut până aici. Până atunci, însă, pregăteşte-te. Pentru că va trebui să îmi spui şi tu o povestire şi nu de orice fel. Apoi şi-a fluturat pălăria aproape mexicană spre mine, salutându-mă, şi cu prilejul acesta am văzut că era tuns scurt, ca un arici, şi că avea un fel de monoclu la ochi.

Ilustrație de Ana Alfianu, inspirată de textul „12 cămile şi 3 vulpi”

Ilustrație de Ana Alfianu, inspirată de textul „12 cămile şi 3 vulpi”

Ei bine, oricine poate înţelege că mă găseam, fără să îmi fi închipuit, într-o situaţie de aşa-zisă iniţiere. Farid, povestitorul de performanţă, acceptase să rostească o povestire doar pentru mine, după un anumit timp pregătitor de aşteptare. Era o ceremonie de curtoazie prin care îmi răsplătea drumul parcurs până la el. Dar dorea, în schimb, ca un adevărat povestitor, o poveste de dar adusă de peste mări şi ţări. Iar eu aveam la dispoziţie treisprezece zile şi jumătate, ca să ticluiesc această poveste, cum să o numesc oare: desăvârşită, adecvată, suculentă, înţeleaptă, matură? Sau dimpotrivă: nedesăvârşită, sălbatică, neînţeleaptă, imatură? Moartă sau vie?

În cele treisprezece zile şi jumătate pe care Farid mi le lăsase la dispoziţie, mi-am făcut un program stabil: dimineaţa înotam vreo două ore; apoi, într-un hamac pe malul mării, mă pregăteam alte câteva ore pentru povestirea pe care urma să i-o spun lui Farid; apoi mergeam să-l ascult în piaţa publică. Mergeam fără să-i mai port cu mine pe cei doi medici, întrucât mi-am dat seama că nu are importanţă dacă pricep sau nu araba în care vorbea Farid. Trebuia să-i înţeleg ritmul interior, să-i urmăresc gâlgâiturile nu la nivel sonor, ci la nivel cosmic: voiam să înţeleg structura sa de povestitor lăuntric, iar nu lingvistic. Aşa că îl ascultam pur şi simplu. Seara înotam din nou, apoi stăteam lungită pe mal şi pritoceam încă o dată la povestirea hărăzită tunisianului. Probabil că în treisprezece zile şi jumătate aveam să mă coc, acesta va fi fost sorocul potrivit. Timpul avea bucle. Începuse să îmi placă ceea ce mi se întâmpla. Era un răstimp de graţie. Îmi gândeam povestirea (fiindcă am refuzat să o scriu) în cuvinte născocite cu încetinitorul, în imagini răsfăţate la soare ca nişte pisici leneşe, dar şi ca nişte ţestoase. Şi aşa, desprinse de timpul obişnuit, coagulate ca nişte mostre de sânge, cuvintele şi imaginile mele au izbutit în cele din urmă ca, după treisprezece zile şi jumătate, să alcătuiască o povestire. Un text nestrăbătut, nerostit şi nescris încă. Mă hrăneam cu lucruri simple, evitând mâncărurile piperate şi grele ale Tunisiei: mâncam doar shakshouka, un ghiveci de legume, şi cuscus şi, desigur, cum altfel, dulcisimele coarne de gazelă, prăjitura naţională a Dragonului Magrebin, cum era numită ţara în care venisem.

M-am îmbrăcat în după-amiaza celei de-a treisprezecea zi şi jumătate într-o rochie africană, pe care mama o primise la Paris în urmă cu vreo douăzeci de ani şi pe care mi-o dăduse mie s-o port. Era o rochie galbenă, de tip tunică, dar având un puternic model solar roşcat, imprimat pe galbenul de fond. În piaţa publică, Farid mă aştepta. Lumea era strânsă ca de obicei. Atunci Farid a spus că va rosti o povestire în franceză pentru un oaspete venit de departe ca să îl asculte. Localnicii mi-au făcut loc să trec, întrucât povestirea lui Farid, din acea după-amiază, era doar pentru mine şi nu făcea parte din ritualul obişnuit. Era altceva. M-am aşezat pe scăunelul de lângă el, adus în mod special pentru mine: pe măsuţa de alături erau două ceşti de cafea arabă şi două narghilele.

A fost odată un pescar, care locuia între dunele de lângă mare, în carcasa unui automobil abandonat, lăsat acolo de un milionar care, împotmolindu-se în deşert, îşi continuase mai apoi călătoria pe mare, închiriind un yacht, aşa a început Farid povestirea sa. Nu ştia acel pescar decât să pescuiască, la altceva nu se pricepea: iar ceea ce pescuia îi ajungea doar cât să nu moară de foame. De aceea, pescarului aceluia nu-i trecuse niciodată prin cap să se căsătorească. De fapt nici nu ştia cine este, nici cum îl cheamă, nici cine îi erau părinţii, dacă are fraţi sau surori. Lumea care îl cunoştea din vedere şi locuia prin preajmă aşa îl şi numea: pescarul dintre dune sau pescarul din automobilul părăsit. Avea o barcă scorojită, care de-abia se mai ţinea laolaltă, asemeni stăpânului său, mai mult gol decât îmbrăcat. Lumea dimprejur îi mai dădea câte o tunică zdrenţuită ori câte-un pantalon, astfel încât pescarul acela să nu arate ca un sălbatic. Nu avea mai mult de treizeci de ani, dar, cu toate acestea, localnicii îl ştiau acolo de când lumea, de parcă bărbatul acela ar fi fost un bătrân venerabil de dinainte de potop. Nu ştia să scrie, nici să citească şi nici nu prea vorbea. Pleca dis-de-dimineaţă, cu barca, în larg, şi se-ntorcea seara cu câţiva peşti cât să-i ajungă pe-o măsea. Lumea spunea că pescuia, de fapt, mai mulţi peşti, dar că, din pricini pe care nimeni nu le pricepea, le dăruia viaţa prinşilor săi, aruncându-i înapoi în mare. Lumea mai spunea şi că pescarul acela ar fi fost un fel de eremit de taină, împărţit între lumea deşertului, unde îşi petrecea nopţile, chircit în rămăşiţele automobilului, şi lumea mării, unde îşi petrecea zilele, ghemuit în barca sa. Cât despre undiţa pe care o avea, era un băţ noduros mai potrivit la strunit cămile decât la pescuit. Din pricina sărăciei sale, localnicii nu îl pofteau niciodată la banchetele de nuntă, dar nici la ospeţele de înmormântare. Numai femeile bătrâne îi mai aduceau, din când în când, tunici vechi şi pantaloni, pe care i le lăsau lângă carcasa automobilului, împreună cu vreo turtă, azimă ori lipie. Uneori îl mai dăruiau şi cu câte o sheshia peticită, acea bonetă roşie specifică pentru oamenii care trăiau în zonele arşiţoase de lângă deşert.

Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, când nici nu se gândeşte omul că viaţa i se va schimba, într-una din zile pescarului aceluia i-a fost dat să treacă printr-o păţanie de care nu mai avusese parte, pentru că, într-o zi ca oricare şi, totuşi, altfel, el pescui un peşte foarte mare şi arătos. Îl pescui cu oarecare greutate, zbătându-se să-l prindă, după ce peştele îl lovi cumva şăgalnic peste obraz, lăsându-i zgârieturi de la crestăturile cozii. Deşi inima îi spunea să îi dăruie viaţa acelui peşte frumos şi să-l arunce înapoi în mare, tot inima era cea care îi spunea să păstreze acel peşte şi să-l mănânce: nu de foame să-l mănânce ori de poftă, ci pentru desăvârşirea lui. Aşa că până la urmă pescarul păstră peştele cel mare şi îl aduse la ţărm, seara, când prinsul său îşi dăduse deja duhul. O parte din noapte, pescarul privi aproape cu veneraţie trupul peştelui prins, apoi, mai încolo, se puse să-l taie şi să-l pregătească. Lacrimile îi ţâşniră, însă, pe nepusă masă, când în burta peştelui află mulţime de ouă şi înţelese că frumosul peşte era o născătoare. A doua zi, pescarul nu ieşi în larg, ci rămase să pregătească, sărând cu nemiluita, peştele desăvârşit pe care îl prinsese. Din hălcile tăiate cu meşteşug, el cântări mâncarea să-i ajungă pentru multă vreme: nu chiar un an întreg, nici jumătate de an, dar vreo sută de zile ori chiar mai mult ar fi izbutit să trăiască doar mâncând din peştele cel frumos. Cât despre ouăle din burta prinsului său, pescarul a trebuit să ceară ajutorul bătrânelor care îl mai miluiau din când în când, astfel încât să le depoziteze în cuiburi din sare gemă, ţinute, o vreme, în pivniţele bătrânelor cu pricina, fiindcă în carcasa de automobil, mâncarea aceea binecuvântată s-ar fi prăpădit. Odată isprăvită munca aceasta, pescarul a înţeles că are atâta vreme îndelungată la îndemână, cât nu îndrăznise niciodată să-i treacă prin minte că va avea. Hrănindu-se, deci, puţin câte puţin din peştele cel frumos, el se hotărî ca, până când mâncarea aceea binecuvântată se va sfârşi, să se gândească numai şi numai la Dumnezeu, zi şi noapte, zi şi noapte, la cine şi la ce este Dumnezeu. Deci fie-ne atunci îngăduit şi nouă să ne întrebăm cine şi ce este Dumnezeu? Chiar dacă în nici un caz nu ne vom întreba unde este Dumnezeu şi când se iveşte El. Pescarul cel tânăr şi sărac, deşi nu foarte sărac acum, după ce pescuise frumuseţea de peşte, ştia că trebuie să se gândească la Dumnezeu nu oricum, ci pe îndelete, în lung răgaz, în ceasuri deloc sfârtecate de mersul vremii. Pentru că încă dinainte de a afla un răspuns pe măsură, pescarul ştia ori simţea că Dumnezeu nu poate fi decât sau nimic, sau totul. Ori invers: totul sau nimic. Deci zi şi noapte se gândea la Dumnezeu ca miez, întrucât nu conta nici cât negru sub unghie care era chipul lui Dumnezeu: dacă era bătrân sau tânăr, bărbos sau nu, încruntat ori senin, nici unul din aceste lucruri nu aveau vreo importanţă. Nici măcar dacă avea trup sau nu. Din Dumnezeu făceau parte, însă, timpul şi spaţiul, drept care pescarul a început să-l gândească pe Dumnezeu astfel: mai întâi ca timp nesfârşit, concentrat ori prelungit fără limită, apoi ca spaţiu nemăsurat, dens ori lăţit fără vreo graniţă. Fie ca timp, fie ca spaţiu, Dumnezeu îşi era, însă, egal sieşi, aşa încât pescarul aştepta fiecare nou răsărit de soare cu bucurie, căci răspunsul era mereu acelaşi. Iar noaptea la fel: Dumnezeu era de nepătruns pătruns. Astfel derulându-se răstimpul acela, nu se poate spune nici că zilele au trecut în viteză, nici că stelele şi-au încetinit mersul pe cer, ci doar că există, uneori, un timp care se ocoleşte pe sine însuşi ca să ajungă în spirală, în sus ori în jos, în acelaşi loc, la capăt adică. Aşa şi cu răstimpul acelui pescar: într-a suta nu ştiu câta zi, el sfârşi de mâncat peştele cel frumos şi ajunse astfel la capătul felului în care îl pricepuse sau nu pe Dumnezeu. Bătrânele spuneau că pescarul îl găsise pe Dumnezeu, care era totul. Fiii şi bărbaţii bătrânelor spuneau că pescarul îl găsise pe Dumnezeu, care era nimic. Şi unii, şi alţii ajunseseră, totuşi, la bănuiala că pescarul era un fel de pustnic periculos. Nu se ştia de ce, periculos. Era o presimţire, atâta tot.

În ziua în care pescarul sfârşi de mâncat peştele cel frumos, se încheie vrând-nevrând şi gândul său îndelungat asupra lui Dumnezeu, dar fără ca cei aflaţi în afara gândului său să ştie care era acesta. Apoi el simţi că i se întâmplă ceva neobişnuit. Nu cu mintea, nu cu inima, ci cu trupul. Întrucât trupul lui deveni mai moale şi mai rotund; trupul lui se catifelă oarecum, oasele i se făcură mai leneşe dar mai uşoare, gleznele şi încheieturile mâinii i se subţiară. Aceasta nu era chiar atât de înspăimântător ca faptul că pieptul începu să i se umfle şi în trei zile se umflă îndeajuns încât să aibă lipite de corp nişte rotunjimi ca două portocale mature, care aşa şi rămaseră, coapte bine. Pescarul nu ştia cine este, nu ştia cine îi sunt părinţii, nu ştia dacă are fraţi ori surori, dar cel puţin ştiuse, până atunci, că este bărbat. Acest lucru îl ştiuseră şi localnicii. Or, ceea ce i se întâmpla în chip nemaivăzut şi nemaipovestit acelui pescar făcea ca el nu doar să nu mai fie bărbat, ci să devină femeie. O femeie născută nu dintr-o altă femeie, aşa cum este firesc să se petreacă lucrurile, ci dintr-un bărbat. Lucrul acesta se mai întâmplase o singură dată, la facerea lumii, şi doar Dumnezeu ştia secretul acelei faceri. Dar chiar şi atunci, femeia care se născuse din bărbat era altcineva decât bărbatul care o născuse. Or, în cazul de faţă, făptura era una şi aceeaşi. După ce simţi cum, într-o singură zi, tija sa viorie de bărbat dispare înghiţită de un hău invizibil, iar în locul ei se iveşte o deschizătură stacojie de o jumătate de rodie, pescarul leşină şi se trezi multă vreme după, ameţit, înfricat, însingurat şi nedesluşit. Cine şi ce era el? Dinţii îi clănţăneau în gură şi pielea i se făcuse broboane. Cine era el nu ştia nimeni, dar ce era el sau în ce se preschimbase el de oarecare vreme devenise limpede: era o femeie. Fusese bărbat, cândva, iar acum era femeie. Îşi atinse pieptul şi îşi purtă mâna orbeşte între coapse: era femeie în toată legea. Chiar dacă nu cunoscuse femeia, ca bărbat, chiar şi aşa ştia şi el ce are şi ce nu are o femeie şi cum este făcută o femeie. Iar el era acum femeie. Mai întâi le ceru haine bătrânelor care îl miluiau de obicei cu tunici şi pantaloni, iar ele îi aduseră o tunică largă, femeiască şi o broboadă. Vestea se răspândi ca vântul că pescarul dintre dune se preschimbase în femeie. Veneau oameni de primprejur, dar şi din alte părţi ca să-l vadă, însă nu îndrăzneau nici să-l atingă, nici să-i vorbească. Iar el, deşi era femeie acum, îşi amintea de vremurile când era bărbat. Cel mai greu gând era că nu ştia ce să facă acum, ca femeie. Să se însoţească cu un bărbat nu era soarta ei, proaspăta femeie ştia acest lucru: dacă atâta vreme cât fusese bărbat nu se însoţise cu nici o femeie, apoi nici ca femeie nu se va însoţi vreodată cu un bărbat. Dar ce să facă? Pescar nu mai putea să fie: ca femeie, singură, în largul mării, apoi noaptea, în carcasa de automobil, nu putea să trăiască. Îi rămăsese, de aceea, un singur lucru de făcut: să se tocmească slugă în casa uneia dintre bătrânele care o miluiau şi care, deşi nu pricepeau ceea ce i se întâmplase, o acceptau aşa cum era acum, ca femeie. Bătrânele acelea erau singurele care nu o priveau ca pe un om diform. Una dintre ele acceptă, într-adevăr, să o primească în casa ei, lăsând-o să locuiască într-un cort, în preajmă. Avea să se hrănească cu cuscus, măsline şi fructe de cactus. Renunţase la peşte. Ziua avea să trebăluiască pentru casa bătrânei, dar noaptea avea să se gândească numai şi numai la Dumnezeu. Căci cine altul, dacă nu Dumnezeu, o preschimbase în femeie! Va fi ştiind El de ce! Astfel carcasa de automobil a fost părăsită, dar nu pentru multă vreme, întrucât curioşii veneau să privească fosta casă a pescarului dintre dune care se transformase în femeie. Uneori, mai lăsau şi câte o monedă la faţa locului, astfel încât, în câteva zeci de zile, carcasa ajunsese să arate cam ca o puşculiţă ruginită. Nimeni nu îndrăznea să strângă toate acele monede şi să le ia de acolo. Locul devenise un fel de ciudat spaţiu de pelerinaj. Cât despre cel preschimbat în femeie, viaţa lui sau mai exact a ei era atât cât putea să fie: ziua robotea prin casa acelei bătrâne care o tocmise, iar noaptea se gândea la Dumnezeu. Bătrâna locuia cu fiii săi care o priveau, ce-i drept, cam pieziş pe noua femeie adusă în casa lor, despre care ştiau că fusese cândva bărbat. O priveau pieziş, mai întâi fiindcă fusese asemenea lor şi devenise altceva, iar apoi fiindcă, deşi devenise femeie, era de neatins. Nimeni nu îşi putea îngădui să facă ceva cu o femeie care fusese cândva bărbat. Femeia fostă bărbat simţea ceea ce gândeau ceilalţi, dar ea îşi consacra nopţile unui singur bărbat necarnal, adică lui Dumnezeu. Cum vestea despre metamorfoză se dusese în susul şi-n josul ţinutului aceluia, curând se iviră la uşile casei cu pricina cine altcineva decât mai-marii locului: primarul, preotul şi poliţistul. Voiau să vadă şi să cerceteze femeia care fusese bărbat, care nu avea nici nume, nici rude, nici acte, despre care nu se ştia cine este, de unde venise şi unde se ducea. Bătrâna gazdă nu le îngădui, însă, celor trei să intre în curtea ei, întrucât presimţise că autorităţile voiau să-l sechestreze pe bărbatul preschimbat în femeie. Dar ştia că, în cele din urmă, puternicii zilei vor izbuti să obţină femeia. Lucrurile ar fi luat cine ştie ce întorsătură, dacă Dumnezeu însuşi nu ar fi hotărât să sfârşească ceea ce începuse. Tot pritocind noaptea întreagă la supremul bărbat necarnal, femeia fostă bărbat pricepu că îi fusese dat să înţeleagă felul oamenilor în deplinătate, ca nimeni altcineva. Că fiind, o vreme, bărbat, apoi femeie, îi fusese dat să fie creată asemenea lui Dumnezeu, dar îndoit. Că Dumnezeu concentrase în făptura femeii care fusese bărbat întreaga experienţă omenească. Aşa era, într-adevăr. Ca protejata sa să nu ajungă la cheremul celor trei puternici ai zilei, Dumnezeu o luă la sine pe femeia fostă bărbat. Şi o aşeză între sfinţii săi apropiaţi, între micii profeţi, astfel încât ea să li se arate oamenilor, din când în când, şi să le spună ceva anume: fie că eşti bărbat, fie că eşti femeie, om eşti, adică muritor, iar Dumnezeu este Unul; fie că eşti bărbat, fie că eşti femeie, atât fericirile, cât şi durerile sunt la fel pentru toţi; fie că eşti bărbat, fie că eşti femeie, moartea este una singură şi aproape la fel pentru toţi; fie că eşti bărbat, fie că eşti femeie, există întotdeauna o cale spre desăvârşire. Găseşte-o.

Aici sfârşi Farid povestirea sa. Şi acum, a adăugat Farid, aş vrea să ascult povestirea ta. În acea clipă am înţeles că nu voi mai rosti ceea ce pregătisem vreme de treisprezece zile şi jumătate, ci un vis pe care îl tot aveam de o vreme şi care mă năpădise multe nopţi la rândul. Toată construcţia la care migălisem de când îl aflasem pe Farid, tot acel edificiu cu straturi epice, cu întorsături, se prăbuşise într-o secundă, fără să ştiu de ce. Poate că, lăuntric, pricepusem cu întârziere că povestirea pe care o făcusem în răstimpul chibzuit de Farid nu era desăvârşită sau, dimpotrivă, era astfel, atâta doar că eu începusem să dispreţuiesc desăvârşirea unei povestiri care valora doar unsprezece cămile, nu douăsprezece. Cât despre cele trei vulpi, într-adevăr, nu reuşisem să le deosebesc de culoarea deşertului. Nu-mi rămânea decât să-mi povestesc visul.

A fost odată un om care visa un singur lucru în fiecare noapte: o încăpere goală, pătrată, fără uşi şi fără ferestre. Nu era nici un sunet şi nici un miros acolo. Nu era nici întuneric şi nici lumină. Nu era nimic, nu era nici un fir de praf. Nu era viaţă, dar nici moarte nu era. Deci omul acela visa doar această încăpere în fiecare noapte. Nimeni nu ştia de ce visa ceea ce visa. Vedea acea încăpere dinafară, de parcă ar fi fost scafandru: visul nu îi îngăduia să intre în acea încăpere. Sătul de ceea ce visa la nesfârşit, omul acela se hotărî să spargă pereţii acelei odăi, astfel încât să vadă ce se găseşte dincolo. Şi, într-adevăr, într-unul din visele următoare izbuti să ascundă cu el un târnăcop. Într-altă noapte şi într-alt vis, izbuti să spargă pereţii. Iar într-altă noapte, reuşi să vadă ce se afla dincolo de pereţii acelei încăperi. Iar dincolo se găseau stelele. Dar nu era cerul cu stele, ci o puzderie de stele prinse de pereţi, atârnate ciorchine, spânzurate de unele singure sau împreunate. Cum să folosească acele stele aflate astfel în vis omul acela nu ştia. Ba chiar era neliniştit de faptul că nu găsise altceva în locul lor. Orice altceva. Aşa încât, într-unul din visele următoare, aduse ciment şi mortar şi zidi pereţii încăperii pe care o spărsese. Apoi, într-altă noapte, izbuti să părăsească pentru totdeauna acea încăpere pătrată, fără ferestre şi fără uşi. Apoi nu mai visă deloc.

Aici m-am oprit. Iar Farid începu să râdă ca un tigru bătrân, fără dinţi, dar şugubăţ. Desigur, îmi spuse el, aceasta nu a fost o povestire, ci un vis. Iar ceea ce visezi sau ceea ce ai visat tu este moartea, preciză Farid şi îmi acoperi ochii cu mâinile, dar cu propriile mele mâini. Apoi mi le desfăcu, întinzându-mi narghileaua să pufăi din ea. Nu am reuşit să o fumez nici aşa cum trebuia, nici până la capăt, pentru că eram tulburată şi nevrednică. Am tăcut împreună o vreme, apoi l-am întrebat dacă pescarul care s-a preschimbat în femeie nu avea, totuşi, un nume. Pescarul acela se numea Kabil şi era berber, mi-a răspuns Farid. M-am ridicat de pe scăunel şi am plecat, nu înainte de a-mi pune mâinile pe ochi, aşa cum mă învăţase Farid. Drept care pot să spun acum că, atât la începutul începutului, cât şi la sfârşitul sfârşitului, au fost 12 cămile şi 3 vulpi.

Recomandare Literomania

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu