Laura Lindstedt, deținătoarea importantului premiu literar Finlandia, ajunge în colecția „Raftul Denisei“ cu un roman provocator și dezinhibat despre sexualitatea exacerbată a unei tinere, care – printr-un discurs intermitent, ce ne parvine prin ricoșeu – amintește uneori de Molly Bloom, iar alteori de Anais Nin din „Incest”, despre puterea limbajului de a forma și deforma, precum și despre identitate.
„Derrida se întâlnește cu Anaïs Nin… Un roman impudic și seducător.“ – Kirkus Reviews
Natalia se gândește întruna la sex, însă, în timpul partidelor sale amoroase, mintea îi e mereu în altă parte. Nici unul dintre numeroșii săi parteneri nu-i oferă satisfacție, cu atât mai puțin nu reușește să-i alunge neliniștile. Povestea ei, spusă de psihoterapeutul cu care se întâlnește săptămânal, dar care e un personaj atât de misterios, încât nu-i aflăm nici măcar genul, apelează la filozofie, artă și literatură, pe de-o parte, iar pe de alta, la descoperirile sexuale din copilărie și punerea în scenă a experiențelor erotice de mai târziu. În timpul ședințelor de terapie, ambii sunt complet absorbiți într-un uimitor duel intelectual, până când granița mereu schimbătoare, mereu fragilă dintre psihoterapeut și pacientă, dintre realitate și ficțiune aproape că dispare.
Prin vocea unui psihoterapeut fără nume și gen, care profită de șansa de a folosi o metodă inovatoare ce-i aparține, romanul Prietena mea Natalia oferă o examinare captivantă a dinamicii puterii întotdeauna prezente, dar rareori pomenite în cadrul psihoterapiei. Inițial, Natalia dă impresia că are de gând să urmeze regulile ședințelor de terapie, dar lasă rapid la o parte toate inhibițiile și testează permanent echilibrul instanței pe care o numește „dragă doc“. Pare să îi placă psihoterapia; poate chiar prea mult? Totuși, ce își dorește cu adevărat? Copilărie, adolescență, relații de familie, relații sexuale, pe toate le expune aproape demonstrativ, în căutarea unui răspuns, cu atât mai incitant cu cât este din ce în ce mai abscons. O abordare deconstructivă a narațiunilor self-help, care împinge instrumentele autoficțiunii la extrem, încercând să elucideze ce rămâne ascuns atunci când totul pare a fi dezvăluit.
„Acesta este un roman despre separația subtilă a puterii. Cel care deține cuvintele deține puterea, iar Natalia este marea povestitoare în acest cadru. Ședințele de psihoterapie sunt o sărbătoare a literaturii și artei (vezi Niki de Saint Phalle, Georgia O’Keeffe, dar și tragediile mitologiei grecești). Natalia joacă un joc intelectual despre însușirea poveștilor.“ – Het Parool, Olanda
„Când Natalia își notează exercițiile la sfârșitul ședințelor, se dezbracă complet de rolul de pacient sau obiect al studiului. Acum ea este autoarea propriei povești, iar ceea ce urmează este un vârtej filozofic și feminist, care zdruncină definitiv tot soiul de stereotipuri.“
De Standaard, Belgia
„Forța romanului Laurei Lindstedt vine din totala fluiditate cu care, capitol după capitol, este desființată fiecare graniță. […] Urmărind cu minuție parcursul literar și artistic cu ajutorul căruia terapeutul speră să o poată conduce pe Natalia către ea însăși, se ajunge până la urmă la rătăcirea printr-un labirint de oglinzi în care imaginația devine realitate și realitatea imaginație. – Il Libraio
„Relatate aparent cu simplă curiozitate clinică, eschivările, provocările și prestidigitațiile pacientei transgresoare sunt puse în mod ingenios în scenă.“ – New York Times
Prietena mea Natalia (fragment)
Laura Lindstedt
— Îmi pare rău că am anulat prea târziu întâlnirea de săptămâna trecută. Dar pregătirile mele erau încă în desfășurare. Îți explic imediat de ce. Voi începe cu altceva, care nici măcar nu are legătură directă cu acest subiect. Voi începe cu un gânditor, cu Jean‑Paul Sartre. Îl ştii, nu‑i așa? Stai puțin, să scot hârtia unde mi‑am luat notițe, am scris niște idei. Sau ideile lui Sartre, și nu numai ale lui… Cred că jumătate din omenire gândește astfel. Poate și tu?
Așa a început a doua sesiune de terapie, la care Natalia a sosit ca un vârtej, fără suflare și transpirată, fiindcă venise cu bicicleta. A decis să înceapă să iasă cu bicicleta, după cum îmi povestise la telefon cu o săptămână înainte, când amânase programarea, pentru că avea „cantități șocante de energie extra“ din cauza contemplării pornografiei. Deodată, s‑a pomenit cu un nivel de vitalitate „peste limite“ și această „energie suplimentară“ o împiedica să doarmă. A încercat să se calmeze prin mișcare, mergând peste tot cu bicicleta. Nu avea timp suficient pentru alte tipuri de exerciții, adică exerciții fizice fără un scop clar, pentru că se pare că lua întâlnirile cu mine „incredibil de în serios“. Și când a spus asta – să nu uităm că vorbeam la telefon – m‑am abținut. Tocmai doream să spun, că din păcate, va trebui să plătească ședința anulată în întregime. Această regulă se găsește și pe pagina de web, dar le explic personal clienților de fiecare dată la prima întâlnire: Dacă o ședință de terapie este anulată fără cauze de forță majoră cu cinci zile înainte sau după programare, se va percepe 100% taxă pentru sesiunea neutilizată. Aș pierde 85 de euro fiindcă Natalia a anulat fără rușine cu o jumătate de oră înainte.
Eram pe punctul de a o readuce pe Natalia cu picioarele pe pământ, față în față cu realitățile vieții, când a spus brusc:
— O să‑ți mărturisesc acum ceva oribil, dragă doc. Nu m‑am dus la lucru astăzi, susținând că am o migrenă cumplită. Eram în mijlocul exercițiului! În afară de asta, capul mi‑era într‑adevăr pe cale să explodeze. Eram amețită și vărsam. Mi‑am imaginat că voi avea timp să termin exercițiul într‑o singură zi, dar nu a fost așa. Am rupt foaia. Iau munca aceasta cu tine foarte în serios, este mai importantă decât orice altceva. Iartă‑mă.
Recunosc că devotamentul Nataliei m‑a încântat, iar când m‑a numit „dragă doc“, m‑a cuprins emoția. Expresia era totuși puțin ciudată în această situație, și‑n plus nu m‑am văzut niciodată așa, am doar un doctorat în psihologie. Cu toate acestea, cuvintele Nataliei nu mi‑au afectat abilitatea de a gândi limpede. Am respins cu hotărâre supărarea cauzată de această mică pierdere monetară și am tras concluziile necesare. Sentimentele de disperare ale Nataliei în acest caz pot fi interpretate ca o forță majoră par excellence. De asemenea, am vrut să văd ce minune ar fi putut pregăti cu atâta entuziasm.
Natalia a fost foarte recunoscătoare. A jurat pe ce‑avea mai sfânt că niciodată nu va mai anula ședința cu o jumătate de oră înainte să înceapă, și nu și‑a încălcat promisiunea asta.
Acum stătea acolo în fața mea, cu hârtia plină de idei în mână, cu ceasul pe burtă. Mi‑a lansat o provocare: Poate și tu?
Laura Lindstedt și Adina Dinițoiu (Gaudeamus 2016), cu ocazia lansării romanului „Oneiron” (Paralela 45, 2016)
— Am găsit această idee a lui Sartre într‑o carte suedeză de benzi desenate feministe, pe care am primit‑o cadou de la o cunoștință acum câțiva ani. Ea este cercetător şi practică în domeniul studiilor despre femei, nu este doar o femeie cercetător. Stai puțin, nu! La urma urmei, e mai mult decât asta. Se practică ridicarea greutăţilor, echitaţia. Ea este angajată pe un post de cercetător pe termen determinat. Apropo, domeniul ei de studiu se numește acum studii de gen. Dar atunci când eram eu studentă, se numea studii despre femei.
Cartea suedeză de benzi desenate conținea idei revoltătoare de‑ale lui Sartre. Și multe alte gânduri nebune patriarhale, dar această idee a lui Sartre mi‑a venit în minte imediat pe când mă uitam peste lista cuvintelor ajutătoare de la tine.
Oare ți‑am povestit ultima dată despre o gaură? Îmi amintesc că am vorbit despre o „gaură în memorie“. Am vorbit despre dispariția completă din mintea mea a conversației care precedase momentul când am fost rănită profund. Oare am vorbit despre gogoși cu pastă de migdale sau cu dulceață de zmeură, am jurat oare că cele cu pastă de migdale sunt cele mai bune? Oare am vorbit despre așezările ilegale sau poate despre noua planeta pitică găsită în spatele zonei Kuiper? Nu știu. Am o gaură în memorie în acest moment. Și mi‑ai scris cuvântul „gaură“.
Ei bine, cel puțin Sartre vorbea despre o gaură.
Sartre a scris: Mai presus de toate, corpul unei femei este o gaură.
Sartre a scris: Organele genitale ale unei femei sunt la fel ca alte găuri, rugăminți pentru existență.
Sartre a scris: Femeia însăși cere carne străină, astfel încât să fie împlinită, prin penetrare și dispersare.
Și a mai scris: O femeie își recunoaște poziția ca o rugăminte tocmai pentru că este „goală“.
Cartea suedeză de benzi desenate feministe ia în derâdere pe meritate și în mod inteligent prostiile acestea scrise de Sartre. Am fost foarte amuzată când am recitit cartea săptămâna trecută. Am râs atât de mult, încât aproape că am făcut pe mine! M‑am gândit la Simone de Beauvoir, întotdeauna foarte serioasă, cel puțin în imaginea cunoscută de pe coperta cărții Invitata, unde arată de parcă vrea să spună ceva, parcă ar fi pe punctul de a spune că apropo, eu sunt Françoise, Jean‑Paul este Pierre, Olga K. este Xavierère, acesta era triunghiul lor complicat, știi, despre care Simone nu s‑a putut abține să nu‑și scrie romanul de debut. Dar știu că Simone era capabilă și să zâmbească. Am găsit o mulțime de imagini pe Google unde zâmbește sau râde. Într‑o poză îndreaptă o armă spre cineva din afara imaginii. Are ochii închiși și un zâmbet pe buze. Jean‑Paul, serios, îi ține mâna stângă pe umăr și fumează pipă. Ochii lui Jean‑Paul sunt deschiși. M‑am întrebat dacă oare Simone era pentru Jean‑Paul o gaură și o rugăminte, sau dacă numai Olga K. era, și mai târziu Wanda și Bianca și altele tot o gaură și o rugăminte, pe care Jean‑Paul le‑a ajutat și le‑a umplut. Oare, după părerea lui Jean‑Paul, Simone chiar era o femeie? Sau Simone era doar o ascuțitoare?
Apoi, gândurile mele despre Sartre au devenit cu adevărat răutăcioase. M‑am gândit la ochii lui bulbucați de broscoi zgâindu‑se ici‑colo, ceea ce este urât, fiindcă nu putea să‑și schimbe ochii, spre deosebire de idei. M‑am gândit la bărbia lui mică și la dinții negri și murdari și m‑am întrebat cum putea Simone sau oricine altcineva să îl sărute. Poate că nici nu s‑au sărutat?
Cred că am spus deja că erau într‑o „relație deschisă“. Oare ce a înțeles mai exact Sartre prin această „deschidere“? A umplut oare alte găuri căscate și rugăminți, după ce a terminat de gândit și de scris, atunci când Simone avea alte lucruri de făcut, și oare a folosit prezervative care erau foarte ușor de găsit în Paris în anii de promiscuitate sau și‑a vârât marfa direct în gaură? Nu știu mult despre perioada războiului sau a ocupației. Sau dacă prezervativele erau disponibile în perioada respectivă. Dar sunt sigură că în vremea aceea existau găuri și rugăminți și în alte părți, nu numai între picioarele femeilor.
După ce m‑am gândit suficient la ideile lui Sartre în legătură cu găurile și rugămințile, am început să mă apropii de propriile amintiri în legătură cu această gaură. Și acum ne apropiem de nucleul povestirii; TA‑DAA, zona în care am adunat toate cuvintele ajutătoare scrise de tine. Claie peste grămadă. Fără să cuget prea mult. Notiţele scrise de mine sunt un dezastru… Dumnezeu știe ce va ieşi de aici!
Citește și „Unde am să fiu când n-am să mai exist?”
În fine, cochetăriile Nataliei nu aveau limite! La urma urmei, „noi“ nu am ajuns niciunde, chiar dacă ea susținea acest lucru. Succesul sesiunii noastre ar fi necesitat liniște, pauze, întrebările mele palpabile, răspunsurile ei palpabile, dar Natalia s‑a pregătit pentru sesiunile noastre ca o elevă de nota zece cu prezentarea sa. Și nu s‑a putut abține să nu spună TA‑DAA. Pur și simplu nu s‑a putut abține să nu‑și bată toba ca într‑un marș festiv după fiecare propoziție. Era atât de sigură pe ea, de succesul ei, de reușită.
Am început să înțeleg de ce avusese nevoie de o săptămână în plus. Voia să mă aibă la degetul mic.
Am încercat să arunc o privire să văd ce scrisese Natalia, cât de bine își cumpănise gândurile, pe ale sale sau ale altcuiva, chiar dacă exercițiile pregătite de mine, desigur, nu presupuneau asta. Oare Natalia a simțit că s‑a schimbat ceva în atitudinea mea? Nu am scos nici un sunet, nici măcar hainele nu mi‑au foșnit, însă ea a început brusc să se joace cu hârtia, folosind‑o ca pe un evantai.
— Aveam șapte ani când am găsit o carte de benzi desenate în containerul de reciclare dintr‑un bloc de lângă casa noastră, o carte care numai feministă nu era. La noi acasă, nimeni nu vorbea despre feminism și nici despre alte isme, în casa noastră, politica nu era un subiect de discuție, așa că n‑aș fi știut dacă o carte de benzi desenate e feministă sau nu, chiar de‑aș fi primit una de la cineva. Însă această carte nu era deloc feministă.
Cartea pe care am găsit‑o era despre o aventură în junglă. Se vedea de pe copertă. M‑a încântat acest lucru pentru că îmi plăcea foarte mult Tarzan. Pe copertă era o femeie aproape dezbrăcată, cu sâni mari și păr lung. Zâmbea, sprijinindu‑se de o liană, privind direct către mine.
Îmi aduc aminte că dinții ei erau mai albi și decât penele papagalului cacadu așezat pe o ramură de copac deasupra sa. Abia acum când sunt adultă și am avut timp să mă gândesc la asta, înțeleg de ce. Dinții ei erau bijuterii, agate, perle, și încadrau o promisiune mare, nicidecum o rugăminte, ci o promisiune. Așadar, îți mulțumesc și pentru acest cuvânt ajutător, doc, „promisiune“, este exact ceva despre care aș dori să vorbesc acum.
Promisiunea aceea era gura ei.
Gura ei a devenit o gură revoluționară pentru mine, deoarece funcționa precum cartea de benzi desenate, într‑un mod despre care habar n‑aveam la vârsta de șapte ani.
Nu știu cum a fost copilăria ta, doc, dar în copilăria mea noi toți căutam în containerele de hârtie reciclată crezând că am putea găsi ceva interzis acolo, ceva care cu siguranță nu ar fi trebuit să ajungă în mâinile noastre. Și care, chiar din această cauză, ne aparținea. Adulții aveau întotdeauna grijă de propriile secrete și de aceea trebuia să avem și noi secretele noastre. Și secretele nici nu s‑ar numi secrete dacă ar fi pur și simplu niște acorduri de confidențialitate, dacă prin dezvăluirea lor nu s‑ar întâmpla nimic. Secretele trebuie să aibă putere distructivă. Înțelegi? Iar pentru că mediul de viață al copiilor este foarte limitat din punct de vedere geografic, trebuia să găsim secrete distructive acolo unde puteau fi găsite. Printre lucrurile aruncate, folosite, poate chiar ascunse.
Am răsfoit repede paginile A5 ale cărții de benzi desenate pentru a vedea dacă găseam secrete. M‑au trecut fiorii când mi‑am dat seama ce fel de comoară țineam în mâini.
Desigur, nu am putut începe să examinez în detaliu benzile desenate în curtea blocului, dar am văzut ceva și acel ceva m‑a înfierbântat toată. Mi‑ar fi plăcut să răsfoiesc din nou cartea de la început până la sfârșit, să văd din nou acel ceva sclipind între pagini și apoi dispărând ca un fulger, dar m‑am abținut. Am vârât cartea sub cămașă și mi‑am băgat cămașa în pantaloni. Am strecurat cartea în camera mea și am ascuns‑o sub saltea.
După ce m‑au dus la culcare, am scos cartea la iveală fără nici un zgomot. Aveam o lanternă mică, era de fapt un breloc, dar nu o țineam la chei, deoarece la cheia mea aveam un breloc ursuleț, iar acel ursuleț albastru cusut dintr‑o bucată de blugi era mai important pentru mine decât o lanternă. Când strângeam ursulețul în buzunar, eram aproape acasă, oriunde mă aflam. Lanterna avea o formă cilindrică, la îndemână, și se potrivea în palmă, dar era rece și dură, în timp ce ursulețul era cald și moale. Ei bine, desigur că ursulețul nu era tocmai cald. Materialele textile sunt rareori calde dacă nu se află la soare, într‑un uscător sau lângă radiator. Dar fiindcă era moale, ursulețul părea cald, căldura este legată de moliciune la fel cum duritatea este legată de frig. Cel mai mult îmi plăcea să țin ursulețul în palmă. Mai presus de toate acestea, îmi plăcea că avea o formă fantastică. Adică: îmi plăcea că ursulețul avea bot, urechi, labe și o coadă scurtă, faptul că ursulețul era multidimensional, spre deosebire de lanternă. Ursulețul textil era mereu plăcut când îl strângeam în palmă. De asemenea, îmi plăcea la nebunie că extremitățile ursulețului, în special botul, deveneau mototolite atunci când strângeam ursulețul, dar nu permanent. Lampa, în schimb, rămânea cilindrică orice aș fi făcut. Numai lovind‑o cu ciocanul tatălui meu aș fi făcut‑o multidimensională. Cu toate acestea, nu voiam să distrug lanterna, pe care o primisem cadou de ziua mea de la o fată care nu‑mi plăcea în mod deosebit, dar pe care eram întotdeauna obligată să o invit la petreceri, pentru că, dacă n‑aș fi chemat‑o, mama ei s‑ar fi supărat. În cele din urmă, i‑am găsit un rost și lanternei. Îmi lumina drumul în excursiile mele nocturne la toaletă, pe care le făceam aproape în fiecare noapte, adesea de mai multe ori, deși deseori când stăteam pe toaletă constatam că nu mai trebuia să fac pipi. Mi s‑a interzis să strig după ajutor dacă motivul trezirii pe timp de noapte era doar acela de a merge la baie. Mama mea credea că eram suficient de mare încât să nu‑mi mai fie teamă când mă trezeam singură doar din cauză că aveam vezica plină. După părerea mamei, asta era un lucru complet natural și nu necesita altceva decât să merg la baie. Eram parțial de acord cu ea și m‑am învățat să nu strig.
Am aprins acea lanternă mică și am început să citesc. Am descifrat atât imaginile, cât și cuvintele, destul de puține la număr, din câte‑mi amintesc. Am citit cu atenție de la început până la sfârșit, pagină după pagină, pentru că știam că mă aștepta acel ceva. Și nu merita să mă grăbesc, deoarece graba ar fi stricat furnicăturile.
Nu mai am cartea de benzi desenate. Nu mai am nimic din ceea ce a fost important pentru mine vreodată. Aș fi aruncat cartea mai devreme sau mai târziu, dacă mama nu ar fi avut ocazia să o facă mai întâi. Aș fi dus‑o înapoi în coșul de hârtie reciclată, ascunsă sub cămașă, dacă mama nu ar fi aflat că am un secret sub saltea și nu ar fi distrus‑o. Nici acum nu știu cum și‑a dat seama. Poate că se vedea că sunt vinovată? Poate că deja de pe atunci eram complet transparentă în legătură cu sentimentele mele, așa cum sunt acum?
Cu toate acestea, îmi aduc aminte frânturi din povestea despre acel ceva. De exemplu, femeia cu dinți albi de pe copertă se lupta în junglă. Poate că avea legătură cu diamantele. Sau cine știe, cu vreo comoară îngropată. Cel puțin nu era vorba de bunătate sau de salvarea popoarelor indigene. Asta știu cu siguranță. Femeia se lupta pentru a se îmbogăți, dar nu ar fi putut lupta dacă nu ar fi avut dușmani. Mă refer la un inamic veritabil, nu la o armată de hotentoți ai cărei războinici nu i‑ar fi ajuns nici până la sfârcuri.
Fragment în avanpremieră din romanul „Prietena mea Natalia” de Laura Lindstedt, traducere și note de Sigrid Crasnean, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2021
Laura Lindstedt s-a născut la Kajaani, în Finlanda, în 1976. A studiat literatura, filozofia, limba franceză, istoria artei și semiotica la Universitatea din Helsinki, de unde a obținut doctoratul cu o teză despre scriitoarea Nathalie Sarraute. Numită de presă „steaua rock“ a literaturii finlandeze, Lindstedt a debutat în 2007 cu romanul Sasket (Foarfecile), nominalizat la prestigiosul premiu Finlandia, pe care l-a câștigat în 2015 cu cel de-al doilea roman, Oneiron, apărut în același an. Acesta a mai fost distins cu premiul Toisinkoinen și nominalizat la Marele Premiu pentru Literatură al Consiliului Nordic și la premiile Runenberg și Flame Bearer. Drepturile de publicare pentru cel mai recent roman al sau, Prietena mea Natalia (Ystäväni Natalia, 2019; Humanitas Fiction, 2021) au fost vândute în 20 de țări, cartea fiind considerată o revelație atât în Europa, cât și în Statele Unite, unde a fost declarată „New York Times” Editor’s Choice și „Entertainment Weekly’s” Best Book of The Month.
Scrie un comentariu