Cronici Nr. 219

Antidot împotriva uitării

Reach content for Google search „Jean Marc Turine”, „teodora fiica fluviilor”, „rodica grigore”



Revenită acasă, pe malul Dunării, după ani lungi de peregrinări prin lumea largă, bătrâna Teodora își amintește și povestește. Aproape oarbă, ostenită și simțind că i se apropie sfârșitul, femeia își rememorează propria viața și, deopotrivă, fragmente dureroase din tragica istorie a tumultuosului secol XX, la începutul căruia s-a născut ea însăși. Convinsă că, după câte i s-au întâmplat, e îndrepățită să afirme că se simte ca și cum ar fi trăit mai multe vieți într-una singură, Teodora vorbește, în fața fetiței care o ascultă (uneori chiar fără să înțeleagă totul) despre anii petrecuți lângă Dunăre și în delta acesteia, despre iubiri pierdute și despre speranțe deșarte, despre inimaginabile suferințe trăite în timpul deportărilor naziste și apoi în ghetourile comuniste, dar și despre dragoste și puterea de a îndura, de a trăi cu pasiune (adesea, cu patimă!) și de a mărturisi, pentru ca toate astea să nu se uite.


Am vrut să ofer cititorilor, prin acest roman, o imagine simbolică a tragediilor despre care cel mai adesea alegem să nu vorbim. Căci, dacă despre suferințele evreilor în lagărele naziste, de pildă, se cunosc multe lucruri, despre cele ale țiganilor, în același lagăre, se ignoră la fel de multe, iar durerea umană a fost aceeași și, în plus, peste un milion dintr-ai lor au pierit acolo.

Jean Marc Turine


Acesta e punctul de plecare al romanului scriitorului Jean Marc Turine, „Teodora, fiica fluviilor” (2017), încununat cu prestigiosul Prix des Cinq Continentes de la Francophonie, pentru omagiul adus tuturor celor oprimați ori exilați, victimelor nevinovate ale ideologiilor dezumanizante care au marcat secolul trecut. Aparent, nimic neobișnuit. Numai că Teodora face parte dintr-o comunitate cel mai adesea exclusă din societatea contemporană (în ciuda numeroaselor declarații care susțin contrariul…) și ai cărei membri s-au confruntat, de veacuri, cu prejudecățile, cu respingerea și cu discriminarea. „Negri albi” sau „copiii vântului”, după cum se exprimă protagonista. Romi, după cum li se spune în luările de poziție oficiale. Sau țigani, cum sunt numiți cel mai adesea. La origine o ficțiune radiofonică, difuzată de France Culture în 2011 (într-o serie de cinci episoade), deoarece toate cele șaptesprezece-optsprezece edituri franceze sau belgiene cărora autorul le oferise textul îl refuzaseră, „La Théo des fleuves” e un roman care impresionează și convinge, tulbură și cucerește deopotrivă, un text de o profunzime și expresivitate rare, în multe pagini liric, în cel mai bun sens al cuvântului.

Născut în anul 1946, la Bruxelles, scriitorul belgian de expresie franceză Jean Marc Turine s-a afirmat inițial ca cineast, realizând împreună cu Marguerite Duras și Jean Mascolo pelicula „Les enfants” (1987), apoi, în același an, „Monsieur S. et Madame V.” (în colaborare cu Violaine de Villiers). De-a lungul vremii, a produs și realizat numeroase emisiuni și programe la postul France Culture, dintre acestea două („Marguerite Duras, la ravissement de la parole” – 1997 și „Crimes contre l’humanité” – 2000) fiind distinse cu Grand Prix de l’Academie Charles Cros de la parole enregistrée. Debutul său literar are loc în anul 2000, cu „Retour sur un lieu que je n’ai jamais quité”, autorul scriind, apoi, printre altele, romanele „Gesualdo” (2003), „Foudrol” (2005), dar și volumele de eseuri și memorialistică „Le crime d’être Roms” (2004) și „Marguerite Duras” (2006).


Citește și Maja Lunde. Amintiri și speranțe

 

Reach content for Google search „maja lunde”, „istoria apelor”


Impus rapid în preferințele cititorilor, romanul „Teodora, fiica fluviilor” aduce în prim plan o protagonistă de neuitat, Teodora, Teo, cea cu ochii albastru-petrol și cu pielea smeadă, a etniei sale, femeia care, deși situată prin obârșie la marginea societății, e decisă să depășească toate greutățile care-i ies în cale. Numai că acestea nu sunt deloc puține. Și, mai mult decât atât, apar foarte de timpuriu. Căsătorită fără voia ei, încă din adolescență, cu brutalul Vassili, dar îndrăgostită fără putință de scăpare de Aladin, muzicantul care părea a avea degete de aur și a da viață acordeonului său, Teodora realizează importanța păstrării amintirilor – și a istoriei neamului său, în paralel cu istoria dură a celei de-a doua jumătăți a secolului XX. De aceea, în ciuda tuturor celor din jurul ei, învață să citească și să scrie, vrând ca nimeni să nu se mai teamă, să nu se mai teamă să spună adevărul și să poată să-l recunoască în fața oricăror și oricâtor aparențe înțelătoare. Și chiar scrie, încercând să exprime ceea ce simplele conversații cotidiene nu erau în stare. Caietul ei ajunge, însă, în foc, distrus fără milă de cei veniți să pregătească deportările. Însă nu doar caietul e distrus, ci și familia Teodorei și întreaga sa comunitate. În aceste condiții, pe fundalul unei lumi care se destramă și care-și vede rapid toate valorile inversate, Teodora încearcă cu disperare să supraviețuiască, chiar și după ce își pierde fiica, pe Carmen. Îl regăsește, însă, e drept că temporar, pe Aladin, iubitul ei din insula cu păsări, din mijlocul Deltei, și îl cresc împreună pe Nahum, copilul tăcut (și cu pielea albă!) ajuns, nimeni nu știe cum, alături de ei.

Poveste de viață și, în egală măsură, cronică a multor morți anunțate ori presimțite, „La Théeo des fleuves” este și istoria tragică a unui neam oropsit, supus violențelor de toate felurile și ai cărui membri au fost mereu disprețuiți și izolați, sau, în cel mai bun caz, ignorați de ceilalți. Dar și un dureros lamento – uneori un lucid memento! – care încearcă să pună în gardă cititorul contemporan și să-i arate ceea ce, nu o dată, tratatele de istorie au abordat doar tangențial, ori chiar au ales să treacă sub tăcere. Căci „nomazii vântului” au fost victimele de serviciu ale tuturor conflictelor și conflagrațiilor secolului trecut, trăind deportările naziste și munca forțată din lagăre, reeducările comuniste și excluziunea socială ridicată, adesea, la rangul de normă (chiar și în perioada contemporană). Devenită, simbolic, purtătoarea de cuvânt a tuturor acestora, dar și martora atâtor și atâtor fapte reprobabile, bătrâna Teodora decide ca, după ani lungi de înstrăinare, să revină acasă, pe malul Dunării, într-un oraș sărac și plin de oameni care abia își duc zilele și care aproape și-au pierdut speranța, pentru a rememora totul. Și pentru a-și spune, până la capăt, povestea. Fetița care o ascultă, devenită, simbolic, un dublu al său, înțelege doar parțial, însă cei maturi, chiar dacă uneori dau senzația că nu iau în seamă cuvintele bătrânei care abia de mai vede, sunt impresionați de curajul și de modelul pe care, fără să-și fi propus să facă asta, ea îl reprezintă. Dunărea o însoțește pe Teodora și îi călăuzește pașii, nelăsând-o să se piardă și ajutând-o să creadă până la capăt în puterea cuvintelor, a muzicii și a propriului exemplu. Povestea pe care o spune bătrâna oferă indicii importante pentru posibilele drumuri de urmat, pe viitor, de către cei mai tineri membri ai comunității. Și, la fel de important, o salvează pe ea însăși de risipirea în cotidian și în inevitabila uitare. Fluviul e hipnotic de-a dreptul, ritmând cadența melancolică și profundă a istorisirii Teodorei, ca o geografie interioară, iar anotimpurile, ca și viața oamenilor, par a se desfășura întotdeauna sub îndrumarea și protecția lui. Simțind chiar și numai în amintire mireasma și zbuciumul apelor sale, Teodora înțelege că uneori muzica poate fi incredibil de puternică, căci acordeonul lui Aladin e o veritabilă armă, la fel ca și poemele pe care le imaginează ea. Și mai înțelege că, deși excluși și marginalizați, acești copii ai vântului au dreptul la iubire, trebuie să lupte pentru ea și să nu o risipească, doar în acest fel având șansa de a rezista în fața tururor provocărilor istoriei recente.

„Am vrut să ofer cititorilor, prin acest roman, o imagine simbolică a tragediilor despre care cel mai adesea alegem să nu vorbim. Căci, dacă despre suferințele evreilor în lagărele naziste, de pildă, se cunosc multe lucruri, despre cele ale țiganilor, în același lagăre, se ignoră la fel de multe, iar durerea umană a fost aceeași și, în plus, peste un milion dintr-ai lor au pierit acolo”, spunea Jean Marc Turine, vorbind despre „La Théo des fleuves”. „Nu am intenționat să scriu un manifest politic, ci doar să depun mărturie despre cum s-au petrecut lucrurile, pentru ca așa ceva să nu se mai poată repeta”, va continua autorul. De altfel, el va explica pe larg, în mai multe interviuri, modul în care a ajuns să cunoască fie și parțial aceste realități crude și nu o dată ignorate, chiar și de Europa tuturor naționalităților… „Pe când lucram împreună cu Violaine de Villiers la documentarul «Monsieur S. Et Madame V.», la sfârșitul anilor ’80, am avut surpriza să aflu de la toți cei pe care i-am intervievat, supraviețuitori ai lagărelor naziste, că situația țiganilor, în aceste locuri odioase, a fost chiar mai rea decât a evreilor, ei fiind lipsiți de dreptul la muncă, de hrană și fiind nu o dată transformați în cobai pentru diverse experimente pseudo-științifice. Am hotărât să scriu cândva un text despre toate acestea. Ca să nu uităm ce s-a întâmplat atunci – dar nici ce a urmat.” Căci e adevărat, nici anii de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial nu au fost prea buni pentru copiii vântului. Sau, după cum se exprimă Teodora, protagonista de neuitat a romanului lui Turine: „Azi cunoști mulți oameni care se ridică pentru a ne lua apărarea? […] După tot ce s-a întâmplat. Ca și cum morții noștri, sutele de mii de morți, n-ar fi decât o paranteză. Un accident, un accident banal. Sau o simplă eroare. Ceea ce s-a schimbat e doar faptul că nu ne mai pot alunga pe față. Situația e doar puțin mai ipocrită…”

 

Jean Marc Turine, „Teodora, fiica fluviilor”, traducere de Andrei Lazăr, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.