Mittelstadt Nr. 154

Acei minunați ani (XIII)

Domnul Morcic Brigher era un om bătrân. Negru la faţă. Lucra la chioşcul de lângă cofetărie. Până la casa lui făcea o plimbare de cinci sute de metri.

Închis în chioşcul ăla, domnul Morcic Brigher asculta muzică la tranzistorul cu baterii. Vindea „Loz în plic” şi bilete la loto. Punea pe o sârmă lozurile scoase dintr-o pungă nouă. Îi înnebunea pe toţi să cumpere.

Domnul Morcic Brigher avea o voce gravă şi răguşită, întreruptă de o tuse grea. Îşi stricase vocea fumând ţigări Carpaţi fără filtru.

Domnul Morcic Brigher era tatăl dentistului Brigher Faitis. Nenea Brigher era prietenul lui Margasoiu. Îi lucra în gură. Îl aşeza pe scaun. Punea frezele. Povestea despre cel de-al Doilea Război Mondial.

Nenea Brigher umpluse gura Margasoiului cu sârme de îndreptat dinţii. Nenea Brigher era înalt. Bine legat. Muncea din greu. De dimineaţa şi până noaptea. Era dentist.

Tanti Manti a fost soţia dentistului Brigher Faitis. Mare iubitoare de distracţii. La ei în casă petrecerile se ţineau lanţ

„Trăieşte azi, că mâine nu se ştie ce va fi”, zicea tanti Manti.

Nenea Brigher făcea bani. Tanti Manti îi cheltuia.

Juca remmy, poker, table, dansa, bea vin spumant, aducea lăutari. De seara şi până în zori.

Nenea Brigher şi tanti Manti o aveau pe Maşa ca fiică.

În oraş se spunea, în acei ani, că familia Brigher are o casă primitoare. Lângă pod. Cum treci către primărie. Familia Kolman era vecină de casă cu familia Brigher.

 

Margasoiu se plimba prin curtea dintre cele două blocuri. De dimineaţă. Era sfârşit de august. Era comandant în cel de-al Doilea Război Mondial. Blocurile erau cele două armate aflate în luptă. În faţa armatei Margasoiului era nucul cel înalt.

Cătană, Năduşitu şi Strâmbătură erau fruntaşi în armata Margasoiului. Sub nuc, nea Arghire adusese trunchiuri rotunde de fag.

„Un comandant nu fuge de pe câmpul de luptă”, spunea Margasoiu.

Se aşeza pe trunchiurile de fag ale lui nea Arghire. Năduşitu, Cătană şi Strâmbătură îl ascultau cu atenţie. Lângă cei trei fruntaşi se aşezaseră alţi copii ai cartierului. Ei erau soldaţi. În seara aia de august veniseră să audă poveştile Margasoiului despre cel de-al Doilea Război Mondial.

 

Când se plimba prin curte, Margasoiu privea coleşnele de depozitat lemne. „Iată secţiile lagărului central din Timişoara unde se află mii de prizonieri ce stau închişi la grămadă. Şi unde tifosul face ravagii”, îşi spunea Margasoiu înfiorat de spaimă. Se simţea ca un adevărat comandant.

 

În dimineaţa acelei zile de august , Margasoiu trecuse pe lângă casa dentistului Brigher. Tanti Saindi Kolman stătea în poarta casei ei. Familia Kolman era vecină de casă cu nenea Brigher. Tanti Saindi Kolman aştepta să apară o vecină. Voia s-o roage să-i taie găina pentru supa de la prânz. Era 25 august. Margasoiu împlinea 14 ani.

„Ce mai faceţi, tanti Saindi?”, a spus Margasoiu.

„Aştept să treacă o vecină ca să-mi taie găina pentru supă”, a răspuns tanti Saindi.

Margasoiu a simţit în piept ceva puternic. Era curajul unui comandant din cel de-al doilea război mondial.

„Am să v-o tai eu!”, a spus Margasoiu.

„Acasă doar eu tai găinile”, a mai completat comandantul.

Tanti Saindi Kolman a intrat în curtea casei ei. I-a dat Margasoiului cuţitul. A prins găina cu pene negre. I-a întins-o cu mâinile acelui comandant din al Doilea Război Mondial.

Margasoiului îi termura cuţitul în mâna dreaptă.

Margasoiu a pus piciorul stâng pe aripile găinii. A prins cu mâna stângă capul acelei găini.

Sângele a ţâşnit. Frica a învins. Margasoiu a aruncat cuţitul. Găina fugea în cerc. Parcă era beată. Împrăştia în jur sânge.

Tanti Saindi Kolman a prins-o. A luat cuţitul. A continuat treaba începută de Margasoiu.

„Aşa am învăţat-o pe tanti Saindi Kolman să taie găini”, le-a spus cu mândrie Margasoiu celor trei fruntaşi din războiul mondial. Cătană, Strâmbătură şi Năduşitu l-au ascultat cu gurile căscate. Se simţeau plini de curaj. Aveau un comandant pe care merita să-l asculte orbeşte. Să te laşi condus până la victoria finală împotriva duşmanului.

 

Se lăsase seara. Sub nucul din cartierul celor două blocuri, Margasoiu povestea. Cel de-al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare.

Năduşitu, Strâmbătură şi Cătană, ascultau.

Vocea Margasoiului era egală. Fără emoţie în ea. Ca un cuţit bine ascuţit care taie fără milă gâtul găinii negre pe care tanti Saindi Kolman o va transforma în supa de la prânz.

 

Margasoiu: Pe atunci nenea Brigher nu era dentist. Domnul Morcic era tatăl lui nenea Brigher. Ida era soţia liniştită şi fină a domnului Morcic. Ida era mamă pentru nenea Brigher. Domnul Morcic era un om harnic şi tare ingenios. Era şi dur. Plecase într-un război în anul 1914. Îl chemase bătaia de tobă din oraş. A avut 48 de ore să se prezinte la centrul de armată. S-a prezentat în 47 de ore şi 55 de minute. Domnul Morcic a stat cu armata lui înconjurat de duşmani timp de şase luni. De foame a trebuit să-şi mănânce calul. Din acel război, domnul Morcic s-a întors cam schilod. Ida l-a crescut în linişte şi pace pe nenea Brigher. Oriunde mergea Morcic cu fiul său Brigher avea în geantă un ziar. Îl folosea ca faţă de masă. Schilodit de război, domnul Morcic vindea la o tarabă din piaţă: stofe şi alte produse textile. Ştia să vândă marfa.

Ida era credulă. Dacă-i spunea cineva că s-a furat luna de pe cer, ieşea în curte să vadă dacă-i adevărat.

Nenea Brigher Faitis a ajuns cu frontul în Polonia. Pe lângă Lemberg. A băut apă dintr-un pârâu. După trei săptămâni a descoperit că apa aia spăla câţiva cai morţi. Apoi ajungea în ganela lui. Mergea târâş, pe burtă, până la pârâul ăla. Numai noaptea. Ziua l-ar fi secerat gloanţele duşmanului.

Colonelul era fratele domnului Morcic şi unchi pentru nenea Brigher. Armata lui suia pe dealuri. Armata aia mergea pe biciclete. Domnul Morcic avea casa lângă pod, era vecin cu domnul Kolman. În anul 1939 soldaţii armatei colonelului intraseră în curtea casei domnului Morcic.

Trei l-au ţinut de vorbă. Al patrulea s-a strecurat în spatele casei. Cu o baionetă a tăiat legăturile care ţineau caşul pus la uscat.

Domnul Morcic s-a supărat rău de tot pe fratele lui: Colonelul.

„Măi, ne-o furat armata caşul”, i-a spus domnul Morcic fiului său nenea Brigher.

„Armata-i armată peste tot”, i-a răspuns nenea Brigher atoateştiutor.

Nenea Brigher a fost citat la judecătoria din oraş. S-a dus. A stat lângă o uşă. Ca să poată pleca mai iute către casă. După ce va asculta sentinţa. Nenea Brigher lipsise două zile de la levenţii ce se antrenau pe terenul de fotbal. Sus lângâ capelă. A primit amendă de zece zile la închisoare. A rămas să ducă de la judecătorie la poştă: corespondenţa. A dormit pe podelele din sala de judecată. L-a luat cu el şi pe Jula Ioan. Au mai fost opt condamnaţi duşi la o şcoală ţigănească, mai jos de oraş. Aceia dormeau pe paie. Noaptea. Scoteau pietre din râu. Ziua. Ungurii îi ziceau pedepsei: odeapsă. Nenea Brigher şi-a ispăşit odeapsa. S-a întors acasă la domnul Morcic.

În 4 octombrie 1943, nenea Brigher a fost încorporat. S-a dus tocmai la Loşonţ, către Cehoslovacia.

Nenea Brigher şi-a făcut bagajul. A mers cu trenul până la Budapesta. Împreună cu prietenul lui, Jula Ioan. A stat în gara aia o zi. A mai stat o noapte. Aştepta să vadă unde trage trenul de Loşonţ. Da’ Loşonţu era anunţat doar după prima staţie de la Budapesta înspre Cehoslovacia. Jula Ioan a vorbit cu un caporal. Pe un peron. Jula Ioan a întrebat. Apoi i-a spus şi prietenului său ce au de făcut. În gara din Loşonţ, un delegat i-a împărţit pe noii veniţi la companii de luptă. Era acolo şi o armată de tunuri.

 

Nenea Brigher era al dracului la instrucţie. Se prefăcea că nu poate fugi. Îşi punea masca pe figură şi se arunca la pământ. Zicea că se sufocă. La poligonul de tragere ţinea arma în mână ca pe o bâtă de bătut oina. Dorea să fie declarat inapt de mers pe frontul din al Doilea Război Mondial. Ofiţerii îi dădeau picioare în fund şi pălmi peste cap. Ofiţerii din armata aia nu s-au lăsat păcăliţi de către nenea Brigher. „Tu faci pe deşteptul, soldat Brigher”, i-a spus comandantul. L-a selectat printre cei 84 care s-au dus la o şcoală de cadre. „O să te învăţ să fii un exemplu pentru celelalte companii, soldat Brigher”, i-a spus comandantul.

Nenea Brigher a ajuns fruntaş în armata aia. Strigau ofiţerii la el. „Elore, Brigher, elore!”

L-au învăţat să cânte când merge în fruntea unei armate.

Nenea Brigher sta şi-i asculta. Învăţa. Apoi a ajuns într-o altă gară. Erau vagoane pline cu soldaţi. Au coborât în miez de noapte pe peron. Să nu-i vadă nimeni.

Partizanii pisau armata fruntaşului Brigher din toate părţile. Soldaţii umblau prin ploaie. Erau uzi până la piele.

Nenea Brigher se despărţise de prietenul său. Jula Ioan a rămas la armata de tunuri din Loşonţ. Nenea Brigher a ajuns fruntaş în altă armată. A găsit un avion picat într-o pădure. Locuiau în el două femei cu copiii lor. Soldaţii le înfricau cu grenadele. Fruntaşul Brigher le-a interzis soldaţilor unguri să se mai joace de-a războiul. Le-a spus că Războiul al Doilea Mondial e un lucru serios. Fruntaşul Brigher le-a salvat pe acele femei. A plecat din pădurea aia. Nu a mai aflat ce s-a ntâmplat cu femeile care locuiau în avion.

Armata intra în cazărmi. Mergea în tranşee. Venea înapoi în cazărmi.

La orele zece ale unei nopţi, fruntaşul Brigher cu doi soldaţi unguri i-au înlocuit pe nemţi într-o tranşee. Aceia au ieşit pe o parte. Fruntaşul a intrat pe altă parte. Nici măcar nu i-au văzut pe cei pe care-i înlocuiseră. S-au aşezat lângă arme. Au simţit că pe piele umblă nişte musculiţe verzi de apă. Gâdilicioase. La început. Erau păduchi. Sosiseră-n tranşee oameni cu sânge proaspăt. Păduchii erau bucuroşi. Trei săptămâni au stat la datorie. Fruntaşul Brigher şi-a scos soldaţii din tranşeea aia. I-a scos pe vadul unei ape. Alţi soldaţi unguri îi spuneau fruntaşului Brigher că din acel loc izvorăşte Nistrul. La apă îi zicea Strîi. Era acolo o pădure de carpăn şi de stejar, cu copacii ciungi din primul război în care luptase domnul Morcic. „Aceasta e o pădure bătută de artilerie”, le-a spus fruntaşul Brigher soldaţilor unguri.

Printre frunzele pădurii, fruntaşul Brigher bătea pas de defilare cu soldaţii din subordinea lui. Să nu se lenevească.

Printe frunzele alea uscate şi vreascurile alea putrezite de umezeală.

Mâncarea de pe front era când şi era cum.

Partizanii le spărgeau bucătăria. Atunci era vai ş-amar.

Pe malulul apei armata îşi spăla izmenele. Se plimbau sute de craci de pânză în susul şi-n josul apei.

Pe vadul apei armata rădea mizeria adunată în izmene, cu pietre de râu.

Soldaţii omorau păduchii adunaţi la gulerele cămăşilor.

Pe malul apei erau grămezi de păduchi morţi. Fruntaşul Brigher îi privea cu satisfacţie. Câştigase războiul acela.

Apoi a ajuns de gardă la un pod. De la pod până la baracă era o sărmă. Se puneau hainele la uscat.

Comandantul umbla pe acolo călare pe un cal negru cu stea în frunte. „Ce faci, fruntaşule Brigher?”, i-a spus comandantul lui nenea Brigher. „Curăţenie, fac, domnule comandant”, i-a răspuns fruntaşul Brigher. „Să ai grijă de pod”, a mai spus comandantul. Şi a plecat. Şi dus a fost. S-au auzit nişte pocnete de pistol. Erau partizanii.

Aveau katiuşele în pădure. Cântau. Trăgeau. Cântau. Şi fruntaşul Brigher fugea. Şi soldaţii fruntaşului fugeau.

A urmat tot o fugă şi-altă fugă până la graniţa cu Austria. Fruntaşul Brigher se oprea. Făcea tranşee cu soldaţii lui. Fugea. Iar se oprea. Făcea tranşee cu soldaţii lui. Fugea. Ar fi fost mai uşor dacă n-ar mai fi făcut tranşee.

Partizanii ăia erau ruşi. Puneau vorbe la megafoane. „Nu luptaţi. Daţi-vă prizonieri. Veţi fi lăsaţi să mergeţi acasă”, zicea vocea aia în ungureşe, nemţeşte, slovăceşte şi româneşte.

Armata fruntaşului Brigher punea şi ea vorbe la megafon. „Nu vă retrageţi. Nu fugiţi”. Vocea aia zicea numai în ungureşte.

Fruntaşul Brigher şi-a făcut rost de o cotigă şi de-un cal. Umbla pe-acolo. Printre soldaţii ăia. Zicea că aduce muniţie. Apoi, într-o dimineaţă acolo, lângă tranşee, a lăsat şi calul şi cotiga şi puşca.

A ajuns la o altă pădure de carpăn. Fruntaşul Brigher a lăsat grenadele lângă trunchiul unui carpăn. Avea două. Lângă pădure era un munte. Fruntaşul Brigher era flămând. Nu mai aducea nimeni de mâncare soldaţilor. Tranşee nu se puteau face. Nu te lăsau rădăcinile copacilor.

Fruntaşul Brigher a stat trei zile aşezat pe trunchiul unui carpăn doborât de un obuz. „Sunt flămând. Sunt tare flămând”, şi-a spus fruntaşul Brigher, crezând că a fost uitat de către armata lui. În pădure nu era bine să fii rănit. Dacă mureai, era perfect.

Un proiectil de tun a lovit un copac. Fruntaşul Brigher a primit explozia în urechi. Dinspre apus fugeau soldaţii prin pădurea de carpăn.

Fruntaşul Brigher a ajuns într-o vale. A găsit armata aia a lui. A intrat pe străzile oraşului Stanislau. Partizanii trăgeau în fruntaşul Brigher. Din poduri. De la ferestrele caselor. Fruntaşul se retrăgea.

În jurul lui erau morţi. În jurul lui erau răniţi. La ieşirea din oraşul Stanislav era un lihet. Comandantul armatei a strigat către nenea Brigher: „Fruntaş Brigher, aici ne rămân oasele”. Şi a fugit. Un comandant nu fuge niciodată de lângă armata lui. Acela a luat-o la sănătoasa. În stânga fruntaşului Brigher, caporalul Beseny a făcut: oi, ioi, ioi… şi a căzut la pământ. Mort.

Din lihetul ăla începea o câmpie. Fruntaşul Brigher a ajuns la o gară. A venit un tren. Santinelele au oprit locomotiva. L-au urcat pe fruntaşul Brigher într-un vagon plin cu soldaţi. Santinelele erau peste tot. Gara din Debreţin era praf şi pulbere. Şinele de cale ferată urcau până la turlele bisericilor.

Pe o linie lăturalnică era tras un vagon plin cu mere.

Fruntaşul Brigher ar fi mâncat mere. Trenul lui a plecat către altă gară. Un elev de la o şcoală de ofiţeri i-a spus fruntaşului Brigher: „Iară suntem în rahat şi-n trenul ăsta, fruntaş!”

Fruntaşul Brigher a coborât din vagon. Într-un lan de porumb. Trenul se oprise. Santinelele plecaseră să se predea.

Fruntaşul Brigher s-ar fi dat prins.

Fruntaşul Brigher s-ar fi vrut prizonier de război. Se săturase de luptă. Fruntaşul Brigher s-ar fi predat. N-avea cui.

A ieşit la drum. Venea o căruţă. Ungurul ducea doi grăsuni şi doi saci de făină la târg. Avea un butoiaş cu pălincă sub băncuţă. L-a luat cu el pe nenea Brigher. L-a trecut râul Tisa. L-a dus pe o stradă. Era într-un sat. A venit un alt ungur. Primise ordin de încorporare. Fruntaşul Brigher ar fi dorit să-i spună că nu se poate încorpora.

Din lipsă de armată. Dar a tăcut. Ungurul acela l-a dus la el acasă. L-a servit cu macaroane cu mac şi cu supă de găină.

Ungurul i-a arătat un inel de aur. „Dacă mă prind ruşii, o să-mi ia inelul ăsta”, a spus. Fruntaşul Brigher a găsit în curtea ungurului un căput zdrenţuit. I-a spus să-şi coase inelul la sapatele zdrenţei. „Nimeni n-ar căuta un inel de aur aici” a spus fruntaşul Brigher.

Ungurul l-a ascultat. Fruntaşul Brigher i-a spus aceluia: „Mi-ai câştigat încrederea, aşa că o să rămân la tine câteva zile”. Fruntaşul Brigher şi-a aruncat hainele militare. S-a îmbrăcat cu haine civile.

Ungurul a ascuns hainele alea sub butoiul cu vin din pivniţă.

Pe drumul satului treceau în fugă nemţii. O femeie a venit la fruntaşul Brigher. L-a privit drept în ochi. „Nu te juca cu viaţa ta, băiete”, i-a spus.

Fruntaşul Brigher a simţit un nod în gât.

Fruntaşul Brigher a plecat la Czegled. L-a dus ungurul cu căruţa la care a prins doi cai şurgăi. În Czegled nu mai erau clădiri. Pe margini de drum furgoanele părăsite ţineau loc de case.

Fruntaşul Brigher a fost prins de ruşi. S-a bucurat. A predat: armă, cartuşe, baionetă, foaie de cort şi acul din cuşmă.

Tălmaciul ruşilor era îmbrăcat în haine negre. La Sekeşfehervar, fruntaşul Brigher a fost într-un alt lagăr de prizonieri. Era un loc strâmt. Nu a putut dormi. A ieşit la muncă. La împins avioane.

Ruşii l-au trimis la lagărul central din Timişoara. I-au dat să mănânce arpăcaş fiert pe jumătate. Fruntaşul Brigher a avut diaree.

În lagărul central erau mai multe secţii de prizonieri. Bântuia tifosul. Mureau câte o sută de prizonieri în fiecare noapte. În baraca unde stătea fruntaşul Brigher era pişcat de sute de ploşniţe.

Au plecat într-o zi o mie opt sute de prizonieri. La gară. Apăruseră multe santinele. Prizonierii stăteau înghesuiţi. Se urinau pe călcâiele celor din faţa lor. Fruntaşul Brigher a ajuns la Focşani. Curăţa ceapa. În gară. Mânca fiertură de ceapă fără pârjolitură.

Nu i-a plăcut la Focşani. A ajuns în alt tren cu prizonieri. A mers două saptămâni în vagonul ăla. A ajuns la un lagăr în Rusia. Nu era rău. Veneau ruşii şi îl duceau la muncă. A stat patru ani. N-a văzut saltea sub el, ori pernă la cap. Se învelea cu o manta rea în care murisera câţiva militari ruşi. Cu aia se învelea. Fruntaşul Brigher a slăbit. A primit mâncare mai bună. Şi-a revenit.

A fost trimis la un colhoz. Au fost trei români şi doişpe nemţi. A venit o şalupă după ei. Aveau gamele din badog. Mergeau cu şalupa aia pe Nipru. Fruntaşul Brigher vedea mult albastru. Şi ceva ca un drod la orizont. Sub drod parcă era o oaie. Drodul era linia ferată. Oaia era un vapor.

A venit un val. Fruntaşul Brigher a ajuns în Nipru. A crezut că s-a terminat. A lucrat la colhozul ăla până i-a spus un rus: „Gata. Te duci acasă”. În 27 martie, anul 1948, nenea Brigher a ajuns în casa de lângă pod. L-a aşteptat domnul Morcic. A venit cu trenul.

Domnul Morcic i-a spus fiului său că au sosit şi comuniştii. Şi că i-au dat chioşcul de lângă cofetărie. Şi că nu mai vinde stofe.

Nenea Brigher cunoscuse într-o fabrică din Rusia un moş. Acela lucra. L-a întrebat: „De ce munceşti aşa bătrân?”. „Pentru că n-am lucrat la tinereţe”, i-a spus moşul. „Pe vremea tinereţelor mele, era Ţarul pe aici şi mai mâncam pâine albă. Acum au venit comuniştii şi nu mai avem nici pâine neagră. Da’ nu e bine de vorbit şi nici nu-i voie”, i-a spus moşul prizonierului Brigher.

 

Sub nucul din curtea celor două blocuri s-a lăsat tăcerea. Margasoiu a plecat acasă. Năduşitu, Strâmbătură şi Cătană s-au oprit în casa scării. L-au rugat pe comandantul Margasoiu să-i aştepte. Cătană i-a spus Margasoiului: „Mama mea a lucrat cu tanti Manti. Mi-a povestit cum a ajuns coafeză primind o diplomă de la Cooperativa 1.

Tanti Manti a murit la o petrecere de revelion, cu paharul în mână şi cu lăutarii cântând, domnule comandant. Noi nu eram născuţi pe vremea aia.”

„Tanti Manti a murit exact aşa cum i-ar fi plăcut să moară, fruntaş Cătană”, a mai spus Margasoiu.

 

De la fereastra apartamentului său Margasoiu se uita la coleşnele de lemne din curte.

„E o noapte de august. În secţiile lagărului central bântuie tifosul, de dimineaţă vor fi o sută de morţi” îşi spune Margasoiu înainte să adoarmă.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: