Flash fiction stories Nr. 154

Flash fiction stories – aprilie 2020 (I)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Am spălat pisica și am stors-o
Doina Magheți

Tata intra tiptil în casă. De obicei ajungea dis-de- dimineață și nu vroia să ne trezească. Cartea mea (despre Ichtyandro și capul profesorului Dowell) încă zăcea sub masă. O pândeam din pat, de sub pătura păroasă, în timp ce bunica se scărpina în ureche.

Tata călca silențios prin cameră, era umbra caldă de care aveam atâta nevoie… de care aveam atâta nevoie… El știa asta… el știa asta… Mama spunea că tata s-a dus în stepa Kalmîkă să numere rachete de luptă… Tata știa bine să numere…

Rusia era departe… Rochița de catifea din valiza de mușama de-acolo venea. De-acolo venea și Geta, prietena mea din copilărie. Și urșii ei mari, care mormăiau rusește și mergeau singuri, tot de-acolo veneau…

În bucătăria cu mobilă verde se simțea încă de săptămâna trecută mirosul de varză murată. Cizmele tatii ieșeau greu din picioarele umflate. Pe mine mă durea fruntea, când trăgeam tare de călcâiul cizmei și zburam cu fruntea în peretele de vizavi.

Cât de mult se umfla maioneza sub lingura de lemn! La noi toate lingurile de lemn erau pline de nervi și de sunete monosilabice scoase de mama! Peste drum se cânta Kalinka.

Am scos pisica din ligheanul plin cu spumă și am stors-o…

 

Gesturi întrerupte
Doina Magheți

 

Câinele, perfuzia, tata (întins pe pat ca o pătură subțire…), lumina portocalie de sub abajur, fotoliul (cu mama lipită printre desene indecise…), ochelarii perduți pe gresia din hol, degetele noastre (cu mișcări bezmetice!), câinele care se izbea cu capul de ușă, o dată… de două ori… de trei ori… de o mie de ori…

Tata, pândind momentul să nu fim în cameră, ca să-i fie mai ușor… (ca să ne fie mai ușor…). În secunda aia am ieșit din cameră, în secunda aia (chiar în secunda aia!) a hotărât să-și încremenească albastrul în tavan! Pentru totdeauna!

Perfuzia picura lent în continuare… vorbeam singură… îl legănam în brațe ca pe un copil… Nu știam cum trebuie să închizi cu degetele ochii unui om…

Câinele se izbea cu capul de ușă, o dată… de două ori… de trei ori… de o mie de ori…

Cei de la Pompe funebre au hotărât că sacul negru trebuie să alunece lent pe scări (în mâinile lor)…

Urletul mamei acoperea cartierul…

Limuzina mortuară înainta silențios spre semafor…

Pijamaua mea stătea dreaptă, mută, inertă în mijlocul nopții…

Etaje
Alexandra-Laura Meckl

Stau de ceva vreme într-un bloc de nouă etaje, cu zece apartamente pe-un palier, și abia acum vreau să-mi cunosc vecinii. La parter, dau de apartamentul cu numărul șase în care găsesc dulciuri prin casă, e zgomot, veselie. Deschid frigiderul, are de toate, printre care: o caserolă cu ouă pe ușă, un litru de lapte, două borcane cu dulceață de cireșe amare și unul cu gem de piersici. Tot acolo observ un pahar cu iaurt și în spatele lui, bine pitită, șade o farfurie cu ciocolată de casă.  Înfulec pe furiș trei bucăți, apoi deschid primul borcan cu dulceață și apuc cu degetul cât mai mult. Pe masa din bucătărie se află o farfurie plină cu ciorbă fierbinte, cu smântână, leuștean și dafin. Merg mai departe și dau de o cameră, nu foarte spațioasă, cu tapet verde. Pe canapea, într-un colț, mă țintește cu privirea un pui de sturz. Nu departe de el se găsește un ghem de lână gri și două păpuși din același material. Televizorul e deschis, rulează Tom și Jerry. La etajul unu, apartamentele 14 și 15 sunt pline de adolescenți, la următorul găsesc două colege de liceu, fac pizza împreună și-și vorbesc de iubiri adevărate, la numărul 17 se ține o petrecere, baxuri cu bere în hol și bujori în obrajii chefliilor. La 18, un tânăr ține de mână o fată timidă de liceu. Nu-i deranjez.

La etajul doi, în apartamentul 21 e cam dezordine. Hainele sunt aruncate la nimereală, mobilă sărăcăcioasă. Un teanc de cărți acompaniază patul de o persoană, frigiderul e gol, câteva vitamine, calciu și magneziu pe masă. Pe bufet se găsesc felurite dulciuri și patru sticle cu Cola. La 27, muzica e dată la maxim, ceva mai multă mobilă, o mică bibliotecă, stil încă dezordonat, un cuplu pare că se ceartă. Urc scările și ajung la ușa cu numărul 34. Se aud scâncete de bebeluși. De fapt, văd doar unul, un băiețel. Ușa de la baie e deschisă, hăinuțe cu dungi albastre și ursuleți bej sunt agățate pe sârmă. Jucării pe jos: un trenuleț, o mașină de curse din lego, un telefon cu butoane colorate, o lamă din pluș. În bucătărie, niște oale fierb pe aragaz, sunt aburi pretutindeni, centrala merge de zor, pătrunjelul e tăiat pe fundul de lemn, lângă, un castron cu aluat și un bol cu pastă de mere. Un vas yena de tip grill plină cu cartofi franțuzești bolborosește în cuptor.  Patru perechi de șosete sunt aruncate pe jos în camera mare, televizorul merge, o stivă de scutece se află lângă canapea. Ies și intru la 37, unde doi copii se uită la un film, sunt măricei, unul dintre ei are părul roșcat. Biblioteca din camera de zi e largă, cuprinzătoare, și adăpostește sute de cărți. La o privire mai îndeaproape, cele mai multe cărți sunt noi, neatinse. Închid ușa și mă îndrept către al patrulea cat. Acolo doi copii se ceartă, mai exact la apartamentul 46. Au camere separate, în ele lucrurile nu par armonioase, dar per ansamblu e plin de viață, de naturalețe. O femeie de serviciu face curățenie, în baie se găsesc produse cosmetice de lux. Pantofi eleganți de damă și de bărbat pe hol. Frigiderul este plin. În dormitorul părinților, lângă noptieră stau poze cu familia, sunt fericiți, par fericiți.

La etajul cinci, în apartamentul 56, nu mai sunt copii. Încăperea e goală, nu e nimeni acasă. Pe pereți fotografii multe, în salon se află un bar cu băutură de calitate, covoare prețioase, un dulap cu haine multe, cămăși de bărbat aliniate la milimetru. În debaraua din hol se găsesc o sumedenie de pantofi, colecții peste colecții. În baie, lângă chiuvetă, într-un pahar de porțelan sunt două periuțe de dinți. Aparatul de bărbierit pare să fi fost proaspăt folosit, spuma de ras nu are capacul pus înapoi.  Deschid polița cu oglindă și dau de niște medicamente, de antidepresive, altele cu insulină pentru diabetici, cardiovasculare, vreo cinci naturiste cu omega, vitamina D, spirulină, valeriană, melatonină. Pastă de dinți pentru persoane cu probleme gingivale. E suficient, merg mai departe.

La apartamentul 65 un câine agil mă întâmpină, dă din coadă și latră înfundat. De talie medie, metisul maroniu are ochi iubăreți. O cruce este desenată la intrare, pe perete, cu mir. Într-o cameră, lângă canapea, se află o poză de la nuntă în care amândoi zâmbesc, ea cu un buchet de flori, el cu batistă la veston, stau pe o bancă la umbra unui plop.  Măsuța din mijlocul odăii găzduiește  o tablă de șah, o undiță de pescuit și o lumânare cu fitilul aprins într-o cutie de plastic roșiatecă cu capac auriu. Îngerași cu trompete sunt inscripționate pe ea. Ies din cameră și mă îndrept către o încăpere cuprinzătoare, unde dau de un regal cu sute de cărți. Scot vreo câteva, par citite, pipăite.

La etajul șapte, în apartamentul 78, un câine maroniu, cu mustăți albe, îmi vine-n cale. Umblă tras de spate, ușor greoi. Living-ul arată bine, jumătate de cameră pare transformată-n seră, proprietarul are o pasiune pentru viață. Cămara este plină, o femeie de vârstă mijlocie a sosit cu niște plase cu cumpărături și s-a apucat de menaj. Fotografii vechi sunt înșirate pe-o cuvertură, cineva se uită cu drag la ele. Câinele cocârjat se suie-n pat și se așază cu botul pe o ilustrație în care un cuplu în vârstă își strânge nepoții în brațe, undeva, la un picnic. Nepotul cel tânăr mângâie o potaie maro.

Ajung și la etajul opt. În apartamentul 82 nu mai latră niciun patruped. Observ o bibliotecă imensă în camera de oaspeți, prăfuită, unele titluri sunt puse cu susu-n jos,  câteva cărți lipsesc. În dormitor, în dreptul patului, pe măsuța de noapte, se găsește o veioză cu o sticlă cu spirt și o pereche de ochelari de vedere. În cele două sertare dau de medicamente, de o iconiță și de o foaie cu un scris neglijent, pare o rugăciune. Pe masa din bucătărie se află o cutie de plastic cu douăzeci și unu de compartimente de stocare, împărțite pe șapte zile. Fiecare adăpostește pilule albe, galbene, rozalii. Două căni cu ceai de mușețel așteaptă să fie băute, spre seară, la cină.

Apartamentul 83 nu pare locuit de nimeni. Straniu, am bătut de trei ori și tot degeaba. Mai bine revin la al meu, la numărul 31, am pierdut mult timp printre vecini, poate s-a schimbat yala.

Cum să uiți un bărbat
 Alexandra Sonu

Ana a început să frece frigiderul, după ce a terminat cu reorganizarea pe sezoane a pantofilor de piele întoarsă. Cu un coc creț prins în vârful capului, cu mănușile roz de menaj pentru a-și proteja degetele impecabil manichiurate și cu niște șaizecisme muzicale pe fundal, Ana își repeta, ca o bandă stricată, același lucru, nu te mai gândi, dar fără semnul exclamării, fără puncte de suspensie, fără măcar punct de încheiere. Avea impresia că patefonul din mintea ei derula la nesfârșit discurile memoriei, independent de valurile de voci și sunete care pulsau din exterior. Simțea că ar fi putut să frece ușa frigiderului până când ar fi dezlipit, în bucățele mici, mici, minuscule, toată vopseaua, neagră, elegantă, de pe el. Amintirile ei se tot ascund când o altă Ana apăre, cu cârpa și uitarea, să șteargă tot ce-a fost ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu te mai gândi, și aruncă la gunoi brânza expirată de câteva zile. Deznădăjduită, Ana suferea, în genunchi, în fața imensului frigider, dar își spunea, aprigă că nu, mai bine se duce la niște cumpărături rapide la Mega, că nu mai era nimic în frigider în afara câtorva lămâi și a unui pate de somon afumat Rio Mare. Gusturi fine, Ano, i se spunea. Avea planul făcut pe toată ziua, avea două cărți de citit, poate își aranja și gențile. Citea tot felul de articole, de genul Cum să te împaci cu tine însăți, Cum să îți descoperi valoarea interioară etc. Cum dracu’ să facă ea așa ceva când ei îi venea să se bată singură?

Și-a scos din geantă pachetul de țigări și pufăia din ele, tristă, așezată pe brațul canapelei. Ana cea bună, Ana cea cu sfaturile, Ana cea iubită de toți, Ana cea mereu frumoasă fumează acum mai transpirată ca un birjar pe timp de vară, cu gura năclăită de gustul de fiere, în mijlocul camerei, mai abandonată ca niciodată, cu Ana aceea micuță, interioară, schimbând, ca la un îndemn mizerabil, discurile. Drumul cu mașina, seara, orele de muncă, pauzele de țigară, escapada la Sinaia, la final de săptămână, pe furiș, alte și alte drumuri cu mașina, parcă totul consumat în mașina aia neagră: certurile, împăcările. Ana cea micuță tot schimbă scenele între ele. Parcă acum se îmbină unele cu altele, parcă acum își pierd conturul în mod indefinit. Nu te mai gândi, iar îndemnul ăla, dar cum să nu, avea să se gândească mai bine la ce or face colegii ei care se ocupă de administrație, facturi, vânzări. Îi era greață.

Prin asociere – cu ce, nu știa, mintea îi adusese în fața ochilor pe olandeze, venite în schimb de experiență la firmă. Înalte și blonde, spălăcite dar valabile, asta era, valabile, cu brațele încolăcite în jurul lui ca niște veritabile medusse nordice, cu accent tăios și ochi glaciali. Cum a stat ea acolo, înghețată, cu mâinile bocnă, ca și acum, cu buzele strânse, nu mai curgea pic de sânge prin ea din cauza Freyelor ăstora contemporane. Îi luceau ochii probabil, îi simțea arzând în orbite, singurele lucruri din ea care mai aveau atunci viață. Îl privea cum era măgulit de atenție, dar o căuta, în ciuda a tot, cu privirea, ca un copil care cere voie, care vrea să-și dea seama cât de tare și-a supărat mama, să știe dacă atunci când se va întoarce va fi primit în brațele calde, familiare, sau nu. Și ea, Ana cea frumoasă, i-a surâs ca unui frate, hai du-te… I-a scris după câteva ore: Tot tu rămâi mereu Ana mea. A aflat apoi, complet întâmplător, că pe una din olandeze o chema Anna.

Ochii îi ardeau iar, somatizase toate amintirile astea, frecând frigiderul, închisă în casă. Nu plângea, Ana nu plângea defel, simțea doar o paralizie parcă, în tot corpul, de dimineața până seara, chiar dacă pe din afară era tot Ana cea perfectă, apropiată ca o soră, dar totuși inaccesibilă, era Ana care îi zâmbea soțului și-l îmbărbăta în fața perspectivelor mari, Ana cea ce m-aș face fără tine.

Nu te mai gândi, și-a tras blugii pe ea, trebuia neapărat să fugă repede la magazin ca să mai prindă una alta, să aibă de-o salată orientală pe diseară, Cum să prepari mese rapide și sănătoase. La Mega lumea era puțin agitată, coada de câteva persoane care se întindea pe trotuar – un déjà vu din viața părinților ei. Acum statul te proteja, nu te hăituia. Gândurile i s-au calibrat lăuntric, fusese nevoită să-și amâne călătoria la Amsterdam, dar a făcut-o răsuflând ușurată. Olanda avea un gust amar de Annă. Șirul de oameni se mișca încet, somnambulic, doi-trei erau înghițiți de Mega pe când alți doi-trei ieșeau aproape fugind cu pungile de alimente, spre casă, pregătiți să fie recunoscuți drept eroii micilor lor regate din apartamentele de bloc.

Tocmai când să apuce și Ana, la rândul ei, de sacul mic de cartofi, privirea i s-a încruțișat cu a lui pe deasupra raftului cu ceapă. Instinctual, s-a auzit pe ea însăși în sine – nu te mai gândi la el –, și-a luat cartofii și a marșat spre casa de marcat, uitând de ouă și măsline. Mutra acră a casieriței a readus-o în prezentul trist, și-a adus aminte că a venit la Mega pentru cumpărături esențiale, a cerut două pachete de țigări, o brichetă și o sticlă de gin. Apă tonică avea acasă. Lista de cumpărături o să i-o trimită lui George, poate să ia el din drum restul. Ana se ducea acum acasă, să uite.

Trenul  de  zece
Adela Vlad

Nu i-am cerut nici să plece, nici să rămână. Cum vrei, i-am răspuns când m-a întrebat ce să facă, așteptând probabil de la mine să hotărăsc pentru el. Sau măcar să-i dau impresia că aș face-o.

Se împuținase dintr-o dată, sau cel puțin așa îmi părea mie, că era mult mai mărunt decât îl știam. Cămașa îi ieșise din pantaloni, capul și-l ținea ușor aplecat spre stânga, trăgea apatic dintr-o țigară care se fumase practic singură de la jumătate încolo.

Te-am rugat să nu mai intri încălțat și să nu mai fumezi înăuntru.

Ca și cum, dacă ar fi respectat aceste două reguli elementare, n-am fi ajuns aici, în situația asta încurcată, în care se aștepta de la mine să-i spun ce să facă. Șuieratul unei  locomotive îl făcu să tresară.

Stinse țigara și mă-ntrebă dacă e trenul de zece.

Vrei să-l prinzi? l-am întrebat cât de ironic am putut, apoi mi-a părut rău.

Poate c-ar fi fost bine, da.

Și tipul ăsta, îl cunosc? Era în sfârșit curios să afle ceva. Realmente interesat dacă îl cunoaște pe Eugen.

Nu prea ai avea de unde, dar e irelevant, îți dai seama.

Cine stabilește dacă e irelevant sau nu? întrebă aproape răstit.

Eu. De data asta eu.

Cineva  gătise pește și mirosul de prăjeală intra pe fereastra deschisă. Trăiam cu vecinii de scară într-o simbioză perfectă, separați  formal  de pereții subțiri ca niște membrane.

Ți-e poftă de un pește? L-am intrebat ca din senin.

S-a încruntat, apoi a zâmbit.

Cât o fi ceasul?

Întotdeauna  întrebarea asta i-a prefațat plecarea. Mi-era teamă de momentul din seară în care se întreba cât e ceasul.

În zilele noastre e greu să nu știi cât e ceasul, nu să nu știi, cu atâtea dispozitive care indică ora.

Auzisem undeva chestia asta, și mi s-a părut perfect îndreptățită. Îmi plăcea uneori să arunc fraze auzite de pe te miri unde, idei care nu-mi aparțineau, numai ca să le testez efectul.

Rămăsesem cu rochia pe mine, o rochie vaporoasă, cu buline albe. Eticheta masivă de carton, cu inserții metalice îmi atârna la spate și mă incomoda. De altfel, rochia îmi venea bine. Întodeauna se pricepuse mai bine decât mine să aleagă ce să port.

S-a ridicat în picioare cu un gest atletic, de om care și-a amintit brusc că are ceva de făcut, ceva ce nu mai  suferă amânare. Și-a verificat telefonul, cheile, pachetul de țigări, a dat să mă sărute scurt, pe obraz, apoi, ca și cum și-ar fi amintit abia atunci, scoase din portmoneu un bon și-l așeză pe masă:

În caz că te gândești să schimbi rochia…

Ieși, fără nici un alt gest, fără să salute, de parcă ar fi coborât să își ia ceva din mașină.

O vreme chiar l-am așteptat să se-ntoarcă.

Apoi mi-am dat jos rochia, am căutat o foarfecă să îi tai eticheta, am tăiat-o, apoi am mușcat cu foarfeca din mătasea rochiei și m-am tot dus în jos, înspre poale, atentă să nu stric conturul niciunei buline.

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: