Flash fiction stories Nr. 212-213

Flash fiction stories – iulie 2021 (II)

Reach content for Google search „flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris! 

 

                 Vreau supă!
                  Emilia Crosman

 

Moș Nae și baba Nina erau niște bătrânei tare simpatici din satul Pocnitoarele. Erau soț și soție de aproape șase decenii sau, cel puțin, așa bănuiau ei – nu mai erau siguri nici de ziua de mâine, darămite de zilele petrecute împreună prin mila lui Dumnezeu.

Într-adevăr, doar mila lui Dumnezeu i-a ținut împreună, pentru că se certau de cum deschideau ochii și până seara, când se pregăteau de culcare și se împăcau, de voie, de nevoie, ca să nu apună soarele peste mânia lor, așa cum învățaseră de la bătrâni.

Moș Nae era micuț și cam durduliu, poseda o burtă țuguiată ca o pepenoaică și două picioare groase ca niște buturugi, avea o barbă lungă și deasă care-i ajungea până la genunchi, compensând chelia strălucitoare din vârful capului, care-l umplea de amărăciune ori de câte ori se uita în oglindă. În schimb, baba Nina era o femeie voinică, înaltă, cu păr des, lung și alb, cu obrajii rumeni și o gușă admirabilă, împodobită cu câteva fire răzlețe de păr, negre ca pana corbului și cam lunguțe (semn de prosperitate – cum obișnuia să spună baba, râzând gălăgios).

Drăgălașii de ei, se certau din orice fleac: că nu e apă în casă, că s-a umplut grădina de buruieni, că nimeni n-a mai măturat aleea din fața casei de multicel, că banii au picioare și că moșul nu știe unde se duc, că baba nu mai vrea să adune hainele moșului din toată casa și tot așa, găseau mereu motive de sfadă. Zile întregi bieților vecini li se părea că nici soarele nu-i mai poate încălzi pe acești oameni certăreți. Cel mai mult, însă, se certau din cauza unui singur lucru: moșul cerea supă în fiecare zi, iar baba nu suporta să gătească supă (i se scârbise sufletul de câtă supă făcuse la viața ei).

Numai când îl auzea pe moș Nae deschizând gura poruncitor, ca un băiețel răsfățat, în timp ce se mângâia blajin pe burtă: Vreau supă! De ce nu e gata supa?, pe baba Nina o lua cu fiori pe șira spinării, tremura de supărare și simțea cum face tensiune. Nu putea să mai tacă din gură și-i enumera toate dățile în care o obligase să-i facă supă, spunându-i cu obidă: în prima zi după nuntă, dimineața devreme, mi-ai șoptit cuvinte de mare afecțiune: Vreau supă!, când mai aveam puțin și nășteam primul copil, mi-ai spus aceleași cuvinte magice: Vreau supă!, când a murit mama și aveam ochii umflați de plâns și sufletul plin de durere, mi-ai șoptit la ureche, plin de empatie: Vreau supă!, chiar și atunci când mă vedeai că sunt bolnavă și că nu mă pot ridica din pat, îmi aduceai legumele lângă mine și un cuțit și îmi spuneai cu nemărginită bunătate și vizibil emoționat: Vreau supă! Nu-ți mai fac supă, du-te la vecina să-ți dea supă! Nu te rabdă sufletul să mă lași și pe mine liniștită măcar o zi!

Apoi, bombănind și blestemându-și soarta că a luat un om așa de simțitor pe lângă dânsa, se ducea la bucătărie și-i făcea mult dorita supă moșului ei, care zâmbea fericit ca un copil mic atunci când baba Nina îi trântea castronul pe masă, zicând cu năduf: Na și satură-te! Poftim supă!

Văzându-l cum lipăie supa ca o pisică și se mai și frige ocazional, baba Nina se îmbuna, îl privea cu drag și-l scuipa de trei ori ca să nu-l deoache, spunând șăgalnic: Ce bărbat mi-am luat!


#CitesteCuVoceTare 20

Poeții din Berlin
Alexandra Sonu

 

Tot pun creionul pe hârtie și îl ridic frustrată, nu îmi vin cuvintele, acum zece minute, când ieșeam din duș și îmi prindeam grăbită părul într-un coc, îmi alergau ideile prin fața ochilor ca la film, apoi am numărat iar zilele de când nu am mai vorbit și latte-ul vegan din cocos și-a pierdut brusc din savoare, am luat iar versurile la puricat, dar revin obsesiv la alea cu care mă identific și restul plutesc static și neinteresante pe lângă mine. Am mai și insistat săptămâna trecută să mi se dea mie articolul despre poezia contemporană germană, mai bine o lăsam pe Ioana să-l facă, și nu mi-aș mai fi auzit nici înjurături în baia insalubră de la parterul clădirii, mă ascunsesem într-un cubicul să fumez și să plâng, nu mai am voie să-mi aprind țigări în grădină de când am început să împărțim curtea din față cu grădinița de alături, eu și-așa mint că nu mai fumez, și e așa de cald și zăpușeală de la o vreme de am impresia că mi se lipește fumul de piele, și mi se vede pe față că iar am cedat nervos. Acum mă îndoiesc că mai am ceva de spus despre poezia germană, poate doar că mi-ar plăcea să fiu la Berlin purtând o pălărie de pescar trendy și suferind într-un birt paradoxal de modern și scump, aș avea părul roz cum îți place ție și nu ai mai pleca. Lucrez de acasă de când m-a înjurat Ioana în budă, de fapt sunt deprimată și nu pot concepe să mă ridic din pat la 5, și să plec spre Eroilor, de fapt mi-e frică, mi-e foarte groază să nu te întâlnesc de când te-ai întors din Belgia, îmi transpiră mâinile când mă gândesc și mă ustură tăieturile din palmă, mi-am fișat acum 2 zile lucrările din facultate, toată filozofia din lume a încăput la mine în creier și eu mă închid în casă ca să nu te văd. Am văzut pe Facebook că ai fost la o nuntă, ai purtat cravata aia care-mi plăcea mie mult, am plâns când am văzut că tipa care te ținea de braț e din Franța, e crescută pe brânzeturi fine și lavandă, mie mi-a făcut mama socată și încă mă dau cu Impulse-ul de la bunică-mea înainte să mă culc. Nu o să dureze mult, că nimic nu durează mult cu tine, că minți mult și iubești puțin, și din cauza asta nu mai pot să mă concentrez acum la analiza poeților underground din Berlin, că mă roade faptul că ea are acces la tine și eu nu, tot iau cartea de versuri în mână și o pun la loc, verific telefonul că poate azi îmi scrii și mie ceva, de nicăieri mi se face dor de fostul loc de muncă, parcă era mai bine atunci, dar asta e o minciună, acum măcar nu mai am atacuri de panică în miezul nopții. Eu de ce nu sunt o poetă din Berlin, a zis cineva odată că ăia care nu pot face literatură scriu despre ea, eu se pare că sunt praf la ambele, mă uit prin sufragerie și pe deasupra cănii de cafea văd etajera unde am cărțile de tarot, nu le-am deschis nici măcar o dată de când le-am primit cadou de ziua mea, mi-e frică o să zică acolo „nu te mai iubește, fată, astea trei cărți de-aici arată clar că e o franțuzoaică la mijloc, uită-l”, aia nici nu e așa mișto, pun pariu că și acum maică-ta ar spune că eu te-am făcut cel mai fericit, dar tu minți mult și uiți ușor. Mi-am făcut acum rapid planul de atac, îmi fac ordine în toată casa, îmi comand sandalele alea pe care mi le doresc de 2 luni, îmi pictez unghiile de la picioare și mâine merg să mă fac roșcată, cum eram înainte să te întâlnesc, îi zic să îmi tundă iar bretonul la jumătatea frunții, să arăt ca o fetiță care duce pe umeri greutatea lumii în timp ce devorează Goethe și face slalom de idei și paralele între literatura clasică și modernă. O să scot tot ce am scris până acum de la naftalină, și tu o să-ți tot promiți iar și iar că o să-mi cumperi volumul de proză când o să apară în toate librăriile și o să tot uiți iar și iar, dar o să continui să te întrebi de ce mi-am tuns părul, că ție îți plăcea cât de lung era, și eu o să te aștept să mă întrebi dacă am scris despre tine și dacă mi-am tuns părul ca să uit de tine.

Sacerdos barba facit
Bogdan Perțache

 

Două vești interesante în ziarul „Valachia News” de săptămâna asta:

Vine preot nou, din Vancouver, la biserica ortodoxă de pe Strada Morgan și s-a deschis alt magazin cu produse românești, MITICA.

Între două ședințe pe Zoom îmi fac drum să văd ce produse și prețuri sunt la noul shop. Aș fi fost bucuros, mai degrabă, să mă duc să mă bărbieresc, dar din cauza pandemiei, toate frizeriile sunt închise.

Ajung, magazinul se află pe o stradă perpendiculară pe cea a bisericii. Firma simplă, de deasupra ușii mă dumirește rapid că aici nu-i vorba de niciun mit, de nicio legendă, pentru că a-ul final e încoronat cu o căciuliță discretă. Intru. Mă uit la vânzătoarea (cred) patroană, cu un băiat îmbrăcat în haine de muncă are purtarea specifică comersantului de Piaţa Halelor. La mine – după ce a analizat barba hirsută ce-mi tâșnește în jurul măștii – a schimbat tonul. Târguiesc eu borşuri, conserve de fasole cu ciolan, dulceţuri de Râureni şi telemele şi, când duc mâna la buzunar să scot portofelul, doamna mă trage deoparte şi-mi suflă discret:

-Părinte, lăsaţi, nu trebuie să plătiți, am şi eu nişte acatiste şi pomelnice de dat.

   Ciuperca exotică
    Grig Salvan

 

Trage un ultim fum, cu sete, apoi, cu un gest nervos, aruncă țigara printre bolovanii de la picioarele sale. Soarele e deja spre asfințit. Urcă muntele de trei zile și trei nopți, dar el abia a trecut de jumătatea povârnișului abrupt și plin de grohotiș în vârful căruia se profilează pe cerul vinețiu, semeață și impunătoare ca un schit luminos, ciuperca exotică, „dama voalată”, pentru care a pornit în lungul urcuș și la care vrea să ajungă cu orice preț înainte ca soarele să scapete după orizont și să cadă noaptea peste lume. Privește în jos, apoi ridică încet privirea până la linia orizontului. De aici, de la mare înălțime, toate i se par mărunte și fără nici o însemnătate. Nu-și mai dorește nimic legat de ceea ce este jos. Își răsucește apoi cu greu gâtul înțepenit de atâtea zile de efort și urcuș pieptiș, de foame și frig și privește în sus, spre ciuperca uriașă, apărută ca o minune în vârful celui mai ascuțit țanc de stâncă din toată zona, o ciupercă unică după spusele botaniștilor din presă, un exemplar uriaș, nemaiîntâlnit în toată istoria cunoscută a botanicii, un exemplar enorm de ciupercă supranumită „Dama cu voal” pentru forma ei specială de ființă feminină, grațioasă și misterioasă. Neobișnuit de înaltă, mândră și dominatoare, înfășurată în membrane străvezii colorate, ca niște voaluri de regină.

A fost observată mai întâi de oameni trăitori ai munților care-și pasc oile pe pajiștile alpine, apoi survolată doar cu un elicopter al unor cercetători de la Institutul de Istorie Naturală. Dar nimeni nu a avut curajul să escaladeze piscul de munte pentru a ajunge la ea. Mai întâi pentru că, după spusele specialiștilor, pe cât e de frumoasă, pe atât e de primejdioasă, frumusețea ei magică degajă miasme mortale, deja de la o distanță destul de mare miasmele toxice pe care le emană pot omorî un taur, nu doar un om. Pe de altă parte, ce rost ar avea? Ca orice „minune”, va ține doar vreo trei-patru zile. Fotografii din elicopter și de la poalele muntelui i s-au făcut, a fost determinată cu oarecare aproximație specia și varietatea. Deși e adevărat că nimeni niciodată, cel puțin de când există studii științifice, n-a mai văzut un exemplar de asemenea dimensiuni colosale, la o asemenea înălțime, mai sus decât orice altă formă de viață obișnuită.

Dar el n-a mai dormit nopțile de când a aflat de existența ei. Nu doar pentru că e profesor de biologie, pasionat de orice formă de viață, mai cu seamă de una ieșită din comun, ci pentru că simte o dorință irepresibilă de a o avea aproape, se vrea cu orice preț în preajma ei, vrea să înfrunte muntele și valul ei de miasme mortale doar pentru a-i vedea frumusețea intimă, strălucirea mirifică a voalurilor străvezii cu reflexe multicolore. Știe la ce se expune. E convins că înfruntă moartea, că e posibil ca drumul până la ea să fie ultimul lui drum pe pământ. Dar nu mai contează. Înaintează spre ea ca sub efectul unui drog, al unei băuturi amețitoare.

Privește soarele în amurg, uriaș ban de aur tremurând deasupra orizontului, scăldat în râuri de sânge. Apoi ridică iar ochii spre ciuperca imensă, tronând în vârf de munte, sfidându-l de la înălțimea aceea amețitoare, privindu-l din cer cu un zâmbet ironic, pe el, un biet gândac de pământ înaintând anevoie prin țărână spre ea, prințesa văzduhului, aeriană, parcă nepământeană. Impresia de sfidare îi dă aripi și în ciuda epuizării tot mai accentuate, parcă prinde forțe noi. Înaintează tot mai greu, sprijinindu-se tot mai mult în mâinile însîngerate de ascuțișul pietrelor și țepii tufelor de spini de care se agață în greaua escaladare. Cu genunchii zdreliți de bolovani și picioarele umflate și dureroase în bocancii rupți.

N-a mai mâncat de nu mai știe când și n-a mai dormit de nopți întregi decât iepurește, pe pat de cetină și de mușchi, ori pe stânca goală. Dar pe măsură ce urcă și o vede din ce în ce mai aproape, nu mai simte nici un fel de oboseală. O forță vitală năvalnică, venind de undeva din străfundurile ființei lui, îl poartă tot mai sus, tot mai aproape de „mireasa” misterioasă și înfricoșător de frumoasă. Se oprește doar o clipă să-și tragă sufletul și să-i revină suflul în plămânii arși ca de foc. Și să admire Frumoasa care-și dezvăluie acum culori și străluciri nemaivăzute, irizări de lumină și umbre stranii, răsuciri și volute ale voalurilor sale.

Pornește din nou și acum parcă începe să simtă efluviile dulcege și otrăvitoare care vin în valuri dinspre ciuperca sfidătoare, semn că se apropie tot mai mult de ea. Simte în piept un fel de durere ca atunci când era bolnav de pneumonie, dar nu se oprește nici o clipă. Știe că dacă se va opri, va fi de tot, pentru totdeauna, va ceda sentimentului de frică și instinctului de conservare și se va prăvăli iar în vale spre lumea de jos. Îi dă aripi și faptul că prințesa lui e tot mai aproape cu fiecare pas, cu fiecare aruncare înainte. Vaporii toxici îi dau fiori de nebunie, dar în același timp îl îmbată de putere, de beția luptei și de apropierea victoriei. Dama voalată parcă dansează, își întinde brațele eterice în aer și își flutură cu grație voalurile, cu irizări în mii de culori. Doamne, cât de frumoasă poate fi! Începe să râdă spasmodic, cuprins de o bucurie fără margini și să strige spre ea: „De-acum ești a mea! Numai a mea!”.

Acum e atât de aproape! La doar câțiva pași. Mireasa dansează un dans magic și lumea toată parcă se rotește în același dans amețitor. Întinde mâinile spre ea. Aproape că o atinge, aproape că o simte, moale și caldă, pulsând și vibrând în aerul răcoros al serii. Se prinde în dansul ei, se simte plutind ușor, ca un fulg. Dansează împreună. Ce vis minunat! Ce dans înălțător! Se desprind parcă de piscul de stâncă, îmbrățișați, și dansează în volute tot mai largi în aerul rarefiat al înălțimilor. E fericit! Cumplit de fericit! Cum n-a mai fost niciodată!

A doua zi la știri și în orașul de la poalele muntelui se vorbește peste tot despre un tânăr profesor dat dispărut de câteva zile din oraș și în același timp despre un om văzut lângă ciuperca misterioasă din munți. Un cioban din partea locului tocmai observase, de la mare depărtare, ceva ciudat, un fel de momâie întunecată aproape lipită de uriașa ciupercă, la care nimeni nu se încumetă să urce. Apoi cercetătorii care au survolat din nou piscul de munte cu elicopterul lor au confirmat prezența unei ființe umane nemișcate, care parcă îmbrățișa, căzută în genunchi, trupul acelei ciuperci nemaivăzute.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.