Flash fiction stories – iulie 2022: „Trageți aer în piept!” de Florentina Ionescu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Trageți aer în piept!

Florentina Ionescu

Dacă i-aș fi povestit asta prietenei mele, Brândușa, ar fi zis că am uitat să îmi iau tratamentul și m-ar fi trimis la culcare. Așa că nu i-am spus. Ce rost ar fi avut să o tulbur cu toată povestea asta? Tocmai ce îmi revenisem după o tomografie computerizată care durase o oră și zece minute. Ieșisem pe poarta clinicii de pe strada Agricultori, cu gândul să chem un taxi pe aplicație. Ca un făcut, suprapusă cu amețeala mea de după investigație, busola telefonului nu reușea să se calibreze, iar aplicația nu mă localiza pe hartă. Hai că asta-i culmea! Cum să se strice GPS-ul? Mai era și ceața asta groasă ca șuba pe care o purta mamaie iarna, când mergea la cimitir să aprindă lumânări. Pâcla se lăsase pe întreaga stradă și mă făcea să mă simt prinsă într-un joc de-a baba-oarba. Nu reușeam să deslușesc nici pancarta pe care era scris numele clinicii, așa cum îl văzusem azi-dimineață, cu litere verzi, înclinate. Eh, poftim! S-a stricat și ceasul telefonului mobil! M-a pus dracu’ să cumpăr de la chinezi. Nu că ar conta acum prea mult brandul smartphone-ului meu sau ora din colțul ecranului. O să intru din nou în clinică și o să o rog pe una dintre fetele de la recepție să îmi comande un taxi. E simplu. Mă răsucesc pe călcâie și fac doi pași. Apăs clanța porții de fier. Se deschide cu un scârțâit pe care nu-l recunosc. Parcă azi-dimineață, când am venit pentru CT, nu mi-a scrijelit timpanele. Din ușa clădirii mă întâmpină o asistentă, care se pregătea să iasă. Poartă un costum medical verde, iar buzunarul de la piept are imprimat deasupra tivului logo-ul clinicii. Să aibă în jur de 50-55 de ani. Este scundă, tunsă scurt, iar în păr îi sclipesc câteva șuvițe blonde.

— Pe cine căutați?

— Pe fetele de la recepție. Aș dori să cheme dumnealor un taxi, dacă se poate. Eu nu cunosc zona atât de bine și…

— Recepția nu e aici, e în corpul K de pe bulevardul Basarabia. În clădirea asta sunt doar câteva birouri care aparțin de Institutul Medico-Legal și morga.

— Nu se poate să… Am fost chiar azi-dimineață înăuntru, la subsol, la imagistică. Am vorbit cu domnișoara Mara Burticianu. Ea s-a ocupat de programarea mea, de CT, de tot.

Vocea începe să-mi tremure și simt că vorbesc cu pereții. Mă ustură ochii, ochelarii mi se aburesc fără să-mi dau seama din ce cauză, că doar am dat masca medicală la o parte când am ieșit în stradă, iar ceața mă împiedică să o văd pe asistentă, deși e la nici jumătate de metru în fața mea. Chipul ei se lichefiază, începe să se scurgă pe fundalul ușii, iar preț de o clipă privirea îmi joacă feste: femeia tunsă scurt stă proptită când în fața ușii de termopan, când în spatele geamului, de parcă ar fi o păpușă într-o vitrină ori un manechin din magazinele unde se vând uniforme medicale.

— Burticianu era numele meu înainte de căsătorie, se aude vocea asistentei. Dar cum de îl știți? De unde mă cunoașteți?

— Dumneavoastră sunteți Mara?

Vocea mea pare că a îmbătrânit câteva decenii în mai puțin de o secundă. Nu e posibil ca femeia din fața mea să fie aceeași tânără care m-a condus în cabinet de dimineață și care mi-a pus branula.

— Da, eu sunt. Domnișoară, credeți-mă, e prima oară când vă văd. Dar cum vă numiți?

În clipa aceea am simțit cum amețeala mi se lipește de pereții cutiei craniene și că, într-un mod doar de el știut, capul meu începe să leviteze deasupra noastră, deasupra clinicii. S-a desprins de trup cu un clic și dus a fost. Un junghi puternic mi s-a localizat în coloana vertebrală, chiar în zona cervicală, ca la finalul unei zile în care am stat opt ore aplecată deasupra laptopului de serviciu. Stau întinsă pe o placă tare și îngustă. Nu știu de ce mă așteptam să stau mai comod aici. Deschid ochii. Sau poate că îi aveam deja deschiși? Ceață albă, groasă ca laptele de cocos într-un pahar de la Ikea. Un tavan boltit deasupra mea, la doar cincisprezece centimetri de vârful nasului. De undeva din jur se aude logica de mașină de cusut din ciocul unei ciocănitori. Țac-țac-țac. Repetat la infinit. Țac-țac-țac imprimat pe pânza timpanelor mele. Cineva m-a întrebat nu de mult care este numele meu. De ce nu mi-l pot aminti? Ce lucru stupid! Auzi, să nu știi ce nume ai. Iar se aude sunetul ăsta. Un ciocan bate într-o nicovală transplantată în creierul meu. Cred că are chef de joacă, însă eu nu pot să mă ridic, nu pot să fug de zgomot. Ori cele care se duelează să tot fie limbile metalice ale unui ceas, care se împleticesc, topite și îmbătate de ceață, deasupra tavanului alb și boltit? Atât de multe întrebări îmi trec prin minte. De ce m-ar fi înghesuit cineva într-un tub? Un firicel de aer rece îmi trece pe lângă urechi, însă în restul corpului simt o căldură copleșitoare. Apoi aerul rece trece pe deasupra frunții, ca un fâlfâit de frunze de nuc printre care trece vântul într-o zi caniculară. Îmi amintesc că două mâini mi-au pus o pereche de căști peste urechi. Mă strâng, dar nu doare. Țac-țac-țac. Sunetul nu a contenit nicio secundă, doar că am uitat să mai fiu atentă la el. O voce de femeie îmi spune să trag aer în piept. E vocea Brândușei. Nu are cum să fie ea. Am condus-o pe ultimul drum în 2009, în anul al treilea de facultate. Ziarele au scris cum, din cauza unui aparat CT defect, a murit decapitată de o bucată de metal cu margini ascuțite, în timpul investigației.

Trageți aer în piept!

Dați-l afară!

Rămâneți așa!

Nu respirați!

Respirați normal!

Am mai auzit litania asta. Dar unde? Când? A cui e vocea? Și de ce nu știu cum mă numesc? Din dreapta aud o ușă deschizându-se.

— Haideți, ridicați-vă ușor. Am terminat.

Florentina Ionescu este redactor la săptămânalul „Viața Medicală”. În timpul liber, scrie ficțiune. Participă la cursurile de scriere creativă organizate de Club Revdepov și i-au fost publicate, în repetate rânduri, în „Revista de Povestiri”, prozele apreciate de invitații acestor ateliere. Publică proză scurtă și în alte reviste de profil, online. Participă constant la seriile Creative Writing Sundays, a absolvit ateliere de scriere creativă. A debutat în 2022 în antologie, alături de alți prozatori, în „Kiwi. Antologia de proză scurtă. Granițe” (editor Marius Chivu).