Flash fiction stories Nr. 206-207

Flash fiction stories – iunie 2021 (II)

Reach content for Google search „flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Batista de mătase
Dana Banu

 

Ca să fiu fericit trebuie să-mi fac în fiecare zi câte puțin de lucru cu literatura.
Orhan Pamuk, „Alte culori”

Porți în spatele ochilor fragmentele unor imagini vechi din care ai făcut parte. Prin alte imagini nici nu ți-ai dat seama că ai trecut. Unii te-au văzut însă, și ai intrat odată cu ele în memoria lor. Ești prezentă acolo fără să știi. Spui că e viața ta în imaginile păstrate în propria-ți memorie ca un album vechi. Le dai o aură care pentru alții nu există. Obiectele ce fac decorul acelor imagini au fiecare o istorie și o viață a lor proprie. Nu sunt butaforie.

O batistă de mătase, ascunsă în buzunarul pantalonilor de casă, îmi va încălzi această zi de primăvară în care ninge urât, depresiv și noroios, prin Cihangir, iar eu îmi fac de lucru cu literatura ca să mă simt fericită, vorba celui care descrie, precum nimeni altul, sufletul melancolic al Istanbulului. De Orhan spun. Orhan Pamuk.

Din câte mi-a spus Fatma, batista a aparținut, prin anii ’20 ai secolului trecut, unei flapper-girl care, din dragoste pentru Ali – un strămoș al Fatmei –, a lăsat Parisul lui Hem și al mămoasei lui Hadley, al Gertrudei Stein cu scrierile ei experimentale și iubirea năvalnică pentru Alice B. Toklas, al progresistului dubios, Dos Passos, al alcoolicului Scott și al nebunei de Zelda Fitzgerald, cei doi îndrăgostiți plini de viață, trăind cu ardoare, cheltuind tot ce aveau și luând-o de la capăt în fiecare dimineață de parcă ar fi fost prima lor zi împreună. A lăsat eternul Paris al expatriaților din anii aceia, îmbrăcați în costume albe, cu holuri de hotel strălucitoare și fum de muzică jazz, pentru Istanbul.

În plină ocupație franceză, după Armistițiul de la Mudros, tânăra Etna, cu bretonul ei blond șic, cu accent american și fără corset, cu lenjerie fină și senzuală și cu vederi libertine, va flutura batista ei de mătase ajunsă acum în buzunarul meu, de multe ori, după Orient Express-ul ce pleca din Haydar Pașa, ducându-și cristalurile, lemnul exotic și pielea fină, mirosind excitant, spre Gare de l’Est a Parisului.

Ce va fi gândind tânăra care părăsise un oraș al exceselor pentru un bărbat rigid, crescut într-o lume total diferită de a ei, habar n-am. Cert e că, după câțiva ani de viață în Istanbul, femeia moare într-un accident. Prin familia Fatmei, unii spun că a alunecat de pe acoperiș. Alții spun că s-a sinucis, iar alții că Ali nu era total străin de incident. De fapt, nimeni nu știe nimic exact.

Tânăra născuse prematur și se afla în depresie postnatală. Mergea des la gară să privească trenurile. După moartea ei, a rămas doar o batistă de mătase ca suvenir pentru fiica sa ce nu a apucat să o cunoască, și câteva cutii cu lenjerie intimă pariziană, pe care familia lui Ali le-a aruncat la gunoi.

Se știa că era născută prin America. Habar n-aveau însă în ce oraș și dacă avea o familie pe acolo. Nu vorbise niciodată despre trecutul ei cu Ali. O zănatică. Ghiaurii și lipsa lor de seriozitate. Unele lucruri nu se schimbă odată cu timpul.

Așa au spus și despre mine acum 15 ani, când am deschis firma în Istanbul. Apoi m-au lăsat în pace. Nu înainte de a mă lovi însă de multă dezaprobare, priviri circumspecte și aere de superioritate. Lucrurile s-au așezat odată cu timpul.

Hamalii ce încarcă marfă în tiruri s-au obișnuit cu Pink Floyd al meu în boxe, iar mătușa Oyku Bucătăreasa a trecut cu vederea, la fel ca Madame Marie de acasă, Dumnezeu să o ierte, cele două cozi lungi ale mele de femeie matură la aproape 40 de ani atunci, 51 azi. Acum mă văd ca pe una de-a locului. Uneori mă iubesc. Rămân însă un ghiaur. Sunt catolică și așa voi rămâne. Nu m-am născut printre ei. Mă simt totuși mai puțin străină și singură printre ei decât m-am simțit printre ai mei, în țara mea de acasă.

Fiica Etnei a crescut, s-a căsătorit cu un inginer constructor din Adana ce a ridicat, alături de alții, Piața Taksim, prin anii ’50. A aruncat batista într-o cutie, alături de toate zvonurile despre mama ei pe care nu a apucat să o cunoască. Nu a iertat-o niciodată. Nu știa exact pentru ce anume. Poate pentru singurătatea ei de copil care tresărea când trecea vânzătorul de bragă pe străduța lor din Kadikoy și mamele ieșeau la ferestre să își strige copiii ca să nu fugă după căruciorul vânzătorului ambulant.

Poate pentru tăcerea înghețată care se lăsa și îi aduna stomacul într-un nod de fier, când vreo mătușă pronunța numele Etnei din greșeală în fața ei. Poate pentru că praful de orhidee al salepului și izul lui dulce de scorțișoară nu aveau același gust în casa lor ca în casa lui Zeynep, vară-sa, căreia mama ei îi dădea să bea din paharul cu flori violet și galben desenate, ținând-o cu mâna de bărbie, să nu verse pe ea. Bucurându-se apoi de parcă ea însăși l-ar fi băut.

A scăpat de acea singurătate după ce a născut o fetiță cu părul roșu precum apusul soarelui în larg, pe Bosfor. A rămas doar ea și fetița ei. Bărbatul a părăsit-o pentru o altă femeie. A luat mirosul de tutun și colonie bărbătească din casă și dus a fost. Nu l-au mai văzut niciodată. În familia lor se spune că ar fi ajuns prin ținuturile de la Marea Neagră, dar nimeni nu știe nimic precis. A divorțat în absența lui și nu s-au mai întâlnit de atunci.

Fata cu părul roșu s-a îndrăgostit de Etna cea care nu se știe de unde venea și cum a plecat. A luat batista de mătase în camera ei. S-a căsătorit cu un patiser celebru din Istanbul și a născut-o pe Fatma mea. Când Fatma a intrat la universitatea din Istanbul și fotografia nori toată ziua și stelele Istanbulului noaptea, i-a dat batista de mătase. În tăcere. Ca pe un fel de blazon al familiei lor. Un blazon care a aparținut unei americance flapper-girl din Parisul anilor ’20, ajunsă la Istanbul.

Am cunoscut-o pe Fatma prin Kemal, acum 15 ani. E soția lui. Kemal e colegul, translatorul și principalul meu ajutor de la firmă. M-a ajutat încă din anii de început să mă adaptez și să rezist în lumea istanbuleză. Fac naveta încă din 2006. Pe atunci nu eram însă implicată direct în treburile firmei. La început veneam în Istanbul din România. Acum vin de acasă, din Paris.

Fatma și Kemal au cinci copii, de curând Fatma a pierdut o sarcină și a traversat o depresie. În perioada depresiei, Fatma și-a adus aminte de cea care a trecut cândva prin familia lor ca o străină. De Etna. A scos batista din cutia unde o păstra. Mi-a arătat-o ieri și mi-a dat-o să scriu despre ea. I-am promis că voi scrie.

Și iată, am scris.


#CitesteCuVoceTare​ 7

 


Băiatul din vale
Ramona Boldizsar

 

Băiatul acela blestemat din vale. Zâmbea în colțul gurii, cu un ochi râdea. Cu celălalt se uita în altă parte. Umbla până noaptea târziu pe uliță. N-avea mamă. N-avea tată.

Trăia în ultima casă din vale, acolo unde pădurea începea cu o baltă, unde sătenii mai dădeau la pește. Mirosea a stătut. Țânțarii pișcau cu o sete nervoasă, iar băiatul își rupea bubele săptămâni în șir. Se cicatrizau greu, lăsau gropi adânci în piele. El intra în toamnă cu urme pe pielea bronzată, cu aceeași șapcă verde, jerpelită pe care doar iarna o dădea jos. Își potrivea cozorocul bine și pornea cu picioarele desculțe să bată praful pe uliță. Nu se mai uita lung la soare.

La cinci ani se jucase cu niște copii mai mari care l-au pus să se uite la soare. S-a uitat până ce i s-au umplut ochii de punctulețe. Până a văzut dincolo de negru. Și-a pus o dorință și, amețit, a căzut cu gura în țărână, mâinile alunecându-i pe pământul prăfos. Ho, mă, nu-l trânti, zisese unul dintre băieți, iar altul, Nu l-a trăntit mă nimeni, nu vezi ce prost e că a căzut singur, cum să te uiți ca aurolacu’ la soare așa, să ți se strice ochii! Ce prost! Nu se știe cine a dat primul șut. Prea îi călca pe nervi zâmbetul ăla, au dat și au dat cu picioarele până când urechile li s-au înfundat de plânset și s-au oprit. Au schimbat priviri, buzele de jos le-au tremurat. Și-au luat bicicletele și au pedalat repede spre casă, gâfâind. Fără o vorbă. De atunci, el privea în două direcții, cu un ochi îți râdea în față. Celălalt se perinda spre periferie. Dorința din ziua aceea nu i se împlinise.

Îi spusese soră-sa o poveste despre un copil care s-a uitat la soare până i s-a împlinit o dorință. Lui nu i se împlinise niciuna. Îl mințise. Direct la soare se mai uitase doar la eclipsă cu ochelarii din carton, făcuseră cu rândul el și Georgiana care-i spusese, uite mă să vezi ce frumos e! Dar altele erau lucrurile pe care le credea el frumoase, i-a dat ochelarii la loc, s-a întins în pat cu vocea soră-sii pe fundal, Mă da’ prost mai ești!. Aceeași voce pe care o știa cel mai bine.

Se auzea clopotul la biserică, acolo în centrul satului unde era și fântâna mare la care cu greu reușea să scoată apă, dar era cea mai bună, singura apă care-i ținea de sete. Avea unșpe ani și acum gândul nu-i stătea la apa rece din fântână. Noaptea trecută nu dăduse pe acasă, iar acum bătea drumul pietruit înspre casă cu același zâmbet strâmb în colțul gurii.

Băiatul vorbise târziu, cuvinte mici și propoziții scurte. Nu știa să scrie, să citească. Nu fusese chip să-l țină la școală, darămite să-l învețe. Babele din sat îi spuneau uneori, Du-te mă băiete la școală că te vede mamă-ta și tată-tu din Cer, iar el se uita la ele cu neîncredere, cu ochiul nestatornic forțat, mijit într-un loc, de parcă ar fi spus crezi că eu nu știu?

Știa că doar oamenii buni mergeau în Cer, iar ei se trăgeau dintr-un drac, el era un pui de drac, nu i-o spuneau toți? Își amintea vag figura lui taică-su, fața suptă și galbenă cu țigara dintre dinți, dar mai ales sclipirea nervoasă și scârba din vocea Georgianei când vorbea despre el.

Despre băiatul din vale se spuneau multe. Unele adevărate. Altele neadevărate. Dar toți ziceau c-o iubește pe soră-sa mai mult decât orice. În buzunarul hanoracului subțire, avea briceagul pe care-l primise de la unul dintre bărbații care veneau des la pescuit și aruncau ocheade în curtea lor, du-te la nean’to și vezi de vrea ceva, îl punea uneori sor-sa. Și se ducea.

Ascultând clopotul bătând în răcoarea dimineții, subțire și trecătoare cum era vara, se grăbi să meargă spre casă cu mâna în buzunar, pipăind pe margini briceagul, cu grijă să nu se taie. Zâmbea, dar sătenii nu se mai mirau de copilul într-o doagă, îl salutau cu blândețe, iar el uneori le răspundea, alteori râdea și fugea mai departe. Curtea era goală când ajunsese, maidanezul lor spălăcit fugi să-l lingă și băiatul se jucă puțin cu el, mângâindu-i urechile blege.

Georgiana era în în bucătăria mică, mișca butelia care era pe ducă, să mai prindă niște gaz cât să fiarbă apa pentru cafea. A ridicat privirea spre el, nu neapărat surprinsă, amintindu-și ziua de ieri, momentul când îi prinsese dezbrăcați în casă, Viorel peste ea, ea… Își scutură capul, nu avea sens să-și amintească vorbele pe care el nu i le spusese, ochiul râzător confuz, celălalt parcă bulbucat la coadă. Ce? țipase atunci la el, vrând să continue, tu cum crezi că trăim noi aici? Încearcă să ai tu pe cap un frate handicapat! Dar nu apucase să zică nimic pentru că el o zbughise la auzul vocii ei. Și nici ea nu-l căutase. La început fusese furioasă, doritoare chiar să dispară, apoi se instalase un soi de remușcare. Nu voia să se gândească la asta, dar o parte din ea își dorea ca el să nu se mai întoarcă niciodată. Și totuși, răsuflă ușurată auzindu-l în curte. Încercă să alunge gândul mârșav, să uite bucuria unui gând neomenesc.

—Până la urmă te-ai întors.

Băiatul s-a așezat la masă. Ea trase iar de butelie.

Mai târziu, Viorel, amuzat, avea să-i povestească cum a sărit pe el cu briceagul și l-a înjunghiat de a fost nevoie să meargă la dispensar să se bandajeze. Un pietroi greu o să cadă atunci în stomacul ei și, de fiecare dată când îl va privi pe frate-su, o să se zguduie înăuntrul ei.

 

Reach content for Google search „flash fiction”

Drumuri
Mariana Dobrică

 

O s-o ia razna de la atâtea descrieri.

Frumoase, ce e drept.

Dar pierdea firul întâmplărilor.

Descrieri de drumuri, de fizionomii, de plante, de încăperi, de drumuri, de gări, de blocuri, de drumuri, de nori, de păsări, de drumuri, de parcuri, de plaje, de râuri, de fluvii, de inundații, de rochii, de sentimente, de drumuri…

Poate erau necesare în economia textului, că, na, personajele alea trebuiau și ele plasate pe undeva, și în timp, și în spațiu, trebuiau să arate și ele cumva…

Poate autorul voia să creeze niște momente de respiro într-o poveste cam încâlcită.

Așa, ca într-o zi prea aglomerată, când te oprești să bei o cafea. Și cafeaua aia e prea dulce sau amară sau prea tare  sau proastă sau. Și e bine să bei o cafea. Și e bine să o bei și pe a doua. Și e bine să mai bei una. Și încă una. Până când nu o să mai fie bine. Un doctor v-ar explica mai bine decât mine de ce nu e bine.

Poate că autorul voia să… Naiba știe, totuși, ce voia autorul.

Poftim, era din nou pe un drum.

Alt drum.  Fuseseră atâtea drumuri pe atâtea pagini.

Drumuri, drumuri, drumuri.

Cartea începea cu o călătorie cu trenul.

Și calea ferată se distingea cu greutate printre multele imagini vizuale întâi de câmpie, apoi de deal, apoi de munte.

A urmat o călătorie cu avionul, un drum în aer, printre niște nori baroci.

Plus: străduțele înguste, pavate cu piatră cubică, cu vitrine cu manechine, cu zgomote ale unei dimineți de iarnă dintr-un oraș cu aer medieval.

Plus: un drum de țară, mărginit de lanuri de rapiță sau de pete însângerate de maci.

Plus: o autostradă pustie, la o oră târzie, luminată de o lună scufundată în melancolie.

Plus: o potecă într-o pădure, rătăcită printre arbori mai mari, mai mici și pitici, ciuperci, arici, licurici, furnici.

Plus: un drum nedefinit într-un vis la fel de nedefinit.

Plus: o alee tivită de azalee.

Plus: un drum printre niște ruine celebre, populate de fantome celebre și de niște pisici anonime.

Plus: un drum arămiu printr-un deșert auriu.

Plus: un drum albăstriu de apă curgătoare, călătoare.

Plus: un drum spre vechiul acasă, o întoarcere în timp până în copilărie.

Plus: un drum spre, fiindcă toate drumurile duc la.

Poate că autorul voia să facă din drum un suprapersonaj!?

Poate că toate personajele alea care populau lumea cărții nu contau atât de mult, ci ideea de drum, de călătorie!?

Poftim, era din nou pe un drum.

De data asta pe o străduță desprinsă de  drumul care străbătea vechea, mica și boema stațiune aflată parcă la capăt de lume, străduță care cobora lin spre mare. Aceeași străduță, Principala, pe care cu o sută patruzeci de pagini în urmă, cam pe la jumătatea celei cu numărul cincizeci și unu, într-un septembrie de început, cu ecouri și sinestezii discrete de vară, se îndrepta spre aceeași mare.

Acum era început de vară, tot cam pe la jumătatea unei pagini și aproape sfârșit de roman.

Și se afla pe singurul drum care se repeta în carte.

Poate are vreo semnificație repetiția asta, ca o suprapunere a două fotografii care surprind aceeași realitate!?

Rupe paginile cu prima descriere. Le rupe și pe cele cu a doua, ultimele ale cărții.

Le așază  una peste alta, ca să observe mai ușor identitățile sau incongruențele.

Principala. Nu fiindcă ar fi fost singura străduță care cobora spre mare, mai erau și altele, dar asta era cea mai.

O vilă roz pe stânga. Niciodată nu și-ar colora vila în roz, dacă, printr-o minune, ar avea o vilă. Verde? Poate. Cu verdele e altceva. / Vila roz de pe stânga. Se învechise rozul ăla, îl estompaseră  intemperiile, nisipurile, nostalgiile. Era suportabil, nu mai zgâria privirea intensitatea lui stridentă de acadea.

O pungă albă zbura prin aer haotic ca o pasăre de hârtie. / –

-/ O pisică albă doarme dusă la umbra unei mașini roșii.

Un cer prea mic pentru atâția pescăruși. / Un cer prea mare pentru un singur pescăruș.

O gheretă de lemn, pe dreapta, din care se revărsau, ca dintr-un șifonier, rochii și eșarfe cu aer indian. / Ghereta – dulap devenise un scrin ferecat cu lanțuri și lacăte.

Un tip cu plete, cu lanțuri și inele, simbolul boemei, libertății, localității, stătea pe o bordură și cânta răgușit cântece de dragoste și de moarte. / Simbolul localității era tot pe bordură, nu cânta, își acorda chitara. Lângă el, un pahar cu bere. (Ajunsese  și pe sticlă, ca simbol ce era, la o emisiune a românilor talentați, cântase la chitară, cu vocea lui răgușită, „Drumurile noastre toate”, altfel decât Dan  Spătaru, spre încântarea lui Andi Moisescu și a tuturor celor care îl auziseră cântând vreodată pe bordura aia.)

O bicicletă albă, agățată pe un perete, pe ale cărei roți curgeau mușcate roșii./   Scheletul  bicicletei pe același perete, fără flori.

Pe o terasă de pe stânga se mânca românește. Cel puțin așa promitea reclama aia de doi metri, cu mici și muștar. Se și bea tradițional, poate, după cănile de lut risipite pe la mesele acoperite cu fețe de masă cu motive naționale. Totul pe ritmuri folclorice./ Pe terasa pe care se mânca românește nu era nimeni, dar mirosea tradițional a mici și se auzea „Mai ții minte, măi dragă Mărie”.

Farmacia era închisă. Sfârșit de sezon./ Farmacia tot închisă. Început de sezon.

La o masă de pe o terasă cu scaune și mese galbene, verzi, roșii și albastre, portocalii, amestecate ca într-o joacă de copil  căruia nu-i plac culorile asortate,  o tipă și un tip beau cafea. Ea avea păr lung și blond, el păr creț și ochelari./ La aceeași masă de pe terasa colorată, același tip cu păr creț și ochelari bea vodcă. Blonda nu mai era, îi uitase numele, dar nu zâmbetele, nu fustele lungi, nici pe cele scurte, nu mărgelele, nu brățările, nu pălăria de soare, nu privirea verde.

Plaja. Atât. /-

– /  Și străduța se oprea – se sfârșea – se îneca în mare. O mare fără străzi și fără explicații, cum zicea Baricco pe undeva. O mare mare, mare, mare, mare. Punct.

Deci…

Totuși…

Deci…

Totuși, ce voia autorul cu finalul ăsta?


#CitesteCuVoceTare​​​ 11

 


Debutant
Bogdan Perțache

 

Sunt ultimul pe listă.

Când te duci la postliceală la Pedagogic doar pentru că-ți plac fetele deștepte și ca să scapi de armată, când te târâi mahmur din examen în examen, și ai reușit să termini trecându-le pe toate doar pentru că le-a fost milă profesorilor de tine, nici nu-i de mirare că, la repartiție, dosarul tău e cel mai slab.

Prin urmare, iată-mă în sala mare a inspectoratului școlar, ascuns undeva în dos, nici n-am loc pe scaun, stau pe vine, plin de emoții nejustificate. Șifonez în pumn o hartă a rutelor de cale ferată județene pentru că sunt băiat de oraș și, conform unei vechi zicători, aș avea trei opțiuni de navetă: să merg în sate unde oprește trenul, în sate unde se aude trenul sau în sate unde s-a auzit de tren.

Un inspector scrie pe tablă lista cu posturile valabile, toate-s la țară. În ordinea mediilor, candidații sunt strigați, unii aleg, iar numele localității este tăiat, alții refuză și pleacă. Atunci când, la urmă de tot, îmi vine și mie rândul, pe tablă au mai rămas două școli: Rața și Chioibășești, niciunul nu apare pe harta mea. În gând, dau cu banul, iese Rața.

***

Școala la care predau e în Balta Brăilei, în cel mai sudic punct al ei, pe malul Dunării. Pitoresc loc, să tot aibă vreo treizeci de case legate cu ulițe de pământ. Într-o bojdeucă cu două încăperi, clasa și cancelaria, voi munci cu doisprezece elevi de diferite vârste. Doar două lucruri mă deranjează aici, unu, am luat locul de muncă al celei mai deștepte fete din sat, era suplinitor necalificat, deci jumătate din sat mă urăște și, doi, nu avem WC în interior. Funcția e preluată de o hazna astupată cu patru scânduri și, pe vremuri, împrejmuită cu pereți din trestii, acum căzuți. Fiecare zi mi-o încep cu „Doamne, nu mă lăsa să merg la groapă!”.

După o săptămână, rugăciunea nu mai funcționează, mă încearcă o necesitate fiziologică din aia care presupune poziția gânditorului de la Hamangia, exact în timpul orelor. Nu mă pot opune mult naturii, așa că inventez o scuză și o iau repejor spre colțul din stânga-spate al școliței, acolo e privata. Din alergare cercetez cu privirea drumul și cele două funduri de curți învecinate, nimeni, pustiu. Strîng trei degete, fac o cruce și o întrerup pe a doua la nasturi, îmi las pantalonii în vine. Nici nu încep bine să pierd în greutate că aud o voce în spate:

-Săru-mâna, domnu’ profesor! Așa mă bucur că aţi venit la noi, că tare aveam nevoie de un cadru didactic calificat!

Speriat, întorc capul ca o bufniță și văd, la doi paşi, pe reprezentanta comitetului de primire, o babă sprijinită-ntr-o coadă de sapă, ce mă privește admirativ cu ochi lăcrimoşi. O doare la gumari de jena mea.

Mă jur că, azi dup-amiază, îmi fac timp să bat niște pari, să tai stuf și să-l leg în jurul gropii.

***

Nu trec trei zile şi iar trebuie să mă nevoiesc acolo.

De data asta sunt mai relaxat, la adăpost, dar nici nu mă ghemuiesc bine că, buf!, o lovitură de sapă dărâmă „peretele” din spate.

Mamaia:

-Auzi, don’ învățător! Să le zici la dracii ăia de copchii să nu mai dea mingea peste gard, că mi-au culcat și vinetele și ardeii!


#CitesteCuVoceTare 3

 


Zece ouă și opt linguri de zahăr
Iulia David

Teo cotrobăie prin dulapuri și găsește, în sfârșit, un castron suficient de mare. Horea încă nu s-a trezit, azi-noapte s-au întins la povești până târziu. El vorbea rar și cu grijă, ea asculta atentă. Când făcea câte o glumă deplasată, se oprea și-i pândea emoționat reacțiile. Dacă râdea, își dădea drumul și el – are un râs puternic și sincer, care-i dezvelește gura lată.

Azi îi gătește prima oară, face prăjitura ei simplă, cu vișine. Deschide uși și sertare și încearcă să memoreze pe unde se află toate. Sus, farfurii, jos, oale și castroane. Farfuriile sunt alandala, dar oalele sunt aranjate frumos, una într-alta, după mărimi, semn că aici nu s-a mai umblat de pe vremea celeilalte. În cămară, ustensile şi mâncare de pisici, dar unde este mixerul? Albușurile trebuie bătute bine, să treacă testul castronului. Dacă întoarce castronul cu susul în jos și nu se preling, ci rămâne o spumă omogenă, atunci totul o să fie bine.

Horea se trezește, mahmur. E surprins.

„Ce faci?”

„Uite, fac o prăjitură.”

Ea citește în ochii albastru-tulbure că „nu era nevoie, nu trebuie să mă impresionezi”, dar el tace. Ştie foarte bine că femeile trebuie să impresioneze și se mulțumește să privească fata cu părul verde cum separă albușurile de gălbenuș.

 

*

 

Plouă urât de tot. Toarnă. Din alt capăt al orașului, Cecilia vede o piață, semnul unei farmacii și, mai departe, cimitirul. Trage un pulover peste pijama, ia ghetele și iese pe balcon să aprindă o țigară. E mai, dar n-a renunțat la ghete. Cluj de căcat, cu vreme de căcat. De unde e ea, din sud, acum se coc deja vișinele.

Ce ciudat și ce bine să locuiești singur! E îngrozitor de simplu. Mai înainte, la ora asta, se fâstâcea prin bucătărie. Deschis geamul larg, dat drumul la hotă, dat din mâini să iasă fumul. Lui Horea nu-i plăcea deloc fumul.

Cecilia deschide un sertar imaginar, scoate lista și notează la rândul 38, sub Avantaje: Fumat la liber. Mai târziu își va da seama că toate motivele de sub rândul 1 au fost inutile și se va plânge prietenelor ei, pe rând, cum și-a irosit ani prețioși cântărind lucruri, în loc să-și refacă viața, dă-o-n morții ei de treabă. Dar momentan fumează somnoroasă țigara pe balcon și face semn cu degetul în aer: check!

 

*

 

Foarte importantă în coacerea unei prăjituri este separarea albușului de gălbenuș, dar asta toată lumea știe. Gălbenușul n-are nimic greșit, dar ceva nu se potrivește, întinează spuma și nu mai crește aluatul.

„Auzi, ai un mixer?”

„Era pe undeva.”

Horea se ridică și caută în cămară. „Era pe undeva, dar nu mai este, spune rușinat. L-a luat Cecilia.”

„E ok, văd că ţi-a rămas un tel”, râde Teo.

N-a mai bătut de mult ouă manual, dar știe cum. Telul e din acela rotund, care se strânge și se desface după cum îl apeși. E tocmai bun, dar e nevoie de puțină tehnică, altfel ai șanse mari să spoiești totul în jur. Teo bate albușurile cu râvnă, și cu cât obosește, cu atât mai tare se întunecă. Firicele subțiri din glandele tinere i se adună între sâni și are sentimentul că ea, cea fără mixer, este cea învinsă. E rău, dar e și bine, că mâna ei grea plătește alte păcate.

 

*

 

Cecilia se holbează la șifonier. De ce o fi așteptat atâta timp? Amândoi ghiceau de mult finalul, oare de ce s-a mirat când el a pornit Discuția? Atunci a simțit cum se întoarce lumea cu susul în jos, dar uite că a rămas întreagă, omogenă, mai tare ca niciodată. N-a mai supărat-o nici firul de păr verde de pe jachetă. Era o duminică dimineața când s-a ivit firicelul. Atârna acolo în cuier, viguros, lung de-o mânecă, probabil rezultatul căderii vreunui căpșor pe umăr. L-a pescuit și l-a plasat grijuliu în gunoi.

S-a gândit să îl lase pe pernă, dar nu, asta ar fi fost o prostie. Osiris, zeul morților, n-ar ierta-o. Un papirus vechi arată cum în viața de apoi, inima mortului e pusă în balanță cu o pană de struț, semnul dreptății. Dacă inima e mai ușoară ca pana, e iertată. Dacă nu, e mâncată. Cecilia a văzut inima ei moartă și grea, înfășurată în păr verde și pe Anubis, cel cu cap de șacal, rânjind, în timp ce o cântărea: „Eee, dacă n-ar fi fost firiceluuul…” Dar, de fapt, la asta s-a gândit mai târziu.

Alege o bluză neagră și o controlează bine de păr de pisică. Și acum mai găsește câte unul. Când nu va mai găsi niciun fir de păr de pisică, atunci se va fi rupt cu totul de el.

 

*

 

Teo merge la cursuri de dans. Sala e una simplă, cu geamuri rotunde și fără oglinzi. N-au voie să se privească dansând, oglinzile distrug creativitatea, așa zice coregrafa Oana. Asta îi place teribil. Câteodată se vede în geamul rotund și în lumina difuză are impresia că se mișcă într-un glob de Crăciun. Peste ani, îi va reproșa lui Horea că nu știe să fie creativ. „Ți-e teamă sa ieși din tine, din globul de cristal!” „Din ce??” va întreba el. Dar momentan așteaptă cuminte, departe de fereastră.

„OK, hai să începem, spune Oana. Avem o colegă nouă, Cecilia, dar întârzie.”

„CARE CECILIA?”, ar vrea Teo să întrebe.

„Intrăm direct în flowing”, zice Oana. Trupul ei zvelt se unduiește ca și cum ar ocoli rotocoale de aer. Un tremur ușor se propagă din umeri până la călcâie și gura explică: „Mișcare continuă, imaginați-vă că plutiți. Sunteți foarte ușori, fluizi… Activați, pe rând, fiecare vertebră și descoperiți ce se întâmplă în corpul vostru.”

În corpul lui Teo se întâmplă multe lucruri. Sângele ei subțire urcă și coboară, urcă și coboară, mișcare continuă, de neoprit. Vâjâie sângele în țevi înguste, CECILIA, CARE CECILIA?

„Activați brațeleee…” Oana mișcă lent brațele, prelungire firească. Brațele ei lungi și slabe, nebătătoare de albușuri. „Acum activați bazinul și explorați toate dimensiunile, dar nu uitați de brațeee…”

Teo nu uită de brațe, le flutură pe deasupra capului, împrejurul ei și la spate. Bazinul ei face curbe, şoldurile pasează undele și se întreabă, unul pe altul, CECILIA? CARE CECILIA?

„Activăm picioarele și mărim puțin ritmuuul…”

Teo mărește ritmul. Se apleacă și se ridică, brațele ei fac valuri-valuri cu care picioarele nu țin pasul. Când se apleacă sau se rotește brusc, părul i se desprinde și-i cade pe toată fața. Mirosul de ouă și zahăr cuprinde colțișorul ei și cu fiecare întețire de ritm, îi vine să vomite.

O va face, totuși, abia acasă.

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.