Cronici Nr. 206-207

Va fi poezie & Ramona Boldizsar

Reach content for Google search „ramona boldizsar”, „poezie”



Ramona Boldizsar debutează în poezie cu un titlu cool, cu impact liniștitor – autor versus cititor, „nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de pariuri literare, 2020). Totuși, volumul e da capo al fine o introspecție permanentă, care definește, critică, cataloghează (poeta e de formație filosof), o atitudine superioară salvată uneori de câte un clișeu ironic : „sunt femeie și asta îmi ocupă tot timpul” („în șah (senti)mental”); o poezie care poate fi manifest feminist, dar cu un ton echilibrat, înțelept, departe, din fericire, de un feminism extremist (o bornă spre care pare să se îndrepte o parte a curentului actual). Preocupările poetei pentru evidențierea unor „nereguli” sunt elocvente: „În toată lumea trupul femeii e the vessel of essence, puritatea/ întruchipată, în pântecele criminale cresc monștrii care atunci când se nasc/ sunt îngeri cu aripi rupte. Și trupul femeii rămâne o cruce a/ făgăduinței și sacr/ificiului în Polonia ne întoarcem în evul mediu și în România victimele/ violului sunt trase la/ răspundere ” („acesta ar putea fi un poem politic dar”).

Poezia e privită ca necesitate și luată în posesie cu forța. Definiție ironic-ștrengărească: „La vârsta asta ar fi trebuit să am multe de povestit/ dar sunt prinsă în capcana unui malpraxis cotidian/ o existență care-mi consumă tot timpul și pe care o fraudez/ în mod consistent și aproape/ empatic” („vreau să știi că”).
Odată numită trauma, exorcizată în cuvânt, domolită, poeziei i se scoate nervul prin atenta îndrumare, catalogare, critică blândă, filosofare ironică: „câteodată mă cuprinde o tristețe imensă./ o știu ca pe buzunarul rupt din aceeași geacă de iarnă” („în șah (senti)mental”).

 

Ramona Boldiszar scrie o poezie discursivă, care explică tot, îți înfașă bine emoțiile, prea grijulie, dar cu o voce preocupată de idee, o poezie a învelișului, a ceea ce se vede, a scenelor private, scăpate uneori de sub control, dar bine dresate, camuflate.

 

Niciun sentiment n-are voie să spargă liniștea disecării prin cuvânt, explicării și rutinării. Emoția de orice fel e anulată, transformată într-un puzzle de nerezolvat, sentimentele sunt dresate în verbiajul inteligent al detalierii, zoom-ării conștiente a tot ce apare.

Abuzul de ancore culturale construiește aspectul de poeme eseu: Aristotel, budila express, Jericho Brown, Bach și Veronica Ștefăneț, Radu Vancu și Celan, tom waits, noul testament și philip roth, james baldwin, elena ferrante; multe înghesuite într-un singur poem: „mozart, bach, vivaldi, debussy și băieții finlandezi care interpretează metallica la violoncel” („avatarul scepticismului clasic”); Edoardo Ballerini cu My struggle, Knausgaard, Murakami („dormitorul gândurilor mele sertarul 0”). Fericirea domestică e tehnic definită într-un text rece: „corpurile noastre se intersectează cu familiaritate/ între noi există distanța apropierii/ incidența întâlnirii noastre este de 2% ne-am cunoscut fără/ intenționalitatea succesului/ între noi există memoria confortului” („fericire domestică”).
Uneori prea multe definiții aglutinează înțelegerea, stinge tensiunea, emoția: „chestionarul pentru trecerea de la prietenie la iubire se/ completează repede&independent cu un pix care scrie întrerupt, (cunoașterea celuilalt nu e un trial&error, ci o condiție necesară,/ aprioriul iubirii voastre incidentale)/ discuția dintre voi doi se mută din universul intimității în hăul nerecunoașterii. învățați comportamente noi, le împrumutați, le distilați probabilitatea iubirii prin prietenie„ („inferența doi”).

Majoritatea poemelor-confesiune sunt scrise la persoana a II-a sau a III-a, ceea ce scade din puterea transmiterii emoției, un fel de tampon ocrotitor și pentru emițător și pentru receptor (dar și un pas înapoi în terapia asumării), un pas mic înainte, totuși, e făcut prin acceptarea jumătăților de măsură: un poem cu un titlu care anunță distrugerea sau credința în mituri începe și continuă tensionat cu confesiva și curajoasa persoană I jumătate de poem, apoi trece în tamponul ocrotitor al persoanei a II-a („credința în nemurire”): „avem tendința idealizării – ochii perfecți, zâmbetul, inteligența unică overpowering your character/ până devine anost, insuportabil, lipsit de substanță/ calitatea scade,/ the excitment is dying, suspansul nu există/ personajele negative sunt expresia eșuată a lucrurilor pe care nu/ le poți înfrunta în realitate.” („hitomebore”)

Gesturile mărunte compun harta poeziei valoroase din acest volum, iar filosofia, uneori abstract formulată, le pune și mai bine în valoare: „viața mi se derulează după un pattern familiar – mă trezesc la/ șapte, pregătesc micul dejun, ascult pisica cum miaună disperată/ pentru o felie de salam/ cadrul doi, o amintire cu un pisoi zburând peste tabla ruginită/ și soarele arzând pe cer, o înjurătură printre dinți și furia/ necontrolată” („dormitorul gândurilor mele praful de sub pat”).

Ramona Boldiszar scrie o poezie discursivă, care explică tot, îți înfașă bine emoțiile, prea grijulie, dar cu o voce preocupată de idee, o poezie a învelișului, a ceea ce se vede, a scenelor private, scăpate uneori de sub control, dar bine dresate, camuflate – viața în lumea interioară, dar și în planul virtual sau fizic.

Ramona Boldizsar, „nimic nu e în neregulă cu mine”, Casa de pariuri literare, 2020

 

#CitesteCuVoceTare​ 13

 

Susține Literomania

Despre autor

Ioana Geacăr

Ioana Geacăr s-a născut la 27 ianuarie 1959 în comuna I. L. Caragiale (jud. Dâmboviţa). A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, în 1990. Este profesoară de scriere creativă la Palatul Copiilor din Târgovişte. A debutat editorial în 1988 cu „Scrisoare pentru cei dragi” (versuri), la Editura Ion Creangă, cu pseudonimul Ioana Dana Nicolae. În 1997 a publicat manuscrisul de sertar „Lumină de sare” la Editura Macarie, Târgovişte, în 2000 al doilea volum de versuri, „Contre-jour”, la Editura Bibliotheca, Târgovişte. Semnează cu numele Ioana Geacăr volumul de versuri „Aparte”, Editura Vinea, Bucureşti, 2006; „Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu”, Editura Libra, Bucureşti, 2008; „Rosée pleurante”, Éditions Clapas, Millau, Franţa, 2006; „Pixelmes”, Éditions Clair de plume 34, Vic-la-Gardiole, Franţa (versuri, traducere în limba franceză de Ioana Geacăr şi Marius Bădiţescu); „Recviem pentru nuca verde” (versuri), Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2015.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.