Flash fiction stories Nr. 201

Flash fiction stories – mai 2021

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Zâtul și miaunezii
Emilia Crosman

 

Într-un sat ascuns printre frunzele unei păduri seculare locuiau miaunezii. Aceștia erau niște oameni mici de statură, blânzi de felul lor și foarte fricoși. Toată lumea știa că miaunezii se temeau chiar și de muște. Nu putem spune că viața lor era ușoară, dar aveau un trai tihnit și trăiau izolați de pericole și de alți oameni. Erau, însă, foarte mulțumiți de felul în care trăiau. Fiecare zi era o zi de sărbătoare, iar când munceau prin gospodării, erau veseli, cântau și râdeau, și munca nu li se părea deloc grea. Ba mai mult, munceau cu dragă inimă.

Într-o vară, pe nepusă masă, au apărut în preajma satului lor niște urme de-a dreptul dubioase: nu erau ale miaunezilor și nici ale animalelor care mai treceau pe acolo ocazional, pentru că erau mari, late și pline de gheruțe, de nu știau săracii oameni ce fel de creatură dădea târcoale pe acolo. Le era frică. Nici nu mai lăsau copiii și femeile să iasă din sat, iar când aveau nevoie de ciuperci, de fructe sau de lemne, mergeau în grupuri de câte cinci și țipau ascuțit și cu putere ca nu cumva să se apropie dihania de ei.

Strategia părea că funcționează, dar nu a trecut mult timp și oștile au stat față în față: pe de o parte miaunezii și pe de altă parte Zâtul (un ghem mare de blană roz, durduliu, cu ochii bulbucați și cu urechile mari ca de elefant,  care gâfâia îngrozitor și scotea limba ca un câine însetat într-o zi caniculară, din cauza grăsimii care se revărsa cu generozitate pe trupul lui și pe care o purta ca pe o povară). Atunci a început marea neînțelegere: Zâtul se îndrepta spre ei mormăind: zât-zât, zâââââât, zâââââââââât! părând hotărât să nu plece de acolo fără prada sa, iar miaunezii, înspăimântați de moarte și aproape miorlăind (își cam pierduseră mințile de frică), au început să alerge spre sat de le sfârâiau călcâiele și lăsau în urma lor nori groși de praf înecăcios.

Ce mai priveliște! Mogâldețele deschideau drumul înaintea Zâtului ca un mare alai, iar Zâtul, țop- țop, după ei, legănându-și trupul ca un pinguin. Ce nu știau mititeii era că dumnealui, ființă iubitoare și blândă, voia doar să-și facă prieteni, pentru că se săturase de singurătate. Sărăcuțul, plângea în sinea lui ca un copil și nu înțelegea de ce nu-l lasă să se apropie de ei. Colac peste pupăză, nici el nu știe ce anume – ficatul sau splina – începuse să-l doară atât de tare din cauza efortului depus în timpul urmăririi, încât abia mai putea să răsufle. Cu toate acestea, nu avea de gând să renunțe la viitorii lui prieteni sub nici o formă, așa că se străduia din răsputeri să-i prindă din urmă și să le arate că are gânduri pașnice cu privire la ei.

Miaunezii au alergat ce au alergat, până au reușit să intre în sat și să se ascundă în casele lor, închizându-i Zâtului ușa în nas. Dar, vai! Prichindel, cel mai mititel, nu a mai apucat să facă acest lucru și dihania l-a prins din urmă. Atunci, Prichindel a început să strige disperat după ajutor, dar nimeni nu îndrăznea să iasă din casă și hotărâseră, prin telepatie și cu durere, să-l jertfească pentru binele comunității. Mititelul deja începuse să-și spună ultima rugăciune când, cu o ultimă speranță, a început să urle ca o fiară încolțită de i se înnodau balele înspumate sub bărbie și să arunce cu pietre și cu țărână spre namila ucigașă. Atunci, Zâtul, profund îndurerat, a lăsat la picioarele lui Prichindel un diamant și a început să se târască spre pădure, plângând de tremura blana pe el, iar Prichindel, văzând că Zâtul nu era o ființă rea și că nu avea de gând să-l mănânce sau să-l vatăme în vreun fel, și-a luat inima-n dinți și a alergat după dânsul, i-a cerut iertare și l-a îmbrățișat. De atunci, Zâtul și Prichindel au devenit cei mai buni prieteni și au călătorit prin lume, iar miaunezii au renunțat la frica lor și au devenit renumiți primitori de oaspeți (hehe… pesemne că așteptau întoarcerea Zâtului).

Instrucțiuni
Mariana Dobrică

 

Dacă îți e dor de mare, într-o seară posomorâtă de noiembrie, deschide televizorul, butonează telecomanda până găsești niște valuri, sparge ecranul, și valurile îți vor inunda dormitorul, patul tău va deveni o insulă, în jurul ei vor pluti bărci, papuci, o broască-țestoasă de pluș, niște alge se vor agăța de cearșaful galben ca o plajă pustie și, dacă ai răbdare, poate valurile îți vor aduce și un mesaj închis într-o sticlă aruncată în mare cine știe când, cum, unde, de cine, de ce.

Dacă vrei să te întâlnești cu cineva în vis, că e mai simplu, fiindcă pandemie, fiindcă nebunie, fiindcă isterie, fiindcă miopie, fiindcă distopie, nu întâmplător, deși sunt întotdeauna mai mișto întâlnirile întâmplătoare, atunci fixează locul – hai să ne întâlnim la porumbei, la statuia unui poet uitat, la Universitate, la centrul de vaccinare, pe faleză, la un colț de stradă, la acel colț de stradă, la o expoziție, în stația de tramvai, într-un bar fumuriu, într-un avion argintiu, într-un castel fermecat, pe un pod suspendat, la Șosea, pe Marte și așa mai departe, fixează ora – după 17.00, că atunci ieși de la serviciu, la cinci și jumătate la Universitate, pe la 7.30, că atunci ajungi în stația de tramvai, când sunt porumbei la porumbei, când luna albastră își dă foc în oglinzile castelelor, când citești poezii, sâmbătă seara etc., ia o pastilă de visat, dacă ai insomnii, pune ceasul să sune la ora întâlnirii, întinde-te în pat, numără oi, rațe, pisici, cai verzi pe pereți sau ce vrei tu, și spune-i celuilalt să aștepte puțin dacă o să întârzii, chiar dacă tu nu prea întârzii, dar în vise se întâmplă să te mai rătăcești, și mai spune-i să nu întârzie prea mult, nici ție nu îți place să aștepți.

Dacă ești tare trist, tare supărat, tare prăbușit în tine, caută o pisică albă, neapărat albă, fiindcă, se știe, pisicile albe sunt tămăduitoare. Și mângâie-i blănița albă, mângâie, mângâie, mângâie până când vor ieși scântei. Durerea ta, tristețea ta, prăbușirea ta vor lumina pentru secunde totul ca un foc de artificii și apoi vor dispărea.

Dacă vrei un fluture, nu e nevoie să stră/bați câmpii/le sau grădinile în zori sau în miezul zilei, nici străzile orașului noaptea holbându-te la stâlpii de iluminat, doar-doar vei găsi în fluture, nu, îndoaie o coală, pune apoi niște culori pe una din jumătăți, pune numai culori calde, dacă vrei un fluture de zi sau de vară, pune numai culori reci, dacă vrei un fluture de iarnă, pune numai culori strălucitoare, dacă vrei fluturi în stomac, sau fii creativ, cu adevărat creativ, și aruncă niște culori la întâmplare, mai aruncă apoi câțiva stropi de apă, îndoaie din nou coala, preseaz-o puțin, așteaptă puțin, cât numeri până la zece, desfă-o ușor și vei descoperi cel mai frumos fluture de pe pământ, suflă asupra lui, nu ca să se usuce mai repede culorile, ci ca să prindă viață, dacă nu reușești totuși, atunci decupează-l cu atenție, cu foarte mare atenție, nu-i tăia aiurea aripile, știrbindu-i frumusețea, du-te apoi pe balcon și dă-i drumul, vântul îl va învăța să zboare, sau așază-l pe o floare mirositoare, ea îi va da ceva din sufletul ei parfumat. Dacă ești scriitor, încearcă asta cu pagini de carte și cu cerneală albastră.

Dacă vrei să plângi, plângi, e în regulă să plângi, nu e un semn de slăbiciune, dar nu plânge așa, două-trei minute, cerșind compasiune, empatie, consolare și alte cuvinte frumoase, nu, trage un plâns ca lumea, nu te prosti, nu da apă la șoareci, ci la urși sau la elefanți, dă-te cu capul de toți pereții, reali sau imaginari, urlă, smulge-ți părul din cap, pune-ți cenușă pe cap, rupe-ți hainele de pe tine, dă-te cu fundul de pământ, sparge ceva, cea mai frumoasă vază, cele mai scumpe farfurii, cele mai iubite cuvinte, de exemplu, fă ca toți dracii sau ca toți îngerii sau ca toți la un loc, ca toate visele și nevisele, plângi până când glandele lacrimale nu o să mai poate produce lacrimi, plângi până o să te doară toți mușchii și o să îți sară cămașa de pe tine, plângi până o să simți că nu mai aer, că te sufoci, până o să simți plânsul ăla până și în ultimul fir de păr, plângi cu toată ființa ta, plângi o noapte, o zi, trei, nouă, plângi până n-o să mai poți să plângi, să jelești, să bocești și alte sinonime, habar nu ai cât de frumoasă, limpede și adevărată e lumea după un astfel de plâns.

Blind date
Bogdan Perțache

 

Nesuferitul se holbează la mâna mea stângă fără jenă.

O ascund repede în poală.

Acum regret că m-am băgat în treaba asta. Ce-mi trebuie mie hăndrălău?! M-a păcălit Nina, că tipu-i de treabă, că-i burlac („nu poți să stai singură, forever, să pară că bolești după Jean, gata, a trecut juma’ de an!”), că are afacerea lui („mică, un atelier de reparat, ceva”), că-i timid, săracu’, muncește mult, da’-i place să iasă în lume. Prin urmare iată-ne la terasă, în Centrul Vechi, toți trei, bucurându-ne de soarele de aprilie târziu. El și cu mine stingheri, Nina, vorbind prea tare, prea mult, încercând să anime situația. Noi, fetele, ne-am luat câte un capuccino, el, un dublu espresso. Nu fumează, asta-i bine!

Scot mâna de sub masă și apuc ceașca de tortiță, ochii lui, măriți nefiresc de ochelarii cu lentile groase, se opresc iar la degetele mele. Știu, se uită la șanțul adânc de pe inelar, acolo unde era verigheta. Mă uit și eu la mâinile lui, ostentativ, sunt mici, îngrijite; îl cercetez mai departe, curajoasă, e grizonat, are frizură corectă, cu cărare pe-o parte, dinți albi și e proaspăt bărbierit. Uf, de n-ar fi ochelarii!

Ah, privirea lui fixă parcă îmi arde dosul palmei! Bine că am fost ieri la salon, unghiile astea cu gel chiar sunt superbe!

Nu, nu-mi mai retrag mâna, lasă-l să se uite la ea!

Poartă o geacă de piele fină, castanie, cămașă de in, rustică, interesantă, pantaloni cargo kaki, impecabili și pantofi bruni, sport, din piele întoarsă.

S-ar putea să fie mai tânăr decât mine. Și ce?

Nu mă mai deranjează privirea lui, chiar deloc!

Nina se scuză, se ridică și intră în bistro.

Tăcere prelungă. Dau să îndrug niște politețuri, dar îi sună telefonul, îmi cere iertare cu o mișcare de cap și umeri:

-Serviciul!

Îl iert, vorbește o limbă străină, românească, dar din termeni tehnici.

-Îmi pare rău, doamnă, o urgență, trebuie să plec, salutați-o pe Nina din partea mea!

Se caută în buzunare, scoate un pix, apoi portofelul, umblă în el și trage afară o bancnotă și o carte de vizită. Vâră bancnota sub farfurioara din fața lui, scrie ceva pe cartea de vizită, aproape sare în picioare („oho, nu părea așa de înalt!”) și, cu un zâmbet larg, îmi strecoară cartonașul în mână:

-Vă aștept la mine!

Pleacă. Obrajii îmi ard  atât de tare încât simt că-mi cade fardul.

-Cât tupeu! Cine-și închipuie că e!?

Dau să mototolesc cartonașul, dar mai întâi, curioasă, descifrez scrisul mărunt:

„Piesă rară, Rolex-ul dumneavoastră, dar trebuie curățat.”

Jean Doi

– ceasornicar –

 

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: