Flash fiction stories

Flash fiction stories – martie 2018

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

Publicăm mai jos prozele lunii martie. 

 

Vreau și eu un Toulouse-Lautrec…

Ohara Donovetsky

Se uita de vreo zece minute la pictura care era mai mare decât ar fi bănuit.

…de ce să nu fiu și eu…?, articulă până la urmă în șoaptă și apoi se uită în jur să vadă dacă nu a auzit-o cineva, deși nu pronunțase cuvântul care o înspăimânta.

Nu era nimeni însă lângă ea. Se întristă. Poate că i-ar fi plăcut să fie, totuși, cineva care să o audă. Se gândi cum ar fi fost ca lângă ea să apară domnul minunat (nu neapărat frumos, dar să fie domn), cu pălăria în mână (da, n-ar fi deloc rău să aibă pălărie) și să-i spună (cu o voce gravă, calmă), nu, nu, mai bine să o invite să se lase iubită, nu, nu, mai bine să-i spună (și să-mi vorbească neapărat cu dumneavoastră, ca la Paris, nu?) că o caută de-o viață, Doamnă, vă caut de-o viață…, așa să-i spună. Rătăci cu privirea pe culorile intense ale tabloului. Părul galben-roșcat al dansatoarei, poziția provocatoare…

În definitiv, … nu-i ușor să rămâi fără nimic, fără casă, fără soț, fără…, nici măcar nu pot să spun că… E adevărat, de iubit, m-au iubit ei, cei doi soți... Se uita la privirea albă a femeii prinsă în portret. Capul era dat pe spate, poziția era de dans de cabaret, e adevărat, dar piciorul adus sus i se părea, totuși, prea sus, femeia stătea într-o poziție nefirească, ce Dumnezeu, de femeie contorsionistă, de marionetă ruptă din șold.

Și totuși poziția asta e nefirească, avea Coreea lui Sydenham sau dansul sfântului Guy, de aici mișcările bruște, involuntare și necontrolate ale membrelor…, da’ eu?

Nu știa exact ce, dacă dimensiunea tabloului sau dacă nu cumva chiar în figura femeii de pe pânză era ceva care în mod bizar o atrăgea, dar, indiferent care erau motivele, simțea că nu putea pleca de acolo. Jeanne Beaudon, Jane Avril, dansatoare la Moulin Rouge, fusese prietena (oare cea mai bună?) pictorului ei preferat. Fața i se părea lipsită de expresie sau abstrasă, se gândi. Se amuză că-i venise în minte tocmai cuvântul ăsta acum, când avea treabă să-și pună gândurile în ordine

Ei, asta-i acum. Țara arde și babele se piaptănă, se gândi supărată cumva că nu se putea concentra.

Deși babele ar trebui să se pieptene tocmai când arde țara, nu de alta, da’ nu știi cum te prind evenimentele și e bine să nu te găsească așa, nepregătită, la întâmplare. Stătea deja de vreo douăzeci de minute în fața pânzei și simțea că nu poate să plece de acolo. Nu încă. Îi plăcea muzeul ăsta, muzeul făcut într-o fostă gară, clădirea care păstra feroneria și sugestia de peroane… Plecase ieri din București, în speranța unei schimbări de noroc, voia să uite atâta suferință mută, atâta durere strânsă în măruntaie și în oase…

Da’ nu e ușor să accepți să-i pierzi așa, de tot – de tot, nu așa puțin, ci de tot, că doar nu au plecat să cumpere pâine sau n-au plecat după alte femei. Ci așa, pe vecie, că ei așa au plecat din viața mea, pe vecie. În locul ăla cu verdeață… Au plecat cu acea doamnă…

Auzise că Parisul e o bună terapie, că te poți îndrăgosti așa, brusc, pe stradă. Și nu de cineva anume, ci de ideea de a fi îndrăgostit. Asta i se păruse și mai ciudat, ea avea cândva dispoziția să fie îndrăgostită tot timpul. În ultima vreme, de ceva ani (Ceva? Zeci de ani, nu zici?), nu mai știa cum e.

Oare câte femei or putea trece prin ce-am trecut eu și să și rămână-ntregi la cap…? Se uita la viața ei așa cum se uita la tablou, parcă nu ei i se întâmplaseră grozăviile-alea, ci altcuiva. Gândul o făcu să înțepenească. Nu voia să-și plângă de milă. Auzise că e bine să mergi la terapeut, la… interesantă fătuca aia care mi-a zis că poate și eu, în alte vieți, am făcut fel de fel, și acum le trăiesc exact p-alea pe care le-am făcut io altora

vorba lui Liv, ascultă la mine, Dumnezeu lucrează prin oameni, așa mi-a zis... Știa că dansatoarea și pictorul, cel cu o stranie afecțiune osoasă, nu fuseseră amanți, ci doar foarte buni prieteni. Nu prea credea în prietenia dintre un bărbat și o femeie, i se părea doar un fel de poveste cu vulpea și strugurii, un cuplu ratat.

Simțea oboseala în oase, rătăcise toată ziua pe străzile Parisului. S-ar fi așezat pe jos, să se odihnească. Și Parisul ăsta, ce mare șmecherie?

O privi pe Jean Avril în ochii pe jumătate închiși. La urma-urmei, ei trebuie să-i fi fost infinit mai greu, eu ar trebui să mulțumesc cerului, gândi și începu să plângă. Întâi, ușor, apoi lacrimile se porniră șuvoi. Plângea încet, fără suspine.

Căută ieșirea. Afară mirosea a ploaie. Se înserase. Era senin, o lună arcuită îi trimitea o lumină albă. Să-l sune și să-i spună că nu-i place așa mult Parisul, are dreptate, da, acum e și ea de acord, da, hai să mergem la Londra, da, iubitul meu…

 

 

Desenul din podea

Anca Goja

Dungă umedă lângă dungă umedă. O dată, de două ori, de o sută şaptezeci şi opt de ori. Aşa se scurgea viaţa ei, dând cu mopul peste podeaua vechiului spital. Clipele ei se măsurau în urmele mai închise la culoare lăsate de laţele de bumbac cenuşiu peste desenul complicat din mozaic. Spitalul era aproape o ruină, ici şi colo tencuiala era căzută, fierul paturilor ruginit, noptierele şchioape, perdelele franjurate. Dar mozaicul de pe jos se păstrase aproape intact. Pe Florica o fascina de fiecare dată să urmărească desenele cu personaje colorate, ciudate, însă până acum nu le găsise un sens.

Se vedea o femeie cu părul roşu şi un bărbat cu o pălărie ciudată, înconjuraţi de mulţime. Femeia era îmbrăcată în alb. În centru se profila o clădire înaltă, cu o cruce în vârf. O biserică. Părea a fi o nuntă. Apoi, în nuanţe închise, căci Florica apucase deja să dea cu mopul pe deasupra, apărea din nou femeia cu părul roşu, de data aceasta cu o rochie albastră. Alături de ea era un copil, pe care îl ţinea de mână, şi bărbatul cu pălărie ciudată.

Lângă acest desen, mozaicul întruchipa copilul într-o poziţie nefirească, zburând parcă prin aer, în timp ce în faţa lui stătea un cal imens, negru, cu piciorul ridicat. Florica simţi un junghi în inimă. Îşi aminti cârlionţii blonzi, gura rozalie murdară de lapte, râsul gâlgâit al copilului, şi apoi creştetul lui ca o carne vie, creştetul în care calul nărăvaş al vecinului Ilie izbise cu copita. Apoi sicriul mic, atât de mic cum nu mai văzuse niciodată, parfumul înecăcios al florilor şi zgomotul sec al pământului căzând peste capacul coşciugului. Un pacient începu să strige gutural: “Apă, apă!”

Înmuie mopul în găleată, îl scurse şi apoi desenă o dungă cafenie peste următorul desen. Femeia cu părul roşu stătea într-un pat de fier, ca cele din spital, cu mâinile şi picioarele întinse în cele două părţi şi legate cu noduri mari. Femeia avea ochii holbaţi şi gura deschisă a urlet. Florica nu îşi mai amintea multe din perioada de după ce copilul murise. Ştia doar că fusese la nebuni şi îşi amintea spaima aceea imposibil de descris. O groază de tot şi de toţi, dar mai ales de şocurile din fiecare dimineaţă şi seară.

Se opri o clipă, îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi se uită pe fereastra pe care ploaia lăsase urme de stropi. Cerul era plumburiu, dar într-un colţ avea o gaură arsă pe margini de soare, prin care pătrundea un mănunchi albicios de raze. Auzi un geamăt. Cineva striga: „Lasă-mă, lasă-mă! Mi-e frică de păianjeni!” Îşi făcu curaj şi privi desenul în continuare. Femeia cu părul roşu întindea  sub soarele zimţat rufe albe, în timp ce bărbatul cu pălărie ciudată tăia lemne, înconjurat de câteva păsări. Era ciudat. Toată povestea aceasta îi era cunoscută. După ce ieşise din sanatoriu, Florica stătuse o vreme acasă, şi câştigase ceva bănuţi spălând şi călcând pentru oamenii mai înstăriţi din sat. Fusese o perioadă liniştită, în care încercase să uite coşmarul prin care trecuse. Dar apoi… Îl văzu pe bărbatul cu pălărie ciudată în pădure, alături de un mistreţ, în timp ce câţiva vânători îi înconjurau. De acum ştia că nu putea fi totul doar o întâmplare. Îşi amintea nenorocirea: Vasile fusese gonaci la o vânătoare organizată în pădurea din preajma satului şi fusese împuşcat accidental în picior. Trebuiseră să i-l amputeze, ca să-i salveze viaţa. Aşa că ea fusese nevoită să îşi caute o slujbă adevărată, căci banii din spălatul rufelor nu ajungeau pentru amândoi. O rudă care trăia în oraş îi găsise o slujbă la sanatoriul unde fusese internată, ca femeie de serviciu. Şi Florica se văzu în mozaicul de pe jos dând cu mătura printre paturile de fier şi îşi aminti panica pe care o resimţise în primele zile de lucru, spaima aceea din vremea în care fusese internată, şi de care nu scăpase pe deplin nici acum.

Florica obosise. Îşi trase un scaun mai aproape, făcând un zgomot care se suprapunea peste urletele înăbuşite ale pacienţilor. Se aşeză, ţinând cu o mână coada mopului. Când ridică privirea, văzu în semiîntuneric că o namilă îi urmărea fiecare mişcare. Înţepeni. Apoi îşi controlă vocea şi spuse cât putu de calm:

– Stai blând, Mirciulică. Nu-s eu maică-ta. Fii cuminte şi întoarce-te în pat. Io îs Florica, femeia de serviciu. Ţi-am dat şi zahăr, mai ţii minte?

Dar bărbatul apucă de picioare un scaun greu, de metal şi se repezi spre ea. Florica mai apucă doar să vadă ultimul desen, perfect uscat, în care femeia cu părul roşu stătea întinsă sub o cruce. Apoi închise ochii.

 

Parfum de vetiver

Anca Goja

A apucat cu ambele mâini mototolul de haine murdare din coş şi l-a îndesat în maşina de spălat. O adiere dulce i s-a insinuat pe la nări. A scotocit în cuva maşinii şi a extras tricoul lui gri deschis, pătat cu ulei de la bicicletă. Şi-a îngropat faţa în el şi s-a simţit în extaz.

Acceptase să îi fie menajeră doar din motive financiare. Nu-l simpatiza, i se părea rece, distant, chiar cu nasul pe sus. Dar conveniseră tacit ca ea să îşi facă treaba în orele când el era la serviciu, astfel că se întâlneau foarte rar. În timp ce el era la biroul de arhitectură, ea îi făcea curăţenie şi îi gătea.

La început încercase să se implice cât mai puţin. Făcea doar strictul necesar, după cum conveniseră împreună. Nu se atingea niciodată de patul lui şi, chiar dacă după o lună cearşaful se murdărise şi ar fi trebuit schimbat, el nu i-a reproşat nimic. Apoi, încet, începuse să îl cunoască. Mai întâi îi cususe nasturii la toate cămăşile şi i le aranjase pe culori. Apoi îi cumpărase, din banii puşi de el la dispoziţie pentru cele gospodăreşti, beţişoare parfumate, ca să facă atmosfera din casă mai prietenoasă. Descoperise că el suferă de hipertensiune şi colesterol mărit, aşa că începuse să îi gătească preparate cu sare şi grăsimi puţine. Cumpărase hrană de calitate şi o colivie nouă pentru peruş. Numai de cărţile lui nu se atingea. Când vedea vrafurile de volume de pe birou, din bibliotecă şi chiar de pe jos, ea le ştergea de praf, dar nu le modifica poziţia nici cu un centimetru, fiind cuprinsă de o oarecare sfială în faţa autorilor ale căror nume de multe ori nu ştia să le pronunţe.

A mai inspirat o dată adânc parfumul de vetiver, apoi a aşezat tricoul pe maşina de spălat. S-a dezbrăcat complet şi şi-a luat tricoul lui. Apoi a mers la bar, a luat o sticlă de vin, a desfăcut-o şi şi-a turnat în pahar. A intrat în bucătărie şi a pregătit o prăjitură. După ce totul a fost gata, s-a băgat în pat şi a aprins televizorul.

Când cheia s-a auzit învârtindu-se în uşă, casa mirosea de parcă o soţie iubitoare şi-ar fi aşteptat cu dor bărbatul vieţii.

 

 

Iris

Laura Pamfiloiu

Coridorul în formă de L era luminat de un neon gălbui care pâlpâia intermitent. Deasupra, la etaj se auzeau voci, apoi s-a tras apa la o toaletă. Femeia și-a privit scurt ceasul, a scos o hârtie din poșetă și s-a așezat pe canapeaua fără spătar din fața ușii închise a cabinetului pe care scria cu litere mari, negre ACCESUL INTERZIS. PERICOL DE IRADIERE.

Afară se întunecase, prin ferestre nu mai pătrundea strop de lumină, doar câte un flash ascuțit al vreunui far lumina crengile copacilor din curtea clinicii.

Femeia privea bucata dreptunghiulară de hârtie în timp ce ușa cabinetului s-a deschis larg și asistenta a făcut câțiva pași în direcția canapelei.

– Hârtia să mi-o dați. O aveți? Mai durează câteva minunte, azi s-au decalat programările, a spus cu mâna întinsă.

– Înțeleg, aștept. Poftiți hârtia.

Femeia s-a așezat înapoi pe canapea. Asistenta a pus hârtia în buzunar de unde a ieșit un zornăit de chei. De undeva din capătul holului venea un foșnet slab acompaniat de icnete și de clipocit de apă. Capătul murdar al unui mop s-a ivit de după colț și a întins o peliculă transparentă pe jos. Ușa cu litere negre s-a mai deschis de patru ori; a cincea oară și după patruzeci de minute s-a auzit vocea asistentei:

– Doamna cu programarea de la șapte, puteți intra.

Femeia s-a ridicat și a intrat într-o sală albă cu tavan înalt. În mijlocul încăperii un pat, iar în jurul lui un cerc gri ca o gură deschisă.

– Sper că nu aveți emoții, a spus asistenta. Ați mai făcut asta de multe ori, când a fost operația?

– Acum șase ani, a răspuns femeia. Emoții am de fiecare dată. Pot să-mi las aici geanta?

– Da, pe masă. Ceasul, cerceii, la gât dacă aveți ceva. Hainele le lasați pe spătar. Și cureaua. Nu uitați de sutien.

– Pot lăsa maieul? E cam rece aici.

– Să nu aibă metal, altfel facem degeaba, știți asta, nu? Să vă întindeți. Puțin mai sus cu picioarele. Așa. Ridicați brațele. Stați comod?

– Stau bine. Femeia a oftat lung. Asistenta se mișca fără zgomot în jurul patului. Aparatul a început să vibreze, gura deschisă s-a apropiat de capul femeii.

– Să nu vă mișcați. Dacă nu vă simțiți bine, faceți un semn cu mâna, încet să nu iasă acul. Bun, haideți  să-i dăm drumul. Vă place Iris? Cred că doar ăsta merge, ridicați puțin capul. Stau bine? Perfect.

Asistenta a ieșit din încăpere. Era liniște, doar aparatul bâzâia, dar femeia nu-l mai putea auzi. Privea în sus cu mâinile răstignite deasupra capului, lichidul din perfuzie îi încălzea pubisul, simțea un gust metalic în gură, tavanul se înălțase cu câțiva centimetri.

Trageți aer, țineți, nu respirați.

Baby, baby, tu vei fi a mea.

 

 

Balonul

Dumitrița Stoica

Ăsta-i norocul meu, hârtia asta de zece lei, am găsit un portofel sub o banchetă, aici, în tren, săptămâna trecută, îmi făceam planuri de cumpărături, dar trebuie să i-o dau Mariei. Puiule, nu mai ține balonul ăla lipit de tine, că se sparge. Ține-l de sfoară. Ce balon frumos! Parcă-i un cozonac. Așa de alb și de mare. Îl pui în camera ta, sus, la bec? Bravo, o să fie frumos, dar ai grijă, baloanele se sparg ușor. S-o asculți pe mama, tu ești soarele ei, și eu am doi copii, pentru ei trăiesc, dar sunt mari, nu ca tine. Un pui cu niște ochi care-ți intră-n suflet. Vino să-ți dau un pupic. Nu vrei? Așa, ține-l de sfoară.

Cum îți spuneam, trebuie să i-o dau Mariei. Ieri după prânz m-am dus să iau puțin aer, mai plec câteodată să mă plimb singură pe câmp, să mă gândesc la ale mele. Am stat pe dig să mă uit la apă, era cam frig și-am adunat niște vreascuri, tot n-aveam ce face, era frumos, pământ, apă și foc, verdeață nu prea era, că abia am ieșit din iarnă, și aer, cele patru elemente. Dacă l-aș fi avut și p-al cincilea, ar fi fost perfect, da’ n-a fost să fie. Ehei, cât l-am căutat! Măcar am rămas cu doi copii. Tu ai fata ta, eu am băieții mei, ei sunt soarele meu. Uită-te la mine, am fața plină de riduri, deși sunt încă tânără, o femeie e tânără la șaizeci de ani, mama a trecut de optzeci și n-are de gând să moară. Da’ , când e să-ți pierzi liniștea, o pierzi. Stăteam acolo sus, așternusem pe jos un preș, l-am luat cu mine să nu-mi fie rece la fund, îmi încălzeam mâinile la foc și mă minunam de frumusețea naturii. Degeaba. Inima mea n-avea liniște. Uite, nici acum nu e liniștită. Pune mâna aici să vezi cum se zbate. E ca o pasăre într-o colivie. Plecasem de-acasă că iar sărise nepoata Mariei în grădină la noi, prin geamul de la bucătărie, sare și-o ia la fugă prin vie până la poartă, altceva nu face, nici nu poți s-o prinzi. Vezi o arătare la geamul ăla, nici nu știu cum poate să intre, e cât o palmă geamul, și până să ieși din casă  ia-o de unde nu-i. Asta e damblaua ei. Degeaba i-am spus lu’ frate-miu să nu facă scandal, el nu și nu, îi bag în pizda mă-sii de țigani, stă cu Kant și cu Hegel toată ziua în brațe, pun’-te masă, scoal’-te masă, și ieri zicea că i-a dispărut pompa de la bicicletă, că i-a furat-o ăștia. Și că ce caută în grădină la noi, că nu e pistă de o sută de metri garduri. I-am zis să nu facă scandal, să-i lase în plata domnului, nu te pune cu omul rău, că nu se mai termină. Câte nu mi-a furat mie Dan, dar când îl văd îl întreb de sănătate şi-i dau un leu! Mă crezi că nu-mi mai fură nimic?

Mă uitam la cât de liniștit curge apa, cum face vălurele în adierea vântului și curge și tot curge, ducându-se în drumul ei, de parcă doar ea e pe lume și mă-ntrebam de ce nu poate să facă și frate-miu la fel, să se gândească la hegălu’ lui și la ăla care a zis că nu ne scăldăm de două ori în apa aceluiași râu și să nu se mai înfurie degeaba. Și nu mi-a plăcut că i-a făcut țigani, om cu carte și nu știe că omu’ e om dacă are suflet, nu dacă e român sau țigan. Cum stăteam așa pe gânduri, s-a ridicat o flacără de ziceam că-i un vulcan dedesubt, mai să-mi ia părul foc și m-am speriat, am sărit în picioare, dar a dispărut imediat, m-am închinat și m-am uitat în jur, nu mai era nimeni și mi-am dat seama că ăla era un semn de la doamne-doamne și m-am întors acasă.

Puiule, să nu scoți capul pe geam că te ia curentul sau îți intră ceva în ochi. Și ai grijă de balon, ține-l de sfoară sau mai bine dă-ni-l nouă, nu-l scoate afară, că ți-l ia vântul. Nu vrei? O fată ai, e sufletul tău, uite cum mă privește, e tare cuminte și ascultătoare, voi vă aveți una  pe alta, să fiți sănătoase și fericite. E și premiantă, știu, bravo ei, cine are carte, are parte. Și de băieții mei sunt tare mulțumită, dacă ar mai fi cu mine nu m-aș mai gândi la toți nebunii, vorbesc cu ei la telefon și când le aud vocea parcă beau un pahar mare cu apă rece. Și le povestesc ce mi se mai întâmplă și ei zic mereu să nu mai pun totul la inimă, dar poți? M-am întors acasă speriată și l-am găsit pe frate-miu la masa din șopron, se tăiase la o mână și nu găsea pansamentul, niciodată nu găsește lucrurile, nu știe unde le-am pus. Se-ngălbenise la față, e slab de înger, cum vede puțin sânge, cum i se face rău. Tot un copil a rămas, cu tot hegălu’ lui, și-ar muri de foame, dacă m-aș duce în lumea largă, să nu-l mai văd. A căutat toată dimineața pompa de la bicicletă că i s-au dezumflat roțile și n-a găsit-o. Trebuia să ajungă la o întâlnire cu niște prieteni, nici telefon nu are să-i anunțe, nu vrea telefon, n-are nevoie el de-așa ceva, să-l deranjeze toată lumea la orice oră și l-au așteptat ăia degeaba. Sa dus şi-a făcut ţăndări geamul de la bucătăria Mariei. Măcar atâta să facă și el. Cu pumnul a dat. Şi eu o să mă duc acum, dar să nu mai spui la nimeni, nici lui, nici mamei nu-i spun, mă duc să-i dau banii ăştia Mariei, să tacă din gură.

Vaaai, puiule! Ai scăpat balonul! Păi nu ți-am zis să nu-l scoți pe geam? Hai, lasă, nu mai plânge. Poate mai găsesc vreun portofel p-aici și-ți cumpăr eu altul.

 

Străinul

Dumitrița Stoica

Copilul adormise sugând și-i simțea respirația ușoară și caldă în adâncitura gâtului. Rupseseră aluatul în părți egale și așezaseră  bucățile de cocă pe masa rotundă și scundă, plină de făină. Așteptau să se stingă jarul. Era în septembrie pe la prânz. Lumina soarelui cădea peste ele, în dungi, printre crengile zarzărului, caldă și rece, așa cum e când vara întârzie în toamnă. Se gândea la bărbatul ei, cine știe pe unde era, întorseseră armele, ce-o mai fi însemnând, tragi într-o direcție și-ai văzut că era greșită? Războiul era pentru bărbați, ele erau proaste. Poate-l ajută Dumnezeu și vine mai repede, rămăsese singură cu un copil de șase luni și cu bătrâna asta care nu mai vedea de mult. Era oarbă de tot și cam surdă. E drept că nu mai avea nevoie să vadă și să audă, învățase lucrurile pe de rost. Slabă și adusă de spate, cu basmaua trasă peste gură, curăța lopata de cenușa veche cu o cârpă uscată și praful plutea o vreme în aer, apoi se așeza încet pe fața și pe hainele ei, pe mâinile noduroase.

Ar fi dormit acolo, pe scăunel, cu copilul în brațe și cu lumina soarelui pe față și pe gât, până se stingea jarul, dacă nu i-ar fi fost teamă să n-o trezească din somn un strigăt de femeie din vecini. Puteau să vină oricând. Fuseseră dușmani, acum erau prieteni. Cine să mai înțeleagă? Până când? Departe, unde se aflau bărbații lor, lucrurile păreau tare complicate. S-a mai auzit strigătul. Intrau repede în casă și se suiau în pod, nu în partea unde țineau fânul, făina și săpunul, în alta, deasupra odăilor, trăgeau scara înăuntru și se-nchideau acolo, ar fi fost greu să ghicească cineva deschizătura din tavan. Dar în ziua aceea de septembrie nu se auzea nimic, liniștea amiezii era nefirească, ca tăcerea din casa unui mort. Poate se obișnuise să audă din când în când o femeie anunțându-le că vin, să se-ascundă. Te obișnuiești cu spaima din lume sau cu bocetul unei văduve, în zori, îți alungă visele grele. Și-ți rămâne în suflet durerea, nici nu mai simți că e a cuiva, e doar o melodie înăuntrul tău. Cântă singură.

Atunci s-a deschis poarta de la drum și-au intrat doi soldați. A auzit întâi bocancii lovind înfundat pământul bătătorit. Erau grăbiți. Un lungan blond și-altul mai scund, negricios, semăna cu un arab pe care-l văzuse odată într-o carte de povești. Blondul a intrat în casă, iar negriciosul s-a îndreptat spre ea  și a pus mâna în adâncitura de sub gât, acolo unde se simțea ca o adiere respirația copilului și unde i se simțea  pulsul. Degetele îi frământau osul și carnea, căutau ceva, se-neca, nu mai avea aer, îi bătea inima să-i sară din piept. De unde apăruse? Nici nu s-a uitat bine în jur. S-a lipit de ea și nu-i mai dă drumul. Privea mișcările ritmice ale bătrânei și aștepta să întrebe dacă a venit cineva, parcă a întrebat, dar nu i-a răspuns nimeni. Își desfăcuse basmaua, era cald, și-a șters sudoarea de pe frunte și-a început să pună câte-o bucată de cocă rotundă pe lopata din lemn. Le băga adânc în cuptor, avea grijă să le așeze una lângă alta, la distanțe egale. Din gaura neagră, dogoarea ajungea până la masă, le ardea obrajii, încălzea aerul din jur, se vedea cum tremură.

După o vreme mâna s-a desprins de gât și s-a-ndreptat nervoasă spre ultima bucată de aluat, s-a așezat pe ea, apăsând până a transformat-o într-o floare cu cinci petale. Ultima pâine. Poate așteaptă să se coacă, să se umple curtea de miros de pâine coaptă. O să scoată vin din pivniță, să toarne peste pâinea floare și să presare zahăr peste ea, să-i dea să mânânce pâine caldă cu vin și cu zahăr, să uite, să-i treacă. Să plece. Să se ducă în lumea aia a lui, unde s-au întors armele. Dar mâna n-avea liniște, s-a lipit iar de gât, cu  urme de cocă și de făină pe ea, și-a-nceput să alunece pe sâni până la sfârcuri, trecea de la unul la altul, o dureau și se-ntăriseră, în timp ce străinul o privea și-i spunea ceva într-o limbă pe care n-o mai auzise. Bătrâna terminase. Nu cumva i s-a-ntors fiul de la război? A venit cineva? Ochii erau stinși pe fața brăzdată de riduri, albi ca o pânză cu firișoare vineții. E oarbă, își spunea, nu poate să ne vadă. Orbii se uită în gol.

Avea buze subțiri, de om rău sau, poate, doar crud, ca bărbații cărora nu le place să plângă, nici să vorbească, se uită la tine, întind mâna și te duc în patul lor, dar poate nu, poate aștepta să se coacă pâinea, s-o rupă așa fierbinte, cu coaja maronie, aproape arsă, amestecată cu cenușă,  să iasă aburi. Zâmbea cu ochii negri, aprinși, lumina lor semăna cu o lamă de cuțit în soare, îi intra în ochi. Îi pierise tot somnul, aerul rece al toamnei îi pătrundea pe sub fustă și-și abandonase copilul în poală. Auzea ca prin vis cum vorbește cu ea, nu era crud, poate doar prea tânăr, așteaptă, dar în altă parte războiul nu se va sfârși niciodată, ar fi vrut să-i răspundă, dar nodul din gât îi oprea cuvintele, să-l întrebe cum e să ucizi, să-i arate o armă, nu văzuse niciodată, acum ar fi vrut să vadă și să-i explice cum tragi cu ea într-un om. Vorbea singur într-o limbă necunoscută, mai ușor era să înțeleagă ce-i spunea mâna, îi dezmierda sânii, trecea de la unul la altul, în timp ce ea încerca să prindă cuvintele care se topeau unele în altele, o limbă străină e o melodie continuă, nu-i poți opri sunetele pe un portativ, îți rămâne în minte doar dorința zadarnică de a o fixa în memorie ca s-o poți cânta din nou. Căldura degetelor intra înăuntru, în oase, în carne și-n sânge și cobora încet spre pântece, între picioare, până la gleznele și tălpile goale.

 

 

Hangover

Diana Vlasa

 

Intru în casă și îmi vine să vomit.

Iar.

Totuși, impulsul e mai lejer decât cel pe care îl simțeam în mașină, pe drum, în curbe și prin gropile din zona aflată în lucru. Îmi fusese rușine să-i cer tatei să oprească, să mă vadă cum mă îndoi de mijloc, încerc să-mi țin părul și mă chinui să îmi vărs stomacul – deja gol demult – în zăpadă. Gălbui spălăcit cu gust de fiere peste alb. Nu. Mai bine nu.

Toleranța mea la alcool e minimă. Se schimbă valoarea unei variabile și se duce dracului toată ecuația. Mă pierd, mi se face rău, vomit, iau somn sau leșin – e greu să fac diferența în situația dată – mă trezesc, sunt ok, mi se face rău, vomit (iar), mă simt deshidratată, dar nu pot să pun nimic în gură. Nici măcar apă. Iar un pahar de apă rece pare mai tentant ca niciodată.

Tata se uită la mine complice prin oglinda retrovizoare. Mă întreabă de ce nu zic nimic. Nu-i răspund. Ridic din umeri. Nu vreau să-mi pierd concentrarea de a ține totul în mine.

Tu sau n-ai dormit azi noapte sau ți-e rău, îmi zice.

Râd slab. Atât pot.

Parchează în fața blocului și îmi ia o vreme să ies din mașină. Aerul rece e mai mult decât binevenit. Mă supără când îmi zice să-mi închei geaca. Simțeam nevoia să am gâtul rece. Îmi închei geaca și urc cu ghiozdanul în spate.

Sun la ușă deși am cheile în buzunar și deschide mama. Ne descălțăm și tata intră în baie.

Cum ești?

În momentul ăsta mahmură. Destul de.

Se uită la mine și nu zice nimic. Îmi face loc ca să pot intra în bucătărie.

Mă întreabă cum a fost și îi zic că bine. Nu sunt în stare să stau de povești. Îmi iau ghiozdanul pe care îl lăsasem pe jos în hol, sprijinit de perete și mă duc la mine în cameră. Mă pun în pat și îmi iau telefonul ca să pară că fac totuși ceva și nu-mi e așa de rău.

Tata iese de la baie și o întreabă pe mama dacă încălzește mâncarea și punem masa. Până atunci se duce în sufragerie și pornește televizorul. Îl aud cum îi zice mamei că probabil am amestecat băuturile. Sunt frustrată. Merg în sufragerie să le spun că de fapt băusem doar vin alb și probabil că doar băusem prea mult sau prea repede. Cel mai probabil corpul meu avea o reacție ciudată la alcool, dar pe asta n-o mai zic.

La început, când mă îmbătasem primele dăți nu avusesem nimic. Peste vară trăsesem niște beții și mai hardcore. Îmi era rău. vomitam. Ziua următoare nu mai aveam nimic. Poate o senzație de disconfort. În ultima vreme, mă trezeam după beții fără să mai fiu beată, dar cu o stare mult mai nasoală de greață decât cea de cu o seară înainte. Rezistența mea la băutură întra în retrograd și puteam să spun asta fără intervenția cuiva care se pricepe la horoscop.

Mama și tata merg să mănânce. Eu rămân în sufragerie să mă uit la televizor. Era Maleficent pe Antena 1.

Nu vii să mănânci?

Îmi e jenă să-i spun tatei că dacă aș băga ceva în gură aș vomita instant, la fel cum făcusem toată dimineața la fiecare tentativă de a bea apă. Îi zic că nu și zâmbesc.

Mai stau puțin și merg să-mi iau 10 lei din portofel și mă încalț.

Unde te duci? O aud pe mama strigând din bucătărie.

Până la magazin. Nu stau mult.

Îmi iau haina și ies. Știu că mișcarea și aerul curat o să-mi facă bine. Îmi cumpăr un suc de mere, pentru că unul din ăsta a făcut să-mi treacă mahmureala data trecută și mai pierd vremea plimbându-mă prin cartier. Plouă mărunt și mă bucur. Mă uit la telefon să văd cât e ceasul. Am trei apeluri pierdute de la mama deși fusesem ieșită doar de vreo 15 minute. O sun înapoi și nu răspunde. Merg spre blocul nostru, urc scările și intru iar în apartament. Mă descalț și pun sucul în frigider.

Mă simt mult mai bine. Vreau ca sucul să fie rece. Mă duc la mine în cameră, iar ai mei sunt în sufragerie. Îmi pornesc laptopul și caut episodul din Black mirror la care am rămas.

Mă întorc în bucătărie și îmi torn un pahar de suc. Iau o gură și aștept. O să-l beau încet. Oricum, mă bucur că pot să beau în sfârșit ceva. Stomacul meu pare să fie mai ok. Îmi iau paharul și mă pun să mă uit la serial.

Pun pauză când o văd pe mama cum intră în cameră.

Se uită la mine cumva plină de dezamăgire, de indignare, de parcă e pe punctul să-mi dea alea două palme pe care nu mi le-a dat niciodată.

În 41 de ani câți am eu, nu am fost niciodată cum ai fost tu în dimineața asta. Așa să știi.

Nu știu ce să-i zic. Îmi fusese oricum destul de jenă de mine și mă simțeam de parcă îmi rupsesem măruntaiele de la atâta activitate nefirească, opusă față de tot ceea ce înseamnă o digestie normală. Ea nu știa cât de rău am fost. Nici nu văzuse vreodată mai rău de la mine.

Simt cum mă transform într-un struț și urmează să-mi bag capul în pământ. Mi-ar fi imposibil de la etajul trei și oricum auzisem că era doar un mit. Mi se contractă stomacul, îi dau mamei paharul și fug la baie. Iar.

 

 

Prima întîlnire

( à la Lydia Davis)

Andreea-Cătălina Drăghici

Prima întîlnire cu iubitul meu a fost la Ciorbărie. El și-a luat o ciorbă de burtă. Eu mi-am luat o ciorbă de pui. El mi-a zis că nu-i place puiul. Eu i-am zis că nu-mi place burta. El a mîncat cu pîine. Eu am mîncat fără pîine. El nu ținea cură de slăbire. Eu țineam cură de slăbire.

În timp ce mîncam, iubitul meu mi-a spus că e xenofob.

– Adică, a zis el, ca să fiu mai precis, urăsc ţiganii şi sirienii.

Eu am încercat să-i spun iubitului meu că greşeşte, că toţi ne naştem egali, că devenim buni sau răi între timp, chiar dacă sîntem ţigani sau sirieni. Dar el a început să gesticuleze şi să-mi spună cu vocea lui baritonală că ţiganii şi sirienii se nasc răi şi punct.

Am tăcut amîndoi. El a terminat ciorba de burtă. Eu am terminat ciorba de pui. Si-a şters tacticos, cu un şerveţel, degetele scurte cu unghii mici pe care eu le detestasem întotdeauna la bărbaţi. A mototolit şerveţelul şi l-a aruncat în castron. M-am şters şi eu, am împăturit şerveţelul în două şi l-am pus lîngă castron.

Ne-am ridicat. Eu i-am mulţumit ospătarei. El a scris cuiva un sms. Cînd am ieşit, era frig şi ploua. Cînd veniserăm, nu era frig. Cînd veniserăm, nu ploua.

Din motive lesne de înțeles, prima întîlnire cu iubitul meu a fost și ultima întîlnire.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu