Flash fiction stories Nr. 221

Flash fiction stories – octombrie 2021 (III)

Reach content for Google search „flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris! 

 

Unghi de 45 de grade

Florentina Ionescu

Mi-e ușor să intru în țesutul adipos de pe burta ei. Nu mă împiedic. Îmi fac treaba, că doar pentru asta am fost fabricat. Ea nu pare să vrea să învețe. Ce e atât de greu? Asistentele i-au arătat cum să țină degetele, să mă țină ca pe un pumnal, să facă pliul fără a prinde mușchii abdominali, cu mâna cealaltă, printr-un gest de ciupire, și să introducă acul la unghi de 45 de grade.

„Nu prea v-a plăcut geometria”, i-a zis într-una din zile asistenta Gabriela, în glumă, după ce îi spusese câte unități să își injecteze singură. Ea abia a schițat un zâmbet, mi-a pus capacul albastru și m-a așezat pe noptieră. Învață greu și mâna încă îi tremură când mă atinge. Asistentele îi zic să nu se grăbească. Eu aud toată discuția: în salon sunt doar ea, asistenta și o pacientă pe nume Nela.

„Numără până la 10-15, nu trage de ac, că mai rămâne insulină în vârf”, se aude o voce. Ea este convinsă că face ceva greșit. Mă uit în ochii ei și îi simt pulsul în degetele cu care mă strânge. Cred că dacă ar ține acum în mână un pumnal, ar înjunghia pe cineva. Încă nu s-a obișnuit cu ideea că are boala. „Dai drumul la pliu și scoți acul prin răsucire”, explică o altă voce. Tot nu vrea să se împrietenească cu mine. În doi timpi și câteva mișcări mă folosește și mă pune pe noptieră. Mă acoperă cu ghiduri și pliante despre piciorul diabetic și hipoglicemie, din hârtie lucioasă, de parcă gestul ar ajuta-o să se vindece. Dacă nu mă vede, nu înseamnă că eu nu o văd. O să depășească faza asta.

Are mâinile calde. Le simt cum tremură. În prima zi când m-a folosit nu i-a fost ușor să se înțepe. Și-a pus o mască, de dragul asistentelor. Să pară că știe ce face, că are totul sub control. Asta nu înțelege: cât este de ușor să facă totul cu ajutorul meu. Nu sunt un simplu stilou. Sunt un aliat. Pentru că eu îi salvez viața – la micul dejun, prânz și cină. Nu sunt singur: stiloul verde cu care împart de o săptămână aceeași noptieră din salonul 14 îi oferă, spre deosebire de mine, protecție pentru 24 de ore. Asistentele i-au explicat să nu ne încurce, altfel e de rău.

Azi am făcut progrese, totuși. A prins curaj, am simțit după felul în care m-a ridicat. M-a luat de pe noptieră, mi-a scos capacul, apoi și-a setat din rotiță numărul de unități de insulină. A ales locul unde urma să se înțepe și a făcut ce trebuia. Recunosc, sunt mândru de ea: o picătură transparentă se ivește în vârful acului meu ultrasubțire, lung de opt milimetri, în timp ce îmi îndepărtează al doilea căpăcel de protecție. Introduce acul. O cută i se formează între sprâncene. E serioasă, de parcă se pregătește să dezamorseze o bombă. Fir-ar ea să fie de geometrie! Hai, că ți-au zis asistentele de zeci de ori: unghi de 45 de grade, pliu cu două degete, știi ce ai de făcut, nu e prima dată când mă atingi. Apasă pe buton, insulina țâșnește în stratul de grăsime de pe burtă. Mușchii feței se relaxează. Buzele se mișcă. Murmură ceva. Se roagă? Nu aud ce spune. Numără. Unu, doi, trei… Hai că e bine. Mâna ei e mai sigură acum.

Uneori îmi dau seama că încurcă ordinea pașilor. Încearcă să-și amintească ce are de făcut. Se teme să nu uite etapele. Pentru asta mă aflu eu aici, să i le reamintesc. Vineri, la o săptămână de când am făcut cunoștință, mă aflu pe biroul ei roz de acasă. Un câine credincios, cu puteri tămăduitoare.

„Trebuie să îmi fac corecție”, zice ea. Așază pe birou telefonul mobil din care aud vocea altei femei. Îmi întrerupe șirul gândurilor și uit pentru o clipă de pliantele cu informații despre diabetul zaharat. Ce bine mă odihneam pe hârtia lucioasă. „Hmm, tot e mare la două ore”, îi zice vocea. „Ar fi trebuit să scadă. Nu înțeleg de ce a crescut”.

Fata se uită la mine, mă răsucește pe toate părțile și întreabă femeia ce să facă mai departe. „Cât timp a trecut de la internare?”. Mă trântește pe birou, de parcă și-a dat seama de rezultatul unei ecuații. Cuta dintre sprâncene se ivește din nou. Se gândește, face calcule, la fel ca atunci când își numără carbohidrații. „Pe 14 am făcut o lună”. N-am auzit restul conversației, ci doar frânturi: „nu știam…”, „ține doar patru săptămâni”, „nu mai e bună”, „hai că îl schimb”. Cred s-a dus în bucătărie. A deschis și a închis o ușă. Un val de aer rece pătrunde pe lângă birou. Se întoarce în sufragerie. Ține în mână un stilou. Clona mea de culoarea portocalei. De unde l-o fi adus? Îl desface, îi pune un ac nou, se injectează în burtă. Răsuflă ușurată.

De câteva ore nu mă mai privește. M-a abandonat într-un colț, lângă veioză. Colțurile gurii i se ridică ușor. Se uită la ecranul glucometrului. „A început să scadă”. Brusc, sunt luat pe sus, lumina albă a veiozei mă orbește. Fata mă ține în mână. Aștept să descopere că a greșit, că încă are nevoie de mine, să îmi scoată capacul din clipă în clipă și să își dezvelească burta. Mă poartă în altă cameră. Nu îmi rotește rotița, nu schimbă acul. Ce vrea să facă? Deschide o ușă albă. Nu seamănă deloc cu noptiera din spital sau cu biroul roz. Văd o găleată gri cu capac. Mânerul ei argintiu strălucește. Fata ridică capacul și cu cealaltă mână îmi dă drumul. Cad în prăpastie. Plutesc câteva secunde în aer. Aterizez pe un pat din șervețele de hârtie, ambalaje de brânză topită, pateu și ciocolată cu Stevia. Reușesc să văd doar două piulițe. Se face liniște. Rămân nemișcat. E întuneric și miroase a ceapă verde.

 

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.