Cronici

Formele estetice şi istoria modei

Vă propun mai jos câteva notaţii restante din vacanţa de vară, legate de două volume pe care le-am citit în zilele de caniculă din august, în Bucureşti, când nimic altceva nu-mi pria, ca să spun aşa. E vorba de două cărţi în aparenţă frivole, publicate în româneşte în condiţii grafice de excepţie la Editura Baroque Books & Arts (editură ce publică splendide cărţi-obiect): Bertrand Meyer Stabley, „12 creatoare care au schimbat istoria” (apărută în 2014, traducere din franceză de Ioana Bâldea-Constantinescu), şi „12 creatori care au schimbat istoria” (de acelaşi autor, apărută în 2015, în traducerea Svetlanei Cârstean). Autorul este prezentat pe coperta a doua drept „jurnalist reputat al revistei Elle”, care a cunoscut şi a scris despre diverse celebrităţi şi care locuieşte în prezent la Nisa, de unde colaborează cu numeroase publicaţii franceze şi străine. E drept, stilul jurnalistului e unul pe măsură, adică atrăgător, pe alocuri emfatic şi patetic, dar bine strunit, totuşi, şi plin de informaţie de modă (cu bibliografie).

Am citit cărţile pentru biografiile creatoarelor şi creatorilor de modă (în franceză les couturières/ les couturiers), şi pentru toate acele obiecte vestimentare – evocate, cu scrupul, pentru fiecare creator în parte – care au marcat istoria modei în secolul XX şi identitatea fiecărui inovator în parte. Istoria modei e, finalmente, o fascinantă, o spectaculoasă istorie a formelor estetice. În zilele acelea caniculare de august, interminabile, am ajuns la concluzia că singurul care mă putea salva era gustul meu pentru forme şi pentru estetică!

La început de secol XX, moda era couture şi haute couture, adică artizanat de lux pentru the happy few, era inovaţie formală şi migală puse în slujba emancipării trupului feminin. Moda era un fenomen social şi mentalitar, în egală măsură, iar asta se vede foarte bine în figura iconică a lui Coco Chanel, la care voi reveni mai încolo. E interesant că Mlle Chanel nu vede moda ca pe o artă, ci ca pe un meşteşug, un artizanat, făcut impecabil, fără cusur. Mai târziu, moda îşi arogă statutul de creaţie, de artă propriu-zisă, explodând în forme flamboaiante, extravagante, greu de purtat, dar fecunde artistic, cum se întâmplă la un John Galliano sau Alexander McQuin.

Din păcate, în clipa în care moda se democratizează, aşa-zicând, când îşi extinde publicul, ea devine deja un fenomen mercantil, de piaţă, iar casele de modă – adevărate industrii financiare. Astăzi, mulţi/multe dintre aceşti creatori/aceste creatoare sunt deja dispăruţi/dispărute, lăsând în urmă nume devenite branduri şi afaceri uriaşe, preluate de diverse trusturi internaţionale. Şi ajutate azi de puterea uriaşă a online-ului!

Cărţile lui Bertrand Meyer Stabley păstrează, însă, nostalgia vremurilor în care aceşti creatori porneau la drum cu mici ateliere, când această haute couture era artizanat la scară restrânsă, nu maşinărie industrială. Şi ele mai redau emanciparea feminină pe care moda a marcat-o (inclusiv prin creatoarele femei) – esenţială pentru secolul trecut. Şi reuşesc să redea curajul şi talentul acestor inovatoare/inovatori contra opiniei curente.

Iată care sunt aceşti creatori/inovatori – în primul volum, cele 12 creatoare: Rose Bertin, Jeanne Paquin, Jeanne Lanvin, Madeleine Vionnet, Coco Chanel, Elsa Schiaparelli, Nina Ricci, Madame Grès, Carven, Sonia Rykiel, Vivienne Westwood, Miuccia Prada; iar în al doilea volum, cei 12 creatori: Charles Frederick Worth, Paul Poiret, Jean Patou, Cristobal Balenciaga, Christian Dior, Hubert de Givenchy, Pierre Cardin, Yves Saint Laurent, Karl Lagerfeld, Jean Paul Gaultier, Christian Lacroix, John Galliano. Unii dintre ei sunt nume sonore, foarte cunoscute azi, fiindcă au devenit branduri – adică adevărate imperii financiare, în acest capitalism târziu în care ne aflăm. La vremea la care îşi începeau cariera, însă, era altceva: contau inovaţia, curajul, meseria perfect stăpânită, creativitatea lor impresionantă.

La sfârşitul volumului despre cele 12 creatoare de modă, se află un interviu „inedit” cu Coco Chanel (cu titlul „Mademoiselle Chanel, o lecţie de viaţă”), luat pe 28 iulie 1966 de jurnalistul Jo Barry, publicat parţial – ni se spune – în bilunarul elveţian „L’Illustré”. M-a impresionat Mademoiselle Chanel – dincolo de orice clişee vehiculate de-a lungul timpului despre ea – prin exigenţă şi intransigenţă, prin inteligenţa ei tăioasă, prin caracterul voluntar şi puterea de muncă, prin singurătatea ei ascetică (doar a crescut într-o mănăstire!). I se simte forţa, şi singurătatea aleasă în numele muncii, al meseriei, al datoriei de a continua Casa Chanel („copilul” ei), i se simte curajul. Dar şi – spre final de carieră (va muri în ’71) – orgoliul, ironia, intransigenţa faţă de alţi creatori pe cale de a se afirma (un Yves Saint Laurent, de pildă).

Coco Chanel era adepta creaţiei haute couture văzute, mai modest, ca artizanat, meserie, dar dusă la un profesionalism desăvârşit: „Creaţia couture nu ţine de geniu. Nu suntem artişti, ci artizani, ghidaţi de bun-gust. Moda nu e o artă. E o meserie care trebuie practicată cu multă rigoare”. Tot ea a inventat pantalonii pentru femei (respinşi, culmea, de Barthes, cum mi-a reamintit recent Valeriu Gherghel!) – spune – dar nu pentru orice ocazie (detestă femeile îmbrăcate ca bărbaţii), cum observă că se întâmplă ulterior (când lumea o „copiază”), ci „pentru ca femeile să se simtă în largul lor când merg la ţară sau în călătorii”. Tot aşa, chestionată, nu e adepta fustelor mini (ale anilor ’60), considerând că, în genere, genunchii nu sunt o parte a corpului care ar merita arătată (doar cu excepţii). Excentricitatea în modă i se pare lipsă de bun-simţ şi de ridiculizare a femeii – drept pentru care conchide cu aplomb, dar şi, paradoxal, cu modestie: „Creatorii se gândesc mai mult la ei înşişi decât la modă şi la clienţi. Sunt pretenţioşi („prétentieux”, în franceză „infatuaţi, plini de amor propriu”, n.m.) şi, din acest motiv, le place să ridiculizeze femeia cu noul lor stil. (…) Cred că meseria de creator de modă ar trebui practicată numai de femei”. Tot ea îşi permite să spună că preferă bijuteriile false – dar bine făcute! – care nu se „ofilesc” precum florile, cum e cazul bijuteriilor autentice. Sau că parfumul, deşi e un „lux”, e esenţial pentru o femeie (chiar dacă e vorba de unul comun, spune ea, trebuie bine ales). De aici, până la maşinăria actuală a modei – care e o adevărată industrie – e deja o cale foarte lungă…

Aş mai nota că acela care ţine astăzi, de ani buni, frâiele Casei Chanel, cu inteligenţă şi talent, Karl Lagerfeld – şi el unul dintre preferaţii mei, alături de Chanel – e, în ciuda aparenţelor, un continuator fidel, în sensul că şi el e un fel de artizan, de „mercenar” de lux (cum spune autorul cărţii), pentru că nu-şi arogă titlul de artist, ci de artizan de geniu al modei: spre deosebire de un Yves Saint Laurent, el nu şi-a creat propria casă de modă, ci a preferat să lucreze pentru multe altele, deja existente, să-şi plieze inventivitatea nebună pe „mulajele” deja instituite de alţi creatori de modă.

În epoca de glorie a semiologiei şi a structuralismului, Roland Barthes însuşi a fost interesat de „sistemul modei” (într-o carte surprinzător de dogmatică, de plicticoasă!), aşa cum a fost interesat de „mitologiile” epocii moderne (a se vedea, din nou, cartea cu pricina, „Mitologiile” sale). Mă întreb, însă, dacă fashion-ul de astăzi mai urmează un sistem formal (în ciuda ritmicităţii colecţiilor de modă, vară-primăvară şi toamnă-iarnă) sau e maşinărie mercantilă? Trăim azi, s-ar zice, într-o epocă barocă, decadentă, în care convieţuiesc eclectic, fără prea multă rigoare, toate stilurile deodată…

Bertrand Meyer Stabley, „12 creatoare care au schimbat istoria”, traducere din franceză de Ioana Bâldea-Constantinescu, Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2014, 392 p.

Bertrand Meyer Stabley, „12 creatori care au schimbat istoria”, traducere din franceză de Svetlana Cârstean, Editura Baroque Books & Arts, 2015, Bucureşti, 392 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu