Flash fiction stories Nr. 175

Flash fiction stories – octombrie 2020 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

S-a întâmplat într-o vară
Dana Banu

 

Pe Grig îl văd rar râzând. Uneori zâmbește amar. Scurt și stângaci. De parcă ar fi uitat cum se face. Moartea lui tanti Aneta, mama lui, s-a întâmplat într-o vară. Un medic din București a operat-o deși rezultatele analizelor interziceau intervenția în acel moment.

Grig era la Szentendre în vacanță. Pe malul drept al Dunării albastre. Cu mine. Onisim își mai avea încă atelierul de vară acolo. La Szentendre era de fapt o colonie de pictori. I se spunea Barbizonul unguresc. Probabil încă mai există. Habar n-am. Nu am mai ajuns pe acolo.

A fost o vară lungă, cu mult rom și cola. Cuba libre. Gin tonic, vodcă, zmeie și lampioane colorate. Hohotele noastre de râs strecurându-se printre liniile șerpuitoare ale străzilor. Ridicându-se deasupra acoperișurilor roșii de ardezie.

Micul înger albastru cocoțat pe acoperișul bisericii ne privea în tăcere.

Piațete cu aspect mediteranean, biserici sârbo-ortodoxe, case în stil baroc. Un mic oraș medieval. După iliri și celți, pe vremea lui Julius Cezar, i se spunea Tabăra Lupilor. Așa îi spuneam și noi locului. Eram lupi și eram încă tineri. În alergare. Sau cel puțin așa ne simțeam, deși în jurul vârstei de 50 începe să bată un vânt de stepă interioară uscat peste oameni și ei devin greoi, aspri, încrâncenați. Peste câmpiile lor interioare zboară ciulinii prăfuiți ai regretelor de a-și fi pierdut ani din viață fără să îi fi trăit. Dacă spui „sex”, se crispează de parcă i-ai vedea alergând pe străzi dezbrăcați. Ei știu totul. Ei te învață. Ei hotărăsc. Acri, sobri și plini de sfaturi. Vicioșii devin niște epave ridicole sau, renunțând, cad în groapa moralizatorilor cu degetul fluturând mereu dojenitor.

Noi însă nu. Noi niciodată. Noi nu. Eram un grup colorat și boem. Ruși, români, sârbi, unguri, francezi și italieni. Beam mult, ascultam muzică, dansam și făceam dese plimbări printre clădirile vesel-pastelat colorate. Mâncam înghețată de lavandă și langoși cu brânză și smântână. Gulaș-ciorbă unguresc și limonade colorate. Eu mă dădeam în vânt după siropurile albastre și verzi. Beam din ele și apoi scoteam limba la Onisim ca să vadă dacă e colorată. Apoi ne plimbam cu motocicleta și toată lumea era a noastră. Mă ținea ca întotdeauna strâns de mână. Știam că în curând vom pleca din nou fiecare în țările noastre și cine știe când urma să ne mai vedem. Din acele vremuri am rămas cu obiceiul de a ne striga dimineața prin casă dacă nu suntem unul lângă celălalt când ne trezim, și de a ne ține de mână peste tot pe unde mergem.

Grig își găsise o unguroaică blondă cu sâni uriași, Ilonka. Mirosea a zmeură și îi plăcea să danseze pe mese și să umble desculță. Nebună și tânără. Nu avea mai mult de 25 de ani. Mi-a plăcut de ea. După ce am plecat atunci din Szentendre, Grig nu a vrut să o mai vadă niciodată deși cred că a fost printre puținele fete pe care le-a plăcut.

Priveam Dunărea. Micul înger albastru de pe acoperișul bisericii aștepta.

Apoi un miros de fragi sălbatici. Țin minte perfect. Aerul devenise colorat spre înserare. Amurgul și un miros de fragi sălbatici făceau să freamăte vara noastră de la Szentendre. Tânăra Ilonka, desculță, cu sânii tresărind liberi sub bluza transparentă. Onisim îmi comandase tort de clătite cu multă frișcă deasupra.

Stăteam pe terasa unui bistrou. Proprietarii puseseră niște canapele vechi pe trotuar. Mese rotunde și grele din lemn, acoperite cu fețe de masă dantelate. Părea un mobilier de case vechi. Mobile scoase în stradă de parcă oamenii ar fi fost alungați din casele lor. Sau ar fi murit. Stranie alăturare. Mobile desperecheate. Scaune vechi din lemn, tapisate. Cum întâlneai prin sufrageriile caselor socialiste.

Și mirosul acela puternic de fragi sălbatici. Venea mai mult ca sigur de la gelateria vecină.

Ilonka îl iubea pe Grig. Grig era fericit. Mâncau împreună un doboș. Ilonka îi îndesa cu forța în gură bucăți mari din prăjitură. Cu o mână. Cealaltă mână și-o băgase sub cămașa lui Grig. Îi mângâia pieptul și umărul puternic. Priveam mișcările lascive ale Ilonkăi. O tensiune sexuală extremă. Senzualitatea verii în felii uriașe de doboș și tort de clătite cu multă frișcă deasupra. Părea un dans de împerechere. Grig și Ilonka. O vară întreagă doar pentru ei.

Apoi a sunat telefonul lui Grig. Și vara s-a terminat. Ilonka a rămas blondă, mirosind a zmeură, cu sânii ei uriași, tineri și singuri, în urmă. Noi ne-am întors imediat la București. Onisim la Moscova.

Grig și-a vândut cabinetul și apartamentul. A înmormântat-o pe tanti Aneta și a părăsit România definitiv. În primii ani și-a deschis un cabinet la Erice, în Sicilia. Mergeam des la el. E singurul meu prieten din România. Am devenit o familie. Am devenit parteneri la firmă. A fost martor la căsătoria noastră. Acum e fratele meu mai mare.

Nu îi vorbesc niciodată despre Szentendre, România sau despre tanti Aneta.

Nu ne vom mai întoarce niciodată la Szentendre. Onisim și-a vândut atelierul de acolo. În România ajung rar. Merg singură. Nici Onisim, nici Grig nu vor să vină cu mine. Acum, cu molima care bântuie prin lume, probabil nici eu nu voi mai ajunge prea curând.

Doctorul care a operat-o pe tanti Aneta e liber, prosper și sănătos. Ocupă acum o funcție importantă în spital.

S-a întâmplat într-o vară la Szentendre. Ultima noastră vară acolo.

 

Cum am ajutat statul socialist astă-vară
Ioana Serota

 

În această vacanță de vară, am învățat despre prelucrarea papurei. Papura se recoltează toamna, când apa este mai mică. Doar un soi de papură este potrivit pentru împletit. Ea se taie cu tarpanul și se pune la uscat, acoperită, până vara următoare. Se folosește doar partea care a stat scufundată în apă. Vara, când e uscată, papura se curăță cu mâna sau cu un cuțitaș. Pe mine și pe fratele meu mama nu ne lasă să folosim cuțitul, așa că noi curățăm papura de mână. Uneori ne cam dor degetele și ne tăiem în frunze. Primul strat uscat se aruncă, iar straturile următoare se împart în două-trei grămezi, după grosime. Miezul se pune și el de-o parte. Apoi se stropește cu apă și se lasă așa peste noapte, să se înmoaie, înainte de a fi folosită. A doua zi, fâșiile se freacă între palme până devin ca o sfoară. Asta fac tot eu, îmi place cum îmi miros palmele după – a flori de baltă. Din foițele subțiri se face urzeală, din celelalte împletitura, și modelele mai mari, din miezul gras.

Mama lucrează la atelierul de coșulețe din oraș. Ea aduce acasă de acolo în fiecare zi câte un snop mare de papură să o curățăm. Își aduce și calapodul de lemn pe care împletește modelul, ca să își depășească norma. Mama zice că ea face cele mai multe coșulețe pe săptămână și primește cei mai mulți bani și că unele colege sunt puțin invidioase, chiar dacă nu e frumos. Ea știe să împletească repede, dar cel mai iscusit este tata. Coșulețele lui nu au niciun defect, niciodată, și lui îi ia jumătate din timpul care îi trebuie mamei ca să termine unul.

Mama s-a angajat la atelier acum doi ani, fără ca tata să știe. Tata era de părere că o femeie trebuie doar să stea acasă și să aibă grijă de copii și de gospodărie, nu să lucreze; bărbatul are datoria să aducă banii în casă. Dar mama mi-a spus odată că și ea ar trebui să poată câștiga un ban al ei, să nu trebuiască mereu să ceară de la el pentru orice mărunțiș. În plus, zicea că și-a dat ea seama, cu vârsta, că marinarii mai lasă bani și prin alte porturi, și uneori mai și rămân de tot prin vreunul, așa că mai bine să știe ea că se poate descurca și singură. Dar că să nu îi spun asta lui tata, doar să o țin minte pentru mine.

La început nici nu prea se pricepea la împletit, își făcea cu greu norma. Când a aflat tata de la cineva că ea lucrează, s-a supărat foarte, foarte tare și a țipat. Îmi amintesc și eu că în seara aceea s-a dus să se culce pe vapor. Dar până la urmă a venit acasă a doua zi și a găsit-o pe mama chinuindu-se cu un model de coșuleț care nu îi ieșea. Când a auzit cât se plătește, nu a mai zis nimic, ci i-a luat coșul din mână și i-a arătat el cum să facă modelul acela. Am fost foarte uimiți toți trei că se pricepe el la așa ceva, nu știam. Am aflat că, de fapt, el știe să facă multe: coșuri de papură, coșuri de nuiele, mături și frânghii împletite din ceapă și usturoi. Ne-a spus că a învățat când era mic, de la baba Zoia de la el din Chilia, o babă urâtă, cu păr verde, care făcea vrăji în coliba ei de sub o salcie, dar care cu el era bună și îl plătea cu bomboane când o ajuta. Eu parcă nu prea l-aș crede, dar nici mama nu a mai întrebat altceva. De atunci, când e acasă și are timp, o ajută și el să-și depășească norma pentru atelier. Și mi se pare că e mândru de ea, chiar dacă o face neîndemânatică și atunci când nu greșește.

Drept cadou pentru că am fost harnică și am ajutat-o toata vara cu pregătirea papurei, mama mi-a făcut o poșetuță cu flori, cu nasture dintr-o scoică, căptușită cu material roșu cu buline albe. Fratelui meu i-a făcut o șapcă cu o pană de pescăruș prinsă sub panglica albastră, pentru când merge la pescuit. În plus, tata mi-a arătat cum să împletesc rogojină din papură și mi-am făcut una mică pe care o pun acum pe beci când mă joc de-a casa.

Așa că, vara asta, am învățat multe despre un meșteșug cu care ne mândrim în Delta Dunării: împletitura din papură. Familia noastră a făcut cele mai multe coșulețe pentru Cooperativa din Sulina. Chiar dacă nu am putut sta la joacă și la plajă cât aș fi vrut și m-au mai durut degetele, m-am bucurat să o ajut pe mama, care iar a primit cei mai mulți bani la atelier. Mi-a spus că o să pună câțiva deoparte pentru un televizor; nimeni de pe strada noastră nu are televizor, abia aștept! Restul a zis că îi adună pentru noi, ca să mergem la facultate. Eu nu știu ce e aia, și nici ea nu a știut să-mi explice prea bine, decât că a auzit că dacă mergi la facultate, te faci om.

Așa că, de anul acesta, m-am hotărât să învăț mai mult, că doar așa ești primit la facultate. Nana mea, care e Doamna contabilă de la Primărie, mi-a zis că o femeie poate avea banul ei doar dacă are o meserie bună; și o meserie bună o capeți dacă înveți foarte bine. Și ea nici măcar nu a făcut facultate. Sigur la facultate capeți cea mai bună meserie. Așa voi face de acum, pentru că mama are dreptate, uneori până și tata recunoaște asta. Voi avea o meserie bună și așa am să îmi pot cumpăra câte poșete adevărate vreau.

Sumar Literomania nr. 175

 

Fântânița
Mara Stan

 

Se opintește și mai ridică un bolovan, icnind. Îl sprijină pe burtă cei câțiva metri până la fântâniță, pufnind și asudând abundent. Acolo îl așază cu grijă, încercând să nu-l scape și să nu-i greșească poziția atent calculată dinainte. Uite, a ridicat deja două rânduri de dimineață, de când s-a apucat. Acu’ a venit soarele peste el și e mai greu. Asudă întruna și i se usucă gâtul. Fir-ar a naibii de treabă! își zice el mai trăgând o dușcă din petul de bere. Da’ trebuie să termine azi, că mâine îi vine nepoata de la București și vrea să fie gata, să-i facă surpriză.

Nu e chiar așa ușor, că și pietrele astea au rostul lor, trebuie potrivite, aranjate, lipite, să nu se dărâme și să arate și frumos. Ei, știe el cum, că doar a mai văzut pe la alții și e priceput, nu-i vorbă. Dacă ar mai avea pe cineva să-l ajute, ar fi bine, da’ merge și așa. Cine o să se mândrească pe urmă cu ea? Hai, doi bolovani mai mari aici, pe margine, și apoi din ăia mici, de umplutură. Tiiii, ce minunăție o să iasă! Arde soarele ăsta, fir-ar mama lui, da’ las că-i bine, merge berea. Hai, că nu e timp de stat, uite, încă un pic acolo sus și aproape gata.

Mai cară câteva pietroaie. Le-a luat de pe malul râului, că doar erau ale tuturor și ale nimănui. La fel și lemnele aduse de la primărie pentru baba aia de care are grijă satul, că n-a avut copii, dar pe ea au mutat-o în altă casă între timp și lemnele rămăseseră acolo. Doar nu era să le lase să le ia altul. A fost mai rapid. Păi ce, nu știe el să se descurce? Adică lui îi pică rău? Se încălzește câteva zile cu ele. Hi hi hi, chicotește iar când își aduce aminte. Ce le-a făcut-o! Așa s-a învârtit toată viața, de aici un pic, de dincolo alt pic, de unde nu curge, pică. Păi tre’ să trăiască și el, nu?

Bun, țeava-i trasă, fântânița-i construită, ia s-o orneze el cu câteva ghivece și niște lanterne din alea solare, să se aprindă singure seara, s-o lumineze ca pe scenă, ce mai! Face și proba, uite cum țâșnește apa, uite ce frumos susură și dă și răcoare, te pomenești. Hai că nu mai are răbdare până a doua zi, când vine nepoata, se duce acum să-l cheme pe vecinu’, să i-o arate, că prea e bucuros.

-Ghiță, mă Ghiță, ia vino pân’ la mine, mă! strigă el peste gard. Hai să-ți arăt ceva!

Vine Ghiță încetișor așa, că-i cam bătrân și paradit, de tot umblă prin spitale pe la oraș, a fost și la București, ai naibii doctori, că nu-ți zic din prima ce ai.

-Ce-i, nea Nae, ce-ai aici?

-Eeeee? Ce zici de asta? Uite, dau drumu’ și la apă! Și seara se aprinde.

-Mata ai făcut-o? Bravo, dom’le! Știi că te pricepi?

-O nimica toată! zice nea Nae, da’-i crește inima de bucurie. Hai să-ți dau o țuică! S-o ud, să nu se strice.

Care cum vine pe la poartă sau trece pe drum e chemat să vadă fântânița. Povestea ei e repetată de fiecare dată, cu câte un detaliu nou, cu câte o exagerare, până când capătă o viață proprie. E povestitor mare nea Nae, îi place să vorbească și nici nu-i nevoie să-i răspunzi, că el oricum vrea doar un public. Și public are, așa cum stau cu toții în jur, sorbind din bere sau dând țuica pe gât și aprobând din cap.

-Al dracu’ nea Nae, ce-i al lui e-al lui!

Lenuș, nepoata lui și proprietara de drept a casei, vine a doua zi. Abia aștepta să fugă de gălăgia și poluarea din capitală ca să se relaxeze în weekend în curtea plină cu flori. Visa de mulți ani la un refugiu al ei, un sanctuar departe de forfota și zgomotul lumii, așa că a făcut economii și a căutat o căsuță modestă la țară. A făcut câteva reparații, a curățat curtea de buruieni, a mai cumpărat una-alta și a amenajat totul cochet. Pe unchiu’ Nae l-a lăsat să aibă grijă de ea, că tot se plângea că nu mai are pe nimeni și că vrea s-o ajute, să-l pomenească după ce n-o mai fi el.

Acum dă cu ochii de o enormitate hidoasă din piatră, un kitsch împopoțonat din care susură întruna un firicel de apă, ca un jet interminabil de pipi.

-Ei? întreabă unchiu’ Nae, umflându-și deja pieptul și așteptând mulțumirile.

Lenuș nu știe cum să reacționeze. E mută de uimire și nu într-un fel bun. Își dă seama că unchiul a muncit pe rupte la ea și parcă n-o lasă inima să-i strice bucuria. Dar e tare urâtă. În grădinița ei armonioasă, în care a plantat cu grijă, ordonat, flori pentru toate anotimpurile. În căsuța ei de vis, în care s-a străduit să facă totul cu bun-gust. Și mai și sparge liniștea atât de râvnită cu susuratul ăla strident.

-Ce zici? Îți place? insistă unchiul.

-E mare, reușește să îngaime Lenuș. Când ai zis fântâniță, mi-am închipuit ceva mai discret.

Fața lui se lungește treptat, iar zâmbetul îi piere sub ochii măriți de surpriză.

-Și mi-ar fi plăcut mai simplă, așa, fără brizbrizuri, continuă Lenuș, profitând de rarele clipe de tăcere ale unchiului.

-Ei, le dai jos, dacă nu-ți plac, na! Dar uite ce frumos se aude apa.

-Se poate opri? întreabă nepoata.

Ei nu, că asta-i prea de tot. Ce i-o fi învățând pe copiii ăștia la oraș de nu mai știu să aprecieze ce-i frumos? Și cât a muncit la ea! Și toată lumea a lăudat-o, numai ei nu-i place. A venit și primarul și a admirat-o. Are ea gusturi ciudate, ce să mai! Intră bombănind în casă și-și mai pune o țuică. Nepoata rămâne să se uite lung la fântâniță.

S-au aprins și luminițele. Ce minunăție! Cum să nu-i placă? Iese iar și o întreabă:

-Auzi, tu cât stai?

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: