Nr. 221 Traduceri

„Gardul de sârmă ghimpată” de Horacio Quiroga (II)

Reach content for Google search „horacio quiroga”



Vă propunem spre lectură, în traducerea semnată de Dominique Ilea,  cea de a doua parte a povestirii „Gardul de sârmă ghimpată” de Horacio Quiroga, povestire apărută în 1917, în volumul „Cuentos de amor, de locura y de muerte”. 

Gardul de sârmă ghimpată (II)

 

În starea asta emfatică, văzură, la o sută de metri de dânşii, nişte vaci oprite la marginea drumului şi, pornind într-acolo, ajunseră la poarta închisă cu cinci bârne groase. Vacile şedeau nemişcate, privind ţintă la paradisul cel verde şi de neatins.

– De ce nu intraţi? – le-ntrebă roibul pe vaci.

– Fiindcă nu se poate – îi răspunseră.

– Noi trecem pe oriunde – afirmă roibul, cu trufie. – De-o lună-ntreagă trecem pe oriunde.

În focul aventurii, caii pierduseră sincer noţiunea timpului. Vacile nici măcar nu catadicsiră să se uite la intruşi.

– Caii nu pot – spuse o junincă neastâmpărată. – Spun că da, însă nu trec pe nicăieri. Noi, însă, trecem pe oriunde.

– Poartă frânghie – adăugă o mumă bătrână, fără să-ntoarcă barem capul.

– Io nu, nu port frânghie! – răspunse cu vioiciune roibul. – Io am trăit în desişul de capuera, şi treceam.

– Da, da, în spatele nostru! Noi trecem, voi nu puteţi.

Juninca neastâmpărată interveni din nou:

– Proprietarul a zis deunăzi: „Pe cai, și cu o ață-i ţii locului ”. Ei, haide!… Nu treceţi?

– Nu, nu trecem – replică, simplu, ţintatul, plecându-se în faţa evidenţei.

– Noi, în schimb, da!

Cinstitul ţintat observă, totuşi, pe neaşteptate că vacile cele şirete şi-ndrăzneţe, ce călcau nepedepsite fermele şi Codul Rural, nu treceau nici ele dincolo de poartă.

– I-o poartă rea – obiectă muma cea bătrână. – El, însă, oho! Desface stâlpii cu coarnele.

– Cine? – întrebă roibul.

Toate vacile întoarseră, uimite, capul spre el.

– Taurul Barigüí! El e mai puternic decât gardurile astea rele de sârmă.

– Gardurile de sârmă?… Le trece?

– Pe toate! Până şi sârma ghimpată. Noi trecem după el.


Citește și Gardul de sârmă ghimpată (I)

 

Reach content for Google search „Horacio Quiroga”


Cei doi cai, reveniţi la condiţia lor paşnică de dobitoace pe care și cu o ață le ţii locului, se simţiră, naiv, eclipsaţi de eroul ăla capabil să-nfrunte sârma ghimpată, cel mai cumplit lucru pe care-l poate întâlni în cale dorinţa de-a înainta.

Deodată, vacile se răsuciră molcom: venea taurul, cu paşi înceţi. Iar dinaintea frunţii ăleia teşite şi-ndărătnice, care se-ndrepta glonţ spre poartă, caii îşi pricepură cu umilinţă inferioritatea.

Vacile se traseră în lături, iar Barigüí, petrecându-şi căpăţâna pe sub unul din drugi, încercă să-l urnească din loc.

Caii ciuliră urechile, plini de admiraţie, însă drugul nu se urni. Unul după altul, taurul îşi încercă asupra tuturora efortul bine cumpănit, fără să izbutească: fermierul, fericitul stăpân al plantaţiei de ovăz, întărise în ajun bârnele cu niște pene de lemn.

Taurul nu mai stărui. Întorcându-se alene, adulmecă în depărtare, închizând pe jumătate ochii, apoi o porni de-a lungul gardului de sârmă, scoţând mugete şuierătoare, înfundate.

Lângă poartă, caii şi vacile căscau gura. Într-un loc anume, taurul îşi petrecu coarnele pe sub sârma ghimpată, împingând-o violent în sus cu căpăţâna, şi dihania cea uriaşă trecu arcuindu-şi greabănul. Din alţi patru paşi fu în mijlocul ovăzului, iar atunci vacile porniră într-acolo, vrând şi ele să treacă. Vacilor le lipseşte, însă, în mod vădit tăria masculină de-a suporta în piele zgârieturi sângerânde, şi abia-şi băgau gâtul că-l şi retrăgeau imediat, scuturându-şi capul a neplăcere.

Caii căscau mai departe gura.

– Nu trec – observă ţintatul.

– Taurul a trecut – replică roibul. Mănâncă mult.

Perechea tocmai o pornea şi ea de-a lungul gardului, din obişnuinţă, când un muget, acum limpede şi puternic, ajunse până la ei: era taurul, în mijlocul ovăzului, tropăind, făcându-se că atacă, mugind în faţa fermierului, ce căuta să-l nimerească cu un par.

– Hopa!… Am să te fac io să ţopăi!… – striga omul.

Barigüí, tot dănțuind şi mugind gros în faţa omului, se ferea de lovituri. Se-nfruntară astfel pe vreo cincizeci de metri, până când fermierul izbuti să-nghesuie dihania în gardul de sârmă. Dar aceasta, cu toată puterea-i greoaie şi brutală, îşi vârî capul printre fire şi trecu dincolo, într-un zbârnâit strident de sârme şi crampoane azvârlite până la douăzeci de metri.

Caii îl văzură pe om intrând valvârtej în rancho şi ieşind apoi din nou, palid la obraz. Îl mai văzură sărind peste gardul de sârmă şi îndreptându-se spre ei, din care pricină cei doi tovarăşi, în faţa pasului ăluia care înainta hotărît, făcură cale-ntoarsă spre fermă.

Cum caii mergeau cuminţi la câţiva paşi înaintea omului, izbutiră să ajungă în acelaşi timp la ferma stăpânului taurului, fiindu-le astfel dat s-audă discuţia.

E limpede, din cele ce se desprind de-acolo, că omul suferise peste poate de pe urma zisului taur al polonezului. Plantaţii, oricât de inaccesibile, în inima muntelui; garduri de sârmă, oricât de-ntinse şi cu nenumărate fire, taurul le dăduse toate peste cap, cu apucăturile-i tâlhăreşti. Mai reiese şi că vecinii erau sătui de dihanie şi de stăpânul acesteia, din cauza neîncetatelor stricăciuni. Dar, cum locuitorii din regiune nu prea aduc dinaintea Tribunalului de Împăciuire daunele provocate de dobitoace, oricât ar fi acestea de serioase, taurul continua să-nfulece de peste tot, afară de ferma lui stăpân-su, care, pe de altă parte, părea să se amuze grozav de situație.

Aşa încât caii îi văzură şi-i auziră pe fermierul zădărît şi pe polonezul ursuz.

– E ultima oară, don Zaninski, că mai vin la dumneata din pricina taurului! Adineauri mi-a călcat în picioare tot ovăzu’. Aşa nu se mai poate!

Polonezul, înalt, cu nişte ochişori albaştri, vorbea într-un falset ascuţit, mieros.

– Ah, taur rău! Io nu poate! Io leagă, el fuge! Vaca de vină! Taur vine după vacă!

– Ştii prea bine că n-am vaci!

– Nu, nu! Vaca Ramírez! Înnebuneşte la mine taur!

– Iar ce-i mai rău e că slăbeşte toate firele, ştii şi asta.

– Da, da, sârmă! Vai, io nu ştie!…

– Bine! ascultă-ncoa’, don Zaninski; io nu vreau necazuri cu vecinii; da’, pentru ultima oară, bagă de seamă cu taurul dumitale, să nu intre prin gardul din fund; la drum o să pun sârmă nouă.

– Taur trece drum! Nu fund!

– Amu’, însă, n-o să mai treacă pe la drum.

– Trece tot! Nu ghimpi, nu nimic! Trece tot!

– N-o să mai treacă.

– Ce-i pui?

– Sârmă ghimpată…; da’ n-o să mai treacă.

– Ghimpii buni de nimic!

– Bine; mata fă tot posibilul să nu intre, căci, de mai trece, o s-o-ncurce.

Fermierul plecă. E limpede că răutăciosul de polonez, distrându-se iarăși de şotiile dobitocului, își compătimi, dacă-i cu putinţă, vecinul, care voia să construiască un gard de sârmă de netrecut pentru taurul lui. Cu siguranţă că-şi frecă mâinile.

– La mine nu poate spune nimeni nimic data asta, dacă taur mănâncă tot ovăz.

Caii îşi reluară drumul ce-i îndepărta de fermă, şi o clipă mai târziu erau la locul unde-şi făcuse de cap Barigüí. Dihania, tot acolo, nemişcată-n mijlocul drumului, privind, cu o solemnă lipsă de idei, un punct fix în depărtare, de-un sfert de ceas. În spatele lui, vacile moţăiau sub soarele deja fierbinte, rumegând.

Dar când bieții cai trecură pe drum, deschiseră ochii, dispreţuitoare:

– Sunt caii. Voiau să treacă gardul de sârmă. Şi poartă frânghie.

– Barigüí da, a trecut! Pe cai, și cu o ață-i ţii locului.

– Sunt laşi.

Asta păru să-l atingă în punctul sensibil pe roib, care-ntoarse capul:

– Nu suntem laşi. Voi da, sunteţi. Pe-aci nu va mai trece – adăugă el, arătând spre sârmele căzute, isprava lui Barigüí.

– Barigüí trece totdeauna! Pe urmă trecem și noi. Voi nu treceţi!

– Nu va mai trece. Aşa a zis omu’.

– El a mâncat ovăzul omului. Noi trecem pe urmă.

Calul, fiind tratat mai intim, e indiscutabil mai ataşat de om ca vaca. De aceea ţintatul şi roibul se-ncrezură în gardul de sârmă pe care avea să-l înjghebe omul.

Perechea îşi văzu de drum şi, câteva clipe mai târziu, la priveliștea câmpului liber ce li se deschidea dinainte, cei doi cai îşi înclinară capul ca să mănânce, uitând de vaci.

Lăsându-se seara, cum soarele apusese, cei doi cai îşi amintiră de tainul de porumb şi făcură cale-ntoarsă. Îl zăriră în drum pe fermier, care schimba toţi stâlpii gardului de sârmă, şi pe-un bărbat bălai, oprit călare în dreptul lui, ce se uita la el cum lucrează.

– Îţi spun io c-o să treacă – zicea trecătorul.

– N-o să treacă de două ori – răspundea fermierul.

– Ai să vezi! I-o jucărie pentru blestematul ăla de taur al polonezului! O să treacă!

– N-o să treacă de două ori – repeta cu-ncăpăţânare celălalt.

Caii înaintară, mai prinzând vreo câteva vorbe trunchiate:

– … râdă!

– … om vedea.

Două minute mai târziu, bărbatul cel bălai trecea pe lângă ei în trap englezesc. Ţintatul şi roibul, niţel surprinşi de umbletul acela pe care nu-l cunoşteau, se uitară după omul cel grăbit, până ce se pierdu în vale.

– Ciudat! – observă ţintatul, după multă vreme. – Calu’ merge la trap şi omu’ la galop.

Înaintară încă. Se aflau în clipa aceea în vârful măgurii, ca şi de dimineaţă. Pe cerul rece de amurg siluetele li se reliefau, negre, o pereche blândă, cu capetele plecate, ţintatul în frunte, roibul îndărătul lui. Atmosfera, orbitoare în timpul zilei din pricina luminii excesive a soarelui, căpăta în acea penumbră o transparenţă aproape funebră. Vântul contenise cu totul şi, în calmul înserării, când termometrul începea să coboare vertiginos, valea îngheţată îşi exala umezeala pătrunzătoare, care se condensa într-o pâclă, izbindu-se de fundalul întunecat al versanţilor. Reînvia, în pământul deja răcit, mireasma de iarnă a păşunii arse; iar când drumul șerpuia de-a lungul coastei, împrejurimile, dintr-o dată mai reci şi mai umede, deveneau grele de parfumul florilor de portocal.

Caii intrară pe sub portalul fermei, căci argatul care bătea în lădiţa cu porumb le auzise tremoloul neliniştit. Calul roib avu cinstea să i se atribuie iniţiativa aventurii, pomenindu-se răsplătit cu o frânghie, în contul a ce s-ar fi putut întâmpla.

Dar în dimineaţa următoare, cam târziu, din pricina pâclei dese, caii repetară escapada, traversând încă o dată câmpul de tutun sălbatic, călcând cu paşi muţi peste păşunea îngheţată, trecând de poarta tot deschisă.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „El alambre de púa” (din volumul Cuentos de amor, de locura y de muerte”, 1917)

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.