Nr. 220 Traduceri

„Gardul de sârmă ghimpată” de Horacio Quiroga (I)

Reach content for Google search „Horacio Quiroga”



Vă propunem spre lectură, în traducerea semnată de Dominique Ilea,  prima parte a povestirii „Gardul de sârmă ghimpată” de Horacio Quiroga, povestire apărută în 1917, în volumul „Cuentos de amor, de locura y de muerte”. 

Gardul de sârmă ghimpată (I)

 

Vreme de cincisprezece zile, roibul căutase în zadar poteca pe unde tovarăşul lui evada din crescătorie. Cumplitul gard-viu de capuera – care crescuse din nou, de nepătruns, după desţelenire – nu lăsa să treacă nici măcar capul unui cal. Era limpede că nu pe-acolo trecea ţintatul.

Roibul mai străbătea o dată ferma, trepădând neliniştit, cu capul înălţat atent. Din inima muntelui, ţintatul răspundea la nechezatul vibrant al tovarăşului său cu un altul, scurt, iute, sunând neîndoielnic ca promisiunea frăţească a unui ospăţ îmbelşugat. Ceea ce-l sâcâia mai mult pe roib era că ţintatul reapărea de două-trei ori pe zi, să se-adape. Îşi făgăduia atunci să nu-și mai părăsească nicio clipă tovarăşul, şi, într-adevăr, vreme de câteva ceasuri, perechea păştea în deplină armonie. Însă, pe neaşteptate, ţintatul, trăgând după el frânghia, se-nfunda în inima plantaţiei, iar când roibul, dându-şi seama că a rămas singur, se avânta pe urmele lui, se pomenea în fața muntelui celui de netrecut. În schimb, de dincolo, foarte aproape încă, răutăciosul de ţintat răspundea la nechezatul lui deznădăjduit cu un nechezat subţirel, cu gura plină.

Până când, în dimineaţa aceea, bătrânul roib găsi spărtura, ba chiar foarte lesne: traversând pe dinainte plantaţia, care înainta cu cincizeci de metri din munte până în câmpie, desluși o cărare abia-ntrezărită, care-l duse, într-o perfectă linie oblică, până pe munte. Acolo se afla ţintatul, despuind copacii de frunze.

Totul era foarte simplu: ţintatul, traversând într-o zi plantaţia, găsise spărtura deschisă spre munte de un arbore de tămâie smuls din rădăcini. A trecut de mai multe ori de-a curmezişul plantaţiei, până ce-a ajuns să cunoască perfect intrarea în tunel. S-a folosit atunci de vechiul drum pe care-l croise, împreună cu roibul, de-a lungul liniei muntelui. Asta şi pricinuise zăpăceala roibului: intrarea potecii alcătuia o linie piezişă faţă de drumul cailor, aşa încât roibul, deprins să circule de la sud la nord, şi niciodată de la nord la sud, n-ar fi găsit niciodată spărtura.

Într-o clipită, bătrânul cal se și alăturase tovarăşului său şi, laolaltă, fără altă grijă decât să reteze alene vârfurile palmierilor tineri, cei doi cai hotărîră atunci să se-ndepărteze de păcătoasa lor crescătorie, pe care-o cunoşteau de mult pe de rost.


Citește și „Mânzul sălbatic” de Horacio Quiroga

 

Reach content for Google search „Horacio Quiroga”


Muntele, foarte golaş, le-ngăduia de-acum cailor să înainteze cu uşurinţă. Într-adevăr, din pădure mai rămânea doar o fâşie de două sute de metri lăţime. Dincolo de ea, un desiş de capuera, crescut cu doi ani în urmă, era încununat cu pămătufuri de tutun sălbatic. Bătrânul roib, care-n tinereţile lui bătuse desişurile de capuera, până la a trăi rătăcit printr-însele vreme de şase luni, sluji de călăuză şi, în jumătate de ceas, tufele de tutun mai apropiate rămaseră fără frunze până la înălţimea unde poate ajunge gâtul unui cal.

Tot mergând, mâncând, iscodind, roibul şi ţintatul străbătură desişul de capuera, până ce-i opri un gard de sârmă.

– Un gard de sârmă – spuse roibul.

– Da, un gard de sârmă – încuviinţă ţintatul. Şi amândoi, petrecându-şi capul peste ultimul fir, priviră îndelung. De-acolo se zăreau o păşune înaltă, păscută de mult, albă de brumă, un crâng de bananieri şi o plantaţie recentă. Toate astea prea puţin îmbietoare, fără îndoială, dar caii se aşteptau să vadă aşa ceva, şi urmară gardul de sârmă pe partea dreaptă, unul în spatele celuilalt.

Două minute mai târziu, treceau dincolo: un copac, uscat de-a-mpicioarelea de foc, căzuse peste fire. Străbătură albeaţa păşunii îngheţate, unde paşii n-aveau răsunet, şi, mergând de-a lungul crângului roşcat de bananieri, ars de brumă, văzură de aproape ce anume erau plantele alea tinere.

Yerba – constată ţintatul, cu buzele tremurătoare la jumătate de centimetru de frunzele aspre.

Dezamăgirea le-a fost, pesemne, mare; însă caii, deşi lacomi, își doreau înainte de orice să pască. Iată de ce, tăind de-a curmezişul plantaţia de mate, îşi continuară drumul, până când un nou gard de sârmă îi opri pe-amândoi. O luară de-a lungul lui, alene, gravi şi răbdători, ajungând la o poartă, din fericire deschisă, şi plimbăreţii se pomeniră pe neaşteptate la drumul mare.

Acu’, pentru cei doi cai, ceea ce făcuseră era o adevărată faptă vitejească. Între crescătoria plicticoasă şi libertatea de-acum era o distanţă ca de la cer la pământ. Dar oricâtă distanţă ar fi fost, caii râvneau la mai mult, astfel încât, după ce cercetară cu atenţie lenevoasă împrejurimile, îşi îndepărtară unul altuia mătreaţa de pe gât şi, plini de-o molcomă fericire, îşi continuară aventura.

Într-adevăr, ziua era propice. Ceaţa matinală din Misiones se destrămase până la urmă cu totul şi sub cerul dintr-o dată albastru peisajul scânteia de-o limpezime luminoasă. Din vârful măgurii joase pe care se aflau în clipa aceea cei doi cai, drumul de argilă roşie tăia păşunea din faţa lor, cu o admirabilă precizie, cobora în valea albă de bucsău îngheţat, suind apoi din nou până pe muntele din depărtare. Vântul, tare rece, făcea încă şi mai cristalină limpezimea dimineţii aurii, şi caii, simţind în faţă soarele, deşi era aproape orizontal, închideau ochii pe jumătate sub revărsarea aceea de lumină.

Mergeau astfel tot înainte, singuri şi-mbătaţi de libertate, pe drumul incendiat de lumină, până ce, ocolind un vârf de munte, văzură la marginea drumului o întindere de un verde neobişnuit. Păşune? Fără-ndoială. Dar în plină iarnă!

Cu nările umflate de lăcomie, caii se apropiară de gardul de sârmă. Da, păşune fină, păşune minunată! Şi vor pătrunde acolo, ei, nişte cai liberi!

Trebuie spus că roibul şi ţintatul aveau, cu-ncepere din dimineaţa aia, o părere înaltă despre ei înşişi. Poartă ori gard de sârmă, munte ori culme desţelenită, nimic nu li se mai părea o piedică. Văzuseră lucruri nemaipomenite, trecuseră peste greutăţi de necrezut şi se simţeau plini de ei, mândri, îndreptăţiţi să ia cea mai năstruşnică hotărîre care le-ar fi putut da prin cap.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „El alambre de púa” (din volumul Cuentos de amor, de locura y de muerte”, 1917)

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.