Istoria actoriei e poate chiar mai revelatoare decît istoria literaturii din punctul de vedere al cotiturilor. Mai ales dacă ea se vede în viața unui singur individ.
Dacă omul se uită la filmele lui Charles Laughton, pare să urmărească cariere diferite. În „Viața privată a lui Henric al VIII-lea” (1933) sau în „Cocoșatul de la Notre-Dame” (1939) vedem un actor care parcă a trăit într-o altă perioadă decît cel pe care-l cunoaștem din „Martorul acuzării” (1957) sau din „Spartacus” (1960). Laughton, care a trăit între 1899 și 1962, a călătorit printr-o veritabilă istorie a filmului, ajungînd de la compozițiile care azi ni se par ușor penibile pînă la capodopere care, dimpotrivă, par nemuritoare.
Fusese ori un actor cu un talent mai puternic decît Greta Garbo, de exemplu, ori pur și simplu a avut noroc, deși știm aforismul lui Goethe conform căruia norocul înseamnă și talent. Oricum, pe marea doamnă a filmului nu pot s-o sufăr, întotdeauna mi se pare că a venit din vreun muzeu al filmului, pe cînd Laughton „al doilea” trăiește și mă delectează pînă azi. Gracchus și Wilfred sînt prietenii mei, cu care aș sta de vorbă sau aș bea un whisky.
Cred că se pune şi problema pozei pe care ţi-o însușești. Greta Garbo a jucat, cînd nu era pe ecran, o doamnă de gheață, pe cînd Laughton, om căsătorit și homosexual, era un nesuferit sincer. Îmi era simpatic mult dinainte să știu asemenea informații despre el, dar sînt convins că un om pe care se vede că are probleme cu care se luptă va fi întotdeauna mult mai artist decît cel care „nu dă nimic nimănui”, ca să spun așa.
Lasă un răspuns