Nu știu cît va rămîne pentru mine romanul Simonei van der Vlugt despre Geertje, amanta lui Rembrandt, știu însă că, citindu-l, m-a frapat un lucru. Și anume: cu cîtă nonșalanță ne spune scriitoarea o povestire. Nu se frustrează nici în legătură cu tema, nici în legătură cu stilul, deși, cînd am văzut citatele de pe site-ul Polirom, am crezut că este un volum ideologizat. N-am nici o problemă cu feminismul, dar nu-mi place cînd arta este folosită într-un scop exterior ei.
Așa cum n-am nici o problemă cu postmodernismul, tinerețile mele au fost marcate de Faulkner, Esterházy și Eco, însă, în ultima vreme, simt tot mai acut cum scriitorii încearcă să intre în trend, să adopte perspective multiple, să scrie note de subsol numai ca să fie postmoderniști adevărați și, în pofida strădaniei lor, sunt mai degrabă epigoni.
Nimic asemănător la scriitoarea olandeză. Ea povestește, într-adevăr, adoptînd perspectiva Geertjei, dar în modalitatea asta nu este nimic provocator sau chinuit. E o scriitură așezată, în care Rembrandt ni se prezintă ca un om. Desigur, noțiunea de om s-a schimbat de-a lungul istoriei și în secolul al XVII-lea femeia avea drepturi mult mai puține ca astăzi, așa cum faptul că Geertje devenise amanta pictorului o pusese sub anatemă, pe cînd despre bărbat nu circula niciun zvon.
Este o povestire răscolitoare, un text care ne duce în Olanda negustorilor și a oamenilor care respectă mai mult banii decît arta, mai mult convenția decît ineditul. Într-o viață care s-ar putea întîmpla și astăzi, cînd revistele literare sunt comasate sub sloganul austerității. Iar austeritatea nu vede cu ochi buni o femeie care nu se reproduce și care nu se înscrie în pattern-ul uzinei umane.
Un roman bun, frumos și trist.
Simone van der Vlugt, „Iubita pictorului”, traducere din limba neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu, Editura Polirom, 2021
Scrie un comentariu