Coronavirus Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 163

Grădinile pandemiei

Minu și Rumbi sunt frați. Și cum altfel ar putea ține mama pasul cu aventurile lor pe câmpurile de luptă și pe cele de iubire decât ținând un jurnal din Ținutul Năzdrăvanilor? La urma urmei, pentru o viață sănătoasă, este indicat consumul periodic de zâmbete, glume, dar și nostalgie. Iar pentru un strop de fericire, nu strică să aruncăm o privire prin lentila pură a copilăriei. Andreea Micu vă propune spre jucăușă lectură fragmente din jurnalul său de călătorie prin Ținutul Năzdrăvanilor. Recomandat pentru părinți (ba chiar și pentru bunici!), cât și pentru copii (cei de lângă noi și cei din noi). (Andreea Micu)

 

Terasele și cafenelele sunt tot mai pline. Oamenii, abia fugiți din lațurile stării de urgență, se bucură să stea aproape. Cu sau fără măști, le aud râsetele foarte bine atunci când mă plimb prin cartier cu Minu și Rumbi. Noi nu credem în terase și cafenele, cel puțin nu încă. Abia ne amintim cum e să pășești liber pe stradă, fără explicații scrise în buzunar.

În drumul nostru prin cartier, Minu și Rumbi aruncă mereu un ochi prin curțile vecinilor. Dar curțile astea, până mai ieri ticsite de zgomotele locatarilor, de frecușul tabieturilor, de consumarea ritmului zilelor cărora le era interzis să se desfășoare „și în afară”, sunt acum pustii. Vecinii mei sunt cu toții la terasă. Sau la cafenea. Nici nu mai contează ce se găsește de băut acolo, dacă au sau nu friptură sau pizza ori dacă muzica e dată prea tare. Terasa, cafeneaua sunt semnul revenirii. Cu cât sunt mai aglomerate, cu atât viața e mai normală.

Mă încearcă un sentiment de tristețe, totuși. Mie îmi plăceau grădinile pandemiei. Erau aceleași grădini pe lângă care trecem astăzi în plimbarea noastră. Atâta doar că își arătau prin garduri și porți poveștile, viețile proprietarilor, inimile adânc ascunse de ani de zile care băteau dintr-odată mai intens, strâmtorate în câțiva metri pătrați sub cerul liber.

Mai țineți minte, copii, casa aceea veche de pe strada alăturată, casa aceea țărănească, rătăcită parcă dintr-un sătuc din vârf de munte direct la noi în cartier? Avea flori mai înalte ca voi și atâta verdeață, încât cei doi bătrâni care udau grădina abia se mai zăreau, împresurați de stropii țâșnind pe alocuri din furtunul defect.

Sau blocul acela cu garaj, despre care mi-ați zis ca nu are curte, dar de fapt avea curte, căci curtea era chiar garajul în care zăceau în cea mai dezordonată ordine schiuri, cărți de povești, colace de salvare, pistoale de plastic și multe, multe reviste și în care alergau vreo cinci copii și ne miram unde încap cu toții și cu toatele în acel garaj, dar acel garaj era chiar grădina blocului și atunci, ca prin minune, trebuiau să încapă toți și toate.

Sigur, nu ați uitat nici de curtea uriașă cu magnolii, de la casa mea preferată, cea cu lei, care o păzesc loiali de când eram eu ca voi și visam că într-o zi am să o cumpăr și am să mă mut în ea doar ca să mă pot uita la lei toată ziua. Și uite că acum sunt mare, dar tot nu am cumpărat casa cu lei. Nici leii nu s-au mișcat din locul lor în tot acest timp. Mă privesc cu aceeași răbdare și când îi salut, de mână cu voi, și schimb câteva vorbe cu proprietara casei imense, pe care o aștept parcă, dintr-o clipă într-alta, să mă întrebe: nu ați vrea, poate, să cumpărați casa aceasta? 

Chiar și fereastra aceea micuță, cu ieșire la smochin și cu clematite cățărătoare, vopsită în cel mai nobil verde-albastru, este o grădină. Nu pot să nu o invidiez pe doamna care lucrează la calculator, privind mereu pe fereastră. Nu are cum să dea greș în nimic din ce face, din ce scrie, această doamnă, pentru că are fereastra. Va avea mereu fereastra, orice ar fi. 

Așa că, vedeți voi, grădinile sunt peste tot. Cu flori sau cu pisici, cu iederă sau mâna-maicii-domnului, cu garduri vechi sau porți noi, cu spațiu adevărat sau doar imaginat. Dar mereu cu oameni.

Și noi avem grădina noastră. Mereu zâmbesc când trecătorii se opresc să pozeze trandafirii care își întind oasele pe gard, în culori fantastice și arome îmbietoare. Roz, albi, galbeni, roșii. Atâtea culori, atâtea versiuni de vieți și atâtea grădini.

Știți, trandafirii sunt frumoși, dar trec atât de repede. Numai mătușa mea iubită, aflată acum în locuri neștiute, știa să îmblânzească parfumul efemer al trandafirilor și să îl păstreze un an întreg, ba poate chiar mai mult. Ea aduna cu infinită răbdare petală cu petală din trandafirii scuturați la ceas de seară în grădina ei. Apoi așeza petalele într-un coș imens de răchită, să fie suficient loc pentru ele, să nu se strivească. De fiecare dată când mă gândesc la mătușa mea, parcă țin în mână dulceața de trandafiri pe care mi-o dăruia vară de vară, în borcănele de sticlă.

Mama, ești frumoasă, limpede și adulmecătoare, îmi spune Rumbi, gândindu-se probabil că un compliment nu strică, mai ales înainte de pregătirea prânzului, pe care el mereu îl visează consistent și delicios. Nu știu dacă sunt frumoasă. Limpede cu atât mai puțin, în aceste vremuri tulburi. Dar adulmecătoare, pe asta chiar a nimerit-o îngerașul acesta năzdrăvan.

Căci în plimbarea noastră prin cartier, printre terase și cafenele, și curți goale, simt aievea parfumul trandafirilor din grădina mătușii mele. Roz, albi, galbeni, roșii. Toți dăruindu-și petalele pentru dulceața cea mai bună a verilor trăite pe lângă ea. Dacă aș fi știut, dacă aș fi știut… aș fi avut grijă să păstrez măcar un borcan cu dulceață de trandafiri de la mătușa mea.

Foto credit: susanrushton.net (david-austin-rose-garden)

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: