Atelier

Hodîş-Unificatorul

Dalta, săcurea şi drujba, nepoate, asta-i meseria, care n-a mai hi, cînd n-om mai hi nici noi pă pămînt, c-om mere într-un loc mai bun, mai drept; ori poate c-a mai hi, că-n Bîrsana îs două echipe care muncesc cu dalta, cu săcurea şi cu drujba, și înalță biserici din lemn, da’-n Ieud îs numa’ ieu, și de te uiţi cum fac, cum meşteresc, pare uşor, aș putè şi fără drujbă, numa’ cu săcurea, da’ dacă tăt o am de ce să n-o folosesc, nu? moşu-meu, Hodîş bătrînu’, cela de muncea cu Marele Herenta, de făcèu biserici pentru tătă suflarea din Germania pînă-n Statele Unite ori din Brazilia pînă-n Insulele Baleare, că erau tare cunoscuţi şi chemaţi să le facă. Da’ Hodîş zîcè: „Herenta, aci om face-o, că din lemn de-a nost’ trebe făcută, om întinde-o şi-om avè o biserică culcată la pămînt, ieu oi scrie pă fiecare grindă ori scîndură ordinea ei şi tu ti-i duce cu iè şi-i pune-o în picioare acolo, că trebe să aibă şi ăia biserică aşè ca la noi, cu lemn crescut în pămîntu’ ăsta”.

Şi aşè făcèu. Moşu’ l-o-nvăţat pă Herenta şi Herenta m-o avut de ucenic şi de aici încolo îi gata, că ieu nu mai am pă nimeni. Nu stă nici un tînăr la-nvăţat. Vrei să iei cîte unu’ să-i pui în mînă meseria să poată trăi bine aci, da’ el nu şi nu, că mere de şofer la Londra, de culegător de porodici pîn’ Germania. C-aşè-i lumea azi de stricată! La noi îi ruşine să lucri pă bani buni, da’ la alţii să meri de slugă îi mai primit!

Ieu am rămas sîngur cuc, din Bîrsana n-am adus oameni, că-s organizaţi în echipe, aşè că aduc feciori de hămălit, îi plătesc bine şi-i folosăsc pe unde-i de ridicat bisericile pă picioarele lor. Pîn’-atunci, cum zîcèm, le lasă-ntinse pă pămînt. C-aşè-i obiceiu’.

Cînd pui lemnele astea laolaltă, ai biserica, nu-i voie să baţi cuie din fier, le fac din lemn, c-aşè ajunge vie, biserică vie nu ca aia din beton acoperită cu Lindab ori cu alte ţigle, onduline. Şi-aia-i bună, nu-i vorbă, că-i Domnu’ în iè, da’ nu-i ca astea de lemn care-i plac şi Maicii Preciste şi lui Iisus, că-s pretinoase, cu răcoare bună şi nu cu ger ca-n betoane, nepoate!

Da’ astea tăte le ştiu numa’ ieu, alţii nu m-ascultă, că n-au nici urechi și nici vreme pîntru aşè ceva.

Uită-te numa’, nepoate, la asta, la lemnele împrăştiate aci, cum să uscă de fain, aşè-i că de te uiţi la ele tu nu vezi biserica? află că ieu o văd, mă uit şi-o văd. Aiasta am făcut-o păntru şesu’ Mănăstirii de la noi din Ieud, am gătat-o astă toamnă, şi-ar hi a douăzeci şi şasea ieşită din mîna mè. Mai am și-alte zăce restaurate, de cînd îs, că de cînd am început a umbla tăt cu lemnu’-am fost, şi cu ţigara-n gură.

„La meseria asta, măi Hodîş mic”, zîcè Herenta, „numa’ cu furatu’ mere, nu te-nvaţă nime nimic! Aşè am furat-o ieu de la tată-tu şi aşè îi fura-o tu de la mine”. Și hăpt așè am făcut. Ştiu construi: sanie, loitre, greble, că astea le-am ucenicit în primele şase luni pînă cînd am văzut că prind a avè o altă gîndire, că mă-nţeleg altfel cu lemnu’. Apoi am rădicat o coleşnă, Herenta o zîs: „Hodîş, fă şi-un coteţ, apoi un grăjdău şi-o căsucă”. Aşè m-am rădicat cîtelin în meseria asta pînă am lucrat la prima mè biserică, o fo’ una greco-catolică, în Vişeu.

În Baia-Mare am stat tri ai la un patron în lemn, tăţi de-acolo erau neamuri de-a ăluia şi nu m-am putut înţălege cu şmecheria din ei. „Nu te-ascultăm, Hodîş, că sîntem de-a patronului”, aşè-mi zîcèu. M-am dus hăt departe, apoi m-am întors în Ieud şi-am prins a munci sîngur și am luat ajutoare ieudeni plătiţi pă cîte două săptămîni. Cea mai dragă biserică mi-i asta care-i amu’ gata să să rădice de la pămînt, că-i pîntru ai mei, făcută cu feciorii noști. N-am lucrat cu proiect, aşa m-am învăţat ieu.

Cînd am făcut-o pă aia de la Vişeu, am zîs cătră popa: „Părinte, poate c-ar trebui un miez de proiect”. „Lasă, Hodîş, că-ţi aduc ieu pînă mîine proiectu’”, mi-o zîs popa. Pă cînd l-o adus, adică pă alaltămîini a lu’ alaltămîini, biserica o fo’ gata rădicată, că s-o putut înălţa din iè rugile popii. „Părinte, pune-ţi proiectu’ ăsta pă un raft din coleşnă, la păstrare, pîntru altă dată”, i-am zis ieu, și-am rîs, și-o rîs și popa și mi-o zîs: „Bine, măi Hodîş, că m-ai pus să umblu după iel şi n-o fo’ de nici o haznă”.

Măi nepoate, mai vin și alții ca tine p-aci să-ntrebe. Le zîc ce și cum. Și parcă le place. Şi uite că apoi să duc în găzdăluitu’ lor. Nu ştiu dacă pricep oarice. Da’-ţi zic şi ţîie ca la ceilalţi, proiect totuși trebe, că-l ai în minte ori pă hîrtie. Numa’ la restaurări îi altceva. Îi cum ai repara ceva deja viu, făcut de mîna altuia, numa’ ai vindeca biserica. Ai înţăles?

M-am tăt uitat la tinerii ăşti care vin să ucenicească. Nu pricep, n-au vreme să asculte, lucră două săptămîni, trag fugi-fuguţe pîn’ Germania, cîştigă ceva bani, vin să-i cheltuie şi iar o ieu de la capăt. N-au nici o stare. Văd bine că de meşteşugu’ ăsta nu se mai ţine nime. Aci am avut multă vreme echipe de meşteri în lemn. De drag să lăsau conduși de Herenta. Pă unii și ieu i-am condus cîţiva ai. Apoi s-o strîcat rău treaba, că ăştia tineri s-o strîcat. Amu’ am ajuns să mă coordonez sîngur, cam asta-i.

De cîte ori meşterii lu’ Herenta zîcèu că iei s-or duce hăt departe, că-i trimit mămucile lor să cîştige averi, Herenta îi asculta şi le zîcè cam așè: „Măi, măi, flăcău: ca şi banii ăi de-argint să-nnebuneşti fără rînd, ca şi banii ăi de-aramă să-nnebuneşti fără samă, c-aşè vrè a ta mamă”.

Meşterii îl ascultau şi nu să mai ducèu. La munca lemnului rămînèu.

Aşè grăiesc şi ieu către tinerii de azi, care și iei tăt zîc că pleacă. Gîndești că mă ascultă atenţi, da’ n-aud, și-şi fac bagajele, și rîd şi să tăt duc să să-mbogăţească.

Da’ nu s-a pierde tradiţia asta cît oi mai trăi. N-oi lăsa-o ieu, aşè cum n-o lăsat-o Herenta, şi cînd n-o mai fo’ iel am apărut ieu, şi cînd n-oi mai fi ieu, că am şaptezeci şi unu de ai, o veni altu’. Că Ăla de Sus are nevoie de biserici de lemn şi nu poate lăsa să nu mai hie meşteri. Ascultă ce-ţi zîc, nepoate! Îi mai vini p-aci şi sigur altu’-n locul mieu ţi-a spune tăt ce-ţi zîc ieu şi tu îi şti tăt, că m-ai apucat în viaţă şi m-ai ascultat, că văd că tu știi a asculta și-a și auzî tăt ce zîc.

Tradiţia asta a hi iară la modă, îi vidè tu. Iară ș-or face oamenii porţi din lemn. Unii chiar casă de lemn în loc de beton. Numa’ un fecior de-a mieu, care-o ieşît greşit, nepoate, că-i ultimu’ din cei nouă, și sigur o fo’ uzat materialu’ din care l-am făcut, o venit că iel îşi face casă din bolţari. „Du-te, mă, să nu te văd şi să nu te pot auzî”, i-am zîs. „Da’ să știi c-am luat şi tablă Lindab, tată.” „Şi ce dac-ai luat, să pleci iute din livada asta.” Aşè i-am zîs, măi nepoate. Da’ o vinit iară, o adus și-un proiect. Amu’ o vrut-o din lemn, casa. Aşè că l-am primit, m-am uitat şi i-am zîs: „Lasă, măi Vasîi, proiectu-ţi şi hai să merem să ne-apucăm de treabă”. Iară o vinit cu alt miezuc de proiect. „Batăr la acoperiş, tată”, o zîs. „Nici o grijă, Vasîi, şi la acoperiş mere fără.” Şi i-am făcut-o așè de faină că amu’ tăt vin oamenii şi zîc: „Hodîş, vrem casă ca a lui Vasîi”. De mai am vreme le-oi face, da’ cît îs încă biserici de-ntins la pămînt, nu pot, așè că-i chem peste un an ori peste doi şi le-oi face şi lor!

Cînd o gat pă asta şi-i rădicată, fac alta pîntru Franţa, apoi una pîntru Mitropolia Europei Centrale și Meridiane. Acasă încep biserica şi-n ţările alea unde-o duc o și rădic, plus plata cu transportu’, bunînțeles.

Mai am una pă care-am rădicat-o în Suedia în două luni jumate, că l-am depăşit pă Herenta care-o rădicat una la fel în Brazilia, da’ numa’-n tri luni. Am amu’ una de rădicat în Spania, nepoate, de care tare rău mă tem. Io-s un om aspru, da’ amu’ am ajuns să am spaime. Spaniolu’ ăla, care-i popă-n ţara lui, şi-o găsît şi cumpărat din Săcel o casă veche de lemn, și -poi o vinit la mine, ș-o zîs să-i fac din casa aia biserică. Adică s-o recondiţionez cum ar veni, să mai adaug cam o sută de cubice de lemn şi s-o fac. Cum a hi, nu ştiu, şi de-aicea mi să trag spaimele. Da’ m-am încurajat sîngur, mi-am zîs că-ntr-o lună jumate oi da-o gata. Mai mult nu stau cu iè, m-o muncit mult la devlă, cum să faci biserică sfîntă dintr-o casă păcătoasă? Am vorbit cu Iustinian, episcopu’ nost’ bătrîn, şi-o zîs așè cătră mine: „Te munceşti pre’ mult înlontru’ tău, Hodîş, ca să scapi trebuie s-o faci o dată”. Aci am ajuns cu gîndirea şi cred c-oi face-o iute.

Ţ-oi mai zîce, nepoate, cum am lucrat biserici din lemn pă plan local da’ pîntru alte locuri. Pe lîngă Vasîi am mai avut patru feciori, pă care i-am făcut popi. Atuncea Episcopu’ de Oradea, unu’ Coman, i-o înfiat, nu cu acte, ci aşè ca pe nişte creştini-teologi, că aşè era atunci dacă-nvăţai de popă, trebuiè să te ieie o episcopie. Pă prunci i-o luat Episcopia Oradiei, c-aşè iera atunci la comunişti, pă rînd i-o luat, la care cum i-o vinit sorocu’. Şi episcopu’ Coman s-o ocupat. Cum să elibera un loc de popă, îl şi trimitè pe-un prunc de-a lui Hodîş. Aşè o ajuns unu’ la Cacica, unde-am și făcut pîntru iel o biserică din lemn, altu’ s-o nimerit în Crăciuneşti şi i-am făcut altă biserică din lemn, da’ ceilalți doi s-o dus hăt în America de popi, trimişi tăt de Episcopu’ Oradiei. Așè că m-am dus şi ieu păste ocean cu alte două biserici din lemn. Am stat doi ani pe-acolo. C-am studiat şi credinţa oamenilor din ţara aia, şi le-am făcut din lemnu’ lor american la feciorii mei şi case parohiale. Întîi vinèu la biserică patruzeci-cincizeci, într-un loc de închiriat. Cînd s-o gătat rădicatu’ bisericilor, o apărut sute și sute de credincioşi la slujbă. În fiecare dimineaţă vinèu, să rugau, plecau la trebile lor. Duminica nu puteai arunca un ac în biserică, era plin și p-afară, atîţia vinèu. Că-s vii și primitoare bisericile astea, nepoate. Aşa să ştii tu.

Apoi, la cele patru fete ale nevestii şi-ale mele, le-am făcut alte patru biserici din lemn, că s-o măritat cu patru popi. Una la Bălcăuţi pă Siret, alta la Bistra, alta la Lunca, şi ultima la Remeţi.

Am opt biserici făcute şi rădicate pă plan intern, nepoate. Adică o ieşit din mine patru popi şi patru preotese, plus Vasîi, care-i cum îi şi gata.

Şi încă oarice ţi-oi mai zîce: am văzut şi-am auzit la televizor, că am unu’ cu ecran mare cît păretele din casă, că Papa de la Vatican vrè să unifice bisericile creştine şi tare bine ar face. Şi m-am bucurat. Şi m-am gîndit că pîntru ce vrè să facă Papa, merită iel o biserică din lemn făcută de Hodîş şi dusă pîn’ la Vatican. Să va face și-asta. Îi visu’ cel de pă urmă pă care-l am. Un popă de la noi, care-i acolo pă lîngă Papă, mi-o zîs că i-a spune, şi că să mă gîndesc la o biserică mai mnicuță, da’ să hie tare faină, pîntru grădină. Că are Papa o grădină în spatele Bisericii din Piaţa Sfîntu’ Pătru, unde-i Ţara Vaticanului, care-i separată de italieni.

De-o fac și p-asta, nepoate, pot muri-mpăcat. Cruce am, femeia mè m-aşteaptă, tăte mi-or fi puse-n ordine…

Pîn-atunci mai ieste puțîn, stau și mă tot gîndesc că ieu şi Hodîş bătrînu’ şi Marele Herenta şi alţii ca noi, nu tare mulţi, am unificat credinţa, că-n bisericile noastre o ajuns să să roage şi catolici, şi ortodocşi, că-s la fel făcute pîntru iei tăți, că tăți îs creștini, aşè că putem zîce c-am început unificarea-naintea Papii Vaticanului, amu’ i-a hi mai ușor să unifice bisericile, că multe făcute de noi îs gata unificate. Papa Vaticanului a ajunge Unificatoru’ bisericilor, iară noi sîntem primii unificatori ai credinţei.

Cam asta-i, nepoate. Şi lucru’ ăsta îmi pare-a fi drept, adevărat şi tare bun pîntru mine și pîntru lumea-ntreagă.

Da’ dacă tăt ai stat şi m-ai ascultat, hai că te-oi cinsti cum scrie la carte, că-n sara asta oi fierbe pălincă din ce borhot am din toamnă. Că nu facem numa’ biserici pîntru suflet, că și trupu’ are nevoie de mîncare bună și de băutură sănătoasă, da’ tăte cu măsură, bunînțeles, aiasta ca s-avem putere să construim biserici și să ne rugăm în iele, cum altfel?

Că bătrînu’ Iustinian, episcopu’, atunci cînd l-am întrebat dacă dintr-o casă păcătoasă îi bine primit să să facă biserică sfîntă, mi-o mai zîs aşè: „Da’ de ce să nu să poată? Da’ din mîna ta păcătoasă, măi Hodîş, să poate face-o biserică sfîntă? Ieu cred că să poate şi că aiasta faci tu de-atîta vreme; cum n-a fi bine primit?!”.

Aşè mi-o zîs şi cred că dreptatea şi adevăru’ şi credinţa nu pot hi decît de partea lui.

Da, măi nepoate, hai c-om mere amu’ la făcut pălinca, îi bè, îi mînca, şi ti-i pune la durnit. Şi mîine în oarice vreme ti-i duce-n drumu-ţi, adică de unde-ai vinit, ori ti-i duce unde-i dori tu, ce-i sigur îi că nu-i merè cu mîna goală.

Da’ numa’să fim noi sănătoşi, nepoate. Că toate le-om trece cumva.

Recomandare Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu