Traduceri

Imperiul semnelor

„De ce Japonia? Fiindcă e ţara scriiturii: dintre toate ţările pe care autorul le-a putut cunoaşte, Japonia este aceea în care a întâlnit tratamentul (le travail) semnului cel mai apropiat de convingerile şi de fantasmele sale sau, dacă preferăm, cel mai îndepărtat de dezgustul, iritarea şi refuzul pe care le suscită în el semiocraţia occidentală” – e citat Roland Barthes pe coperta a patra a ediţiei L’empire des signes (Imperiul semnelor), Éditions du Seuil, 2005, 2007 (ediţia pe care am folosit-o pentru traducerea de mai jos[1]; prima ediţie a apărut în 1970, la Éditions d’Art Albert Skira). Am tradus mai jos o secvenţă din carte, intitulată „Tel”/„Cutare” (pp. 112-116), în care Barthes vorbeşte despre haiku (specia poetică, dar înţeles de el şi într-un sens mai general, de „eveniment” (discontinuu) – „orice trăsătură/trait discontinuă, orice eveniment al vieţii japoneze, aşa cum se oferă el lecturii mele”), o secvenţă care ilustrează cu strălucire şi pertinenţă una dintre „fantasmele” sale semiotice, aş zice, şi anume suspendarea, suprimarea, contestarea sensului, situarea discursului poetic în afara descrierii şi a definiţiei (tipice scriiturii occidentale, spune Barthes), rămânerea lui în zona purei desemnări lingvistice (ca în limbajul gestual al copiilor), într-o mişcare imediată (privată de orice mediere, „cea a cunoaşterii, a numelui ori chiar a posesiei”), cât mai aproape de purul eveniment (discontinuu, insignifiant). Lectura pe care o face Barthes haiku-ului şi în genere Japoniei e o experienţă seducătoare şi eliberatoare, de „lectură” a unui spaţiu extrem oriental făcută de un occidental care lasă în urmă orice tip de cunoaştere, de prejudecăţi culturale, de scheme prestabilite, de apercepţii, livrându-se unui joc semiologic privat – cum spune el însuşi – de medierea prin cunoaştere (savoir), nume (limbaj) sau posesie. (Adina Diniţoiu)

CUTARE/TEL

Tehnica haiku-ului presupune faptul că suspendarea sensului se realizează prin intermediul unui discurs perfect lizibil (o contradicţie refuzată artei occidentale, care nu ştie să conteste sensul decât recurgând la un discurs incomprehensibil), în aşa fel încât haiku-ul nu apare, în ochii noştri, nici excentric, dar nici familiar: el seamănă cu tot şi cu nimic: fiind lizibil, ni se pare simplu, apropiat, cunoscut, savuros, delicat, „poetic”, într-un cuvânt, deschis unui întreg joc de predicate liniştitoare; insignifiant totuşi, el ne rezistă, îşi pierde, într-un final, adjectivele pe care i le acordam cu o clipă mai devreme şi intră în această suspendare a sensului care e pentru noi lucrul cel mai straniu, fiindcă face imposibil exerciţiul cel mai curent al limbajului nostru, care e comentariul. Iată, de pildă:

Briză primăvăratică:
Marinarul îşi răsuceşte pipa între dinţi.

Sau:

Lună plină
Iar pe rogojini
Umbra unui pin.

Sau:

În casa pescarului,
Mirosul de peşte uscat
Şi căldura.

Sau, încă o dată (dar nu în cele din urmă, căci exemplele ar fi nesfârşite):

Vântul de iarnă suflă.
Ochii pisicilor
Clipesc.

Asemenea trăsături/traits (acest termen convine haiku-ului, un fel de tăietură uşoară, trasată în timp) instalează ceea ce s-a numit a putut fi numit „viziunea fără comentariu”. Această viziune (termenul e încă prea occidental) este, în fond, în întregime privativă: ceea ce e abolit nu e sensul, ci orice idee de finalitate: haiku-ul nu serveşte nici unuia dintre uzajele (ele însele gratuite, cu toate acestea) atribuite literaturii: insignifiant (printr-o tehnică de confiscare/arrêt a sensului), cum ar putea el să instruiască, să exprime, să delecteze? În acelaşi mod, în vreme ce unele şcoli Zen consideră meditaţia în poziţie aşezată drept o practică destinată (s.a.) obţinerii principiului viu al budismului (la bouddhéité), altele refuză până şi această finalitate (totuşi, aparent esenţială): trebuie să stai aşezat „doar pentru a sta aşezat” (s.a.). Haiku-ul (la fel ca nenumăratele gesturi grafice care marchează viaţa japoneză cea mai modernă, cea mai socială) nu e el, în acest fel, scris „doar pentru a scrie” (s.a.)?

Ceea ce dispare, în haiku, sunt cele două funcţii fundamentale ale scriiturii noastre clasice (milenare): pe de o parte descrierea (pipa marinarului, umbra pinului, mirosul peştelui, vântul de iarnă nu sunt descrise, adică ornate de semnificaţii, de lecţii, angajate cu titlu de indicii în devoalarea unui adevăr sau a unui sentiment: sensul îi este refuzat realului; mai mult: realul nu mai dispune de sensul însuşi al realului), şi pe de altă parte definiţia; nu numai că definiţia este transferată gestului, fie el grafic, dar în plus, ea este derivată către un soi de eflorescenţă inesenţială – excentrică – a obiectului, cum bine o spune o anecdotă Zen, în care îl vedem pe maestru acordând premiul pentru definiţie (ce este un evantai?) nu ilustrării mute, pur gestuale, a funcţiei lui (a desfăşura evantaiul), ci inventării unui lanţ de acţiuni absurde (a închide evantaiul, a se scărpina pe gât, a redeschide evantaiul, a aşeza o prăjitură deasupra şi a o oferi maestrului). Nedescriind şi nedefinind, haiku-ul (numesc astfel, în cele din urmă, orice trăsătură/trait discontinuă, orice eveniment al vieţii japoneze, aşa cum se oferă el lecturii mele) se reduce până la pura şi simpla desemnare. E asta, e astfel, spune haiku-ul, e cutare (c’est tel). Sau şi mai bine: Cutare! spune el, cu o tuşă atât de instantanee şi atât de scurtă (fără vibraţie şi fără reluare) încât conjuncţia ar apărea aici în plus, precum remuşcarea unei definiţii interzise, îndepărtate pentru totdeauna. Sensul nu e aici decât un flash, o urmă trasată (une griffure) de lumină: When the light of sense goes out, but with a flash that has revealed the invisible world[2], scria Shakespeare; dar flash-ul haiku-ului nu luminează, nu revelează nimic; e ca acela al unei fotografii care ar fi făcută cu multă atenţie (à la japonaise), dar omiţând să introduci pelicula în aparat. Sau altfel spus: haiku-ul (trăsătura/le trait) reproduce gestul care desemnează al copilului care arată cu degetul orice ar fi (haiku-ul nu privilegiază vreun subiect), spunând numai atât: asta/ça! cu o mişcare atât de imediată (atât de privată de orice mediere: cea a cunoaşterii, a numelui ori chiar a posesiei) încât ceea ce e desemnat este inanitatea însăşi a oricărei clasificări a obiectului: nimic special (s.a.), spune haiku-ul, conform spiritului Zen: evenimentul nu poate fi numit după nici o specie, specialitatea lui se răsuceşte brusc; ca o buclă graţioasă, haiku-ul se răsuceşte asupra lui însuşi, siajul semnului care pare să fi fost trasat se şterge: nimic n-a fost câştigat, piatra cuvântului a fost aruncată în van: n-a produs nici valuri, nici curgere de sens.

Traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu

[1] Imperiul semnelor a apărut în limba română la Editura Cartier, în 2007, în traducerea lui Alex. Cistelecan.
[2] În engleză în original (n.m., A.D.)

Scrie un comentariu