București. Locuri și ecouri

Inaugurarea Palatului Cantacuzino

Câteva vorbe, din când în când, care să le amintească bucureștenilor că trăiesc într-un oraș frumos. Cu o istorie respectabilă, veche de peste 550 de ani. Cu o identitate aparte, pe care mulți – și deseori chiar edilii orașului – o ignoră și o distrug, deși face parte dintre lucrurile care dau preț unui loc, unei comunități.

Peste 110 ani au trecut de la marea recepție care a marcat, pentru lumea bună bucureșteană, inaugurarea Palatului Cantacuzino. Ocupând vastul teren din Calea Victoriei 141, arogant retras în spatele grilajului de fier artistic forjat, palatul, una dintre podoabele Bucureștilor, amintește – celor ce vor să știe – de alte vremuri, de altă lume, cu alte maniere, pierdute toate din ce în ce mai afund în brumele unui trecut pe care îl uităm, deși e al nostru. La vremea inaugurării Palatului, Emil Wilhelm Becker așezase deja pe fațade zeițele și grăsuții putti dansatori, dar încă nu sculptase cei doi lei care străjuiesc astăzi scările. Havuzul pe care proprietarul și l-ar fi dorit în fața scării principale nu s-a făcut niciodată. Casele bătrânești ale Cantacuzinilor încă nu fuseseră înlocuite de blocul care mai stă și astăzi pe locul lor.

Carte poștală Palatul Cantacuzino; în dreapta vechile case Cantacuzino

La vremea inaugurării Palatului, medalioanele nu erau încă pictate în sala de bal (numită azi „aula”), nici frumoasele candelabre de bronz de sub ele nu fuseseră încă instalate. Galeria de deasupra sălii de bal era împodobită cu tablouri, între care unele de Grigorescu. Azi pereții galeriei sunt goi… La vremea inaugurării Palatului, arhitectul I.D. Berindey, creatorul clădirii, școlit la Paris, avea 35 de ani. Făcea parte din aceeași pătură socială ca și clientul său, marea boierime. Desenase toate amănuntele construcției, inclusiv „stucaturile, lemnul sculptat, fierul forjat, majoritatea bronzurilor” executate apoi de marile case de artă bucureștene Storck, Gaiser, Hauck, Dietz etc. Artiști bucureșteni nemți. Gheorghe Grigore Cantacuzino, comanditarul Palatului, avea 74 de ani. Avea să moară peste 7 ani. La vremea inaugurării Palatului său, era pentru a doua oară prim-ministru și unul dintre cei mai bogați oameni din România, atât de bogat încât era poreclit Nababul. Printre demnitățile la care accedase se aflau cele de primar al Capitalei, ministru și prim-ministru, președinte al Partidului Conservator, deputat, senator, președinte al Senatului, președinte al Adunării Deputaților.

Trăsurile intrau în șiruri lungi pe marile porți și depuneau oaspeții la peron, 60 de invitați la „le souper des princes”, servit în sufrageria mare, și 520 de invitați la recepție, pentru care se pregătise „un buffet des plus abondants et des plus délicats” în sufrageria mică. Cel puțin așa spune Bucarest Mondain din februarie 1906. Dar răzgâiata noră a gazdei, Maruca, în semn de protest, nu se afla printre participanți: i se păreau de prost gust mobilele și podoabele palatului alese de „sărmanii” socri, „stucurile, picturile și aurăriile”. I se părea oribilă mobila verde deschis din salonul de muzică, „imaginată de sărmana soacră”. Sărmanii socri bogați! Soacra, Ecaterina, née Băleanu (de asemenea, familie de boieri mari) avea, pesemne, o slăbiciune pentru culoarea verde deschis, de vreme ce, la inaugurarea palatului, purta o rochie „en satin Nil voilé de précieuses dentelles anciennes”, iar în portretul de aparat (semnat de pictorița teosoafă Ervizia Paini), care se păstrează și astăzi la locul lui din apartamentele stăpânei casei, e îmbrăcată în chiar acea toaletă cu ape verzui.

Ecaterina Cantacuzino, portret de Ervizia Paini

Printre musafiri, toată crema boierimii, politicieni de rang înalt, membrii Parlamentului, membrii de seamă ai Corpului Diplomatic. Mai puține doamne, toate extrem de elegante, mulți domni, toți în ținută protocolară, cu decorațiile înșirate pe piept ca pentru un bal la curte. Un eveniment cu intensă coloratură politică, în fapt. În sfârșit, pe la orele 11.00, își făceau apariția și prințul moștenitor Ferdinand, în uniformă de general de cavalerie, împreună cu prințesa Maria, viitoarea celebră regină, în rochie neagră cu paiete. Nu se putea ca Altețele Lor Regale să nu onoreze inaugurarea Palatului primului-ministru. Era punctul culminant pentru gazde, punctul terminus pentru musafirii invitați numai la recepție, nu și la supeu. La vremea inaugurării Palatului, manierele erau foarte stricte. Ca și acum, pe invitații era specificat intervalul de timp în care invitatul era… invitat. Iar la vremea aceea, regula jocului era respectată. Acum, deși regula jocului este aceeași, parcă se respectă mai puțin.

Plafonul sălii de bal

Palatul Cantacuzino – detaliu al plafonului sălii de bal

Casa micuță și elegantă din spatele Palatului a fost, o bucată de vreme, cămin al celui mai mare compozitor român, George Enescu, căsătorit cu Maruca, văduva fiului lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Soții au preferat să nu locuiască în ambianța pompoasă creată după gusturile primului-ministru. Palatul Cantacuzino a avut noroc. Este în picioare și și-a păstrat multe dintre podoabe. Confiscat după război, a servit de sediu Institutului de Studii Româno-Sovietice (dispărut), apoi Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. După moartea la Paris a compozitorului, s-a creat aici muzeul dedicat lui Enescu. Donat de văduva lui în acest scop, Palatul, întruchipare a unui gust artistic a cărui strălucire nu prea rafinată nu a putut fi domolită decât de patina unui secol, poartă, paradoxal, peste ani, amintirea unui compozitor de un extrem rafinament. Și a unei lumi care, la vremea inaugurării Palatului, nu bănuia că va lăsa moștenire Bucureștilor una dintre emblemele Micului Paris.

Despre autor

Silvia Colfescu

Silvia Colfescu

Silvia Colfescu este absolvent al Facultății de Istoria Artelor a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – azi Universitatea de Artă. Director al Editurii Vremea. Ilustrator, traducător, autor al mai multor cărți, între care „București. Ghid turistic, istoric, artistic” și „Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene”.

Scrie un comentariu