Atelier Nr. 145

Indianul și cowboy-ul

Soarele de amiază bate în creștet; praful cu gust de rugină: lovitura aia după ceafă i-a încleiat de sânge nasul și gura. Nici nu-i simțise când se târâseră pe brânci până la țarcul cailor…

– Tu, fiu la Păr-de-Foc de care Fețe Palide ascultă cuvânt!

Adolescentul de șaisprezece ani își înalță capul cu o mândrie naivă: da, preacinstite Părinte al Seminolilor! asta fiindcă-i știut ca un om drept! de ce le-ai cerut hăitașilor tăi să-mi dea la cap și să mă lege fedeleș? dacă aveai vreo solie să-mi încredințezi, i-aș fi urmat de bunăvoie!

Brațul bătrânului indian îl țintește ca o suliță: soare șase ori răsărit de când oameni de încredere la tată tău (printre care frate la bărbat la soră lui) dat, lângă râu, peste fiice la războinici noștri, iar mai slabă nu apucat fugit… Ah, nu! ticăloșii! exclamă băiatul, apoi adaugă, cu aprindere (în ciuda curelei din piele crudă de bizon pedepsindu-i cutezanța de a-i fi tăiat vorba Marelui Șef): de ce nu l-ai înștiințat numaidecât pe tatăl meu? v-ar fi dat satisfacție!

Dacă Pui-de-Veveriță văzut bine cât tare țipă, tună moșneagul (oprind, totuși, cu un gest, biciul ce se și pregătea să șfichiuie din nou umerii pe care sângele începe deja să răzbată prin cămașă), nimeni de coadă izbutit prinde! Ce Față Palidă văzut pedepsește mână dreaptă, și om din casă, pentru mică squaw siluită? Dar vreme sosit Seminoli răspund!

Mânia îți este pe-atât de întemeiată pe cât îți este înțelepciunea de mare (cutează roșcatul): dacă pui să mă omoare ca represalii, durerea tatălui meu îl va face să uite că a dorit întotdeauna pacea între poporul nostru și al vostru; o să cheme armata… și n-aș vrea în ruptul capului s-ajung pricina nevinovată a unui măcel!

– Pui de șarpe cu clopoței, nevinovat: dar poartă în falcă venin la neam lui! curând, Veveriță, și el, fiară sângeroasă, sare pe fiice la războinici noștri ca pe pradă ușoară! Tu însă dreptate: deci, răzbunare la Seminoli așa încât rușine coase buze la tată tău și face el înțelege cruzime la oameni lui!

O umbră trece peste fruntea de bronz: Mare Manitu voit fiu meu mai mic născut inimă pe dos… nu vede frumusețe la femei, niciodată vrea luat una la el în cort… Dumnezeule, nu! urlă tânărul cowboy, străduindu-se zadarnic să se ridice: chinuiți-mă, omorâți-mă… numai asta nu!

– Ea strigat aceleași cuvinte, lângă râu: dar cine auzit? cine aude pe tine în colibă la fiu meu? Trăiește mereu singur, deoparte: dar azi, braț răzbunător, vindecă onoare la trib! Pe tine nu moarte așteaptă: războinici nu omoară ceva de dispreț! Fiice la Seminoli vin îmbracă, pregătesc pe tine, apoi rămâi cu fiu meu, până el săturat… și dăm drum la tine, pe întuneric, în fața casă la tată tău! Howgh!

În penumbra unde a fost azvârlit cu râsete și ghionturi, la început nu vede chiar nimic; apoi, un braț înarmat cu o creangă aprinsă, întins spre vatra dintr-un colț; și lumina dănțuie cu umbrele, dintre care o siluetă se desprinde și îngenunchează lângă el…

Se trage îndărăt cât poate, dar brațele îi sunt cetluite, răsucite la spate; a căzut prost, într-o rână, încurcat în zdreanța pe care i-au înfășurat-o în bătaie de joc (în chip de rochie) în jurul trupului despuiat; iar cosițele false cu care l-au gătit aproape că-i astupă ochii. Totuși, deslușește o figură prietenoasă, chipeșă, ce ar fi fost chiar liniștitoare dacă ochii nu i-ar fi sticlit de o poftă neascunsă: – Tu, Veveriță frumos! Degete îi ating ușurel pistruii de pe obraz: la mine plac mici agrișe galbene… toate mănânc!

Disperat, caută să-i scape: cunoști limba mea? așteaptă, tinere războinic! de când un viteaz își pune puterile cu un prizonier încătușat? și nici tatăl meu, nici eu însumi n-am făcut vreodată vreun rău unuia de-ai tăi! pentru ce atâta ură fără sfârșit, de ambele părți?

Pielea-Roșie lasă mâna să-i cadă, cu o străfulgerare de furie și de obidă pe chipu-i ce stârnește (fără voie) admirația ostatecului doar cu puțin mai tânăr: eu nu războinic adevărat… nici băiat, nici fată! dar Fețe Palide din casă la tine făcut nedreptate popor meu! dacă tu drăguț cu mine, rânduială iarăși! nu urăsc pe tine, Veveriță… – Dacă-i așa, scoate-mi barem de pe cap podoaba asta de ocară, și ajută-mă să mă adun de pe jos! sunt la cheremul tău: la ce bun să mă umilești pe deasupra?

Clătinând din cap aprobator la asemenea mândrie, celălalt (apucându-l deloc brutal de subsuori) îl repune în șezut, rezemat de perete. Dar vai, în clipa următoare, priveliștea încântării deșteptate de chica sa învăpăiată, de torsul său de pe care a lunecat și bruma aceea de acoperământ, adeverește cele mai rele temeri ale prăzii: o, da, și mai frumos fără cosițe! și fără rochie… – Nu! Dar temnicerul său (ce deja îl înșfăcase de umeri) se oprește de la sine, remarcându-i tresărirea și simțindu-și vârful degetelor umezit și înroșit: rănit? – Păi ce-ți închipuiai? că i-am lăsat să mă aducă ție plocon fără pic de-mpotrivire?

Veveriță, curajos ca leu de munte! râde (fără un dram de ironie) tânărul Seminol, luându-și de la gât un săculeț din piele de căprioară, plin cu un praf ca de cocleală: eu îngrijesc pe tine! singur aici întruna, mult timp liber… învățat lucruri, învățat plante binefăcătoare… acesta, leac bun… Celălalt se supune: ca să mai câștige un răgaz, dar și fiindcă ochii ăia negri, vrând-nevrând, îi inspiră încredere…

Când, însă, niște degete ușoare (plecând de pe ceafa-i alinată) încep să-i coboare pe piept (deșteptând senzații necuvenit de plăcute…), intră în panică și se trage iar îndărăt. În ochii negri trece ca o undă de speranță dezamăgită: de ce speriat? eu niciodată lovesc… Nu mi-e frică de tine! îl sfidează albul, roșind: dar ceea ce ai de gând să faci…

– Eu broscoi râios? mâini la mine scârboase? Atâta tristețe, dintr-o dată, în privirea lui, încât băiatul, spontan din fire, se surprinde (el!) consolându-l: păi când am zis eu una ca asta, nătăfleață? ba chiar (în alte împrejurări) ne-am fi putut împrieteni, tu și eu… dar, drăcia dracului, suntem bărbați amândoi! așa ceva nu se poate!

De ce? susură celălalt, lipit de el din senin: dacă Mare Manitu făcut pe mine așa, făcut și alți la fel! dacă eu pot vreau pe tine… – Dar eu nu sunt așa, pricepi? și nu vreau…! Glasul ăla catifelat, tăindu-i orice vlagă: gură spune nu, ochi spun da…! – Nu te-apropia! ești doar un nemernic, fiindcă nu mă pot apăra… apoi nu mai înțelege ce i se-ntâmplă: buzele alea plimbându-se pe tot trupul lui amorțit, făptura lui întreagă răzvrătindu-se; și, cu toate astea, să-și dea seama că i se deprinde carnea cu ele, că le găsește din ce în ce mai pe plac și (în cele din urmă) le cheamă…

La primul geamăt care-i scapă printre insulte tot mai neconvingătoare, atacantul (înlănțuindu-l mai departe cu un braț) îl apucă drăgăstos de păru-i roșcat, răsturnându-i capul pe spate; tocmai când murmura pentru ultima oară: lașule, jigodie…, gura aia ca o capcană peste a lui, limba aia străpungându-l ca înroșită în foc, și o singură dorință încă trează: să dureze la nesfârșit, din ce în ce mai adânc, până le va seca amândurora răsuflarea!

În fine dezmeticit cât de cât, zăcând pe-o blană de urs, cu tânărul indian năruit pe piept: știam, Pui-de-Veveriță… gură ta și gură mea fericite împreună! Iar el, cu capul întors, să nu bage celălalt de seamă: ei da! poți fi satisfăcut! mi-ai arătat în ce măsură nu-s un bărbat: vrei cumva să-ți și mulțumesc? și ce mai aștepți acum pentru restul? va fi floare la ureche, legat fedeleș cum sunt… nici n-o să mă zbat măcar: nu mai păcălesc pe nimeni, începând cu mine însumi!

Degete împletindu-se (cu plăcere ingenuă) printre șuvițele-i mătăsoase, de aceeași culoare cu ornamentele și țesăturile din colibă: nu, Veveriță temător! asta nu fac, câtă vreme, pentru tine, lucru rău… vreau strigăte de bucurie, nu de jale… prea demult singur… inimă mea plâns, ca ochi tăi acum… Taci! gâfâie fiul de fermier, strângând din pleoape: aș fi preferat de mii de ori, m-auzi? să mă iei cu sila, să mă stâlcești în bătaie, până m-ai omorî… orice, numai nu blândețea asta ce-mi dă ghes să te simt lângă mine, în mine… cu tot dezgustul, cu toată frica de-a ajunge-n Iad, cu toată necinstea pe care i-o aduc tatălui meu!

Posomorându-se, paznicul îl părăsește ca să ațâțe jăratecul cu o creangă, întorcându-i spinarea; apoi (scoțând din teaca tivită cu mărgele de sticlă un cuțit lung) îl rostogolește pe o coastă, îi taie legăturile dureroase și (vârându-i ascuțișul sub bărbie) îi ordonă să se-ntindă pe spate, cu brațele desfăcute.

Aproape bucurându-se de purtarea asta de sălbatic (îi va mai înlesni sforțările de a-l urî), prizonierul îl lasă, fără crâcnire, să-i prindă încheieturile mâinilor de doi stâlpi din lemn cioplit: când colo (în loc să-l maltrateze-n fel și chip), celălalt îi aduce de băut și de mâncare! Ar vrea să-i scuipe toate în obraz, dar trupul lui își cere drepturile; și are din ce în ce mai puțin chef să întristeze ochii negri…

Răbdător, Pielea-Roșie așteaptă să-l vadă înghițind și ultima firimitură, prefăcându-se că nu-i aude înjurăturile plângătoare; mai târziu, îl ajută să-și facă nevoile într-o tigvă; îl șterge, îl unge pe față și pe corp cu un ulei aromat preparat de el ca să alunge musculițele și țânțarii. În fine, văzându-l cât de cât potolit (oboseala, emoțiile, stomacul plin și poziția mai comodă covârșindu-i toate protestele), vine să se culce lângă el, încolăcindu-l și cu brațele, și cu picioarele, trăgând peste amândoi blana de urs, până la urechi…

Oricât ar părea de necrezut, după numai cinci minute, băiatul doarme deja buștean, legănat de căldura prietenului: cum să-mpiedice cuvântul pomenit să se strecoare în țeasta-i somnoroasă? Dorința violentă s-a preschimbat într-o tânjire ce (pe nesimțite) îl face să-și deplaseze trupul, așa încât să se dea tot mai fidel după formele celuilalt… Astfel trece noaptea: de parcă războiul nici n-ar exista, de parcă doi băieți care se iubesc ar fi lucrul cel mai puțin ponegrit din lume!

Fără junghiurile din brațele-i sugrumate, mai că s-ar fi crezut acasă, la el în pat; apoi realitatea tabără pe el atât de brutal, încât (în loc să zvâcnească laolaltă cu inima) rămâne înlemnit: atunci observă că (având obrazul îngropat în umărul lui) celălalt lasă descoperite o ceafă și un gât delicate, arămii…

Primul impuls (de tandrețe) e numaidecât măturat de un gând sinistru: dacă și-ar putea întoarce capul fără să-l trezească, ar izbuti să-și înfigă dinții; cu un pic de noroc, ar nimeri carotida… Curelele din jurul încheieturilor nu-s cine știe ce strânse: ar reuși (poate) să le desfacă… Iar locuința e destul de izolată ca să-i îngăduie (cu ajutorul lui Dumnezeu) să se furișeze în pădure fără ca restul tribului să prindă de veste…

Iar dacă-i dădeau de urmă și-l omorau la rându-i, nu-i mai pasă! ce dacă tatăl lui trimitea după soldați? n-au decât să piară cu toții: n-ar mai simți nici un strop de remușcare! lor le fusese oare milă de nevinovăția lui? Singurul care să se fi purtat frumos cu el a fost chiar călăul: dar și drăgălășenia acestuia avea un iz de pucioasă…

Da: celălalt trebuie să moară, ducând cu el în mormânt secretul lor de rușine! Dacă scapă cu viață, va face orice ca să-l uite, și ca să-și smulgă din măruntaie acea ispită împotriva firii! Se va pocăi, implorând cerul să-i dea puterea de-a redeveni un bărbat!

Însă (chiar în clipa când se pregătea să-și săvârșească fapta disperată) boarea caldă a trupului cuibărit lângă al său îl învăluie; fără voie, adulmecă (printre efluviile unsorii contra insectelor) pe cele ale sudorii lui proaspete, sănătoase (ca de frunze verzi frecate între degete)… Așa se face că (în loc să muște) se pomenește lipindu-și gura, îndelung, de pielea aia!

Răspunzându-i înainte să se fi trezit de-a binelea, prietenul îl caută, la rându-i, și cu buzele, și cu mâinile: toate par să decurgă una dintr-alta cu un asemenea firesc, încât captivul abia de tresare când celălalt îl pătrunde; după asta, nimic nu mai are însemnătate; iar desfătarea aceea, atât de cristalină, nu poate fi totuna cu stricăciunea blestemată ce atrăsese cândva mânia Domnului peste Sodoma…!

Și totuși (când strigătele lor îngemănate îi răstoarnă, sleiți, în culcuș), aducerea aminte că (în fond) ceea ce i-a făcut acum celălalt e doar o revanșă, o pângărire plătind o altă pângărire! Umilința de a-i fi cedat de bunăvoie, de-a fi simțit plăcere și de-a nu încerca pentru făptașul batjocurii decât afecțiune și recunoștință, năruindu-se peste el ca un mal de rocă topită: și să nu poată nici măcar să-și mai acopere fața, nemilos de la vedere între brațele-i răstignite…

În vremea asta, amantul îl acoperă de mângâieri, uitând de toate, încât (împiedicându-și degetele în niște gene jilave) se înșală asupra motivului: durut, Pui-de-Veveriță? eu prea tare? de ce nimic spus? crezut tu plăcut împreună! – Ah! în privința asta, nu-ncape îndoială: mi-a plăcut la nebunie, ca unei târfe ce sunt! hai, scuipă-mă acum, râde-ți de fiul cel nerușinat al dușmanilor tăi, Fețele Palide, venit să se lăfăie în patul tău de indian murdar! ce mai aștepți ca să-ți chemi aici tot satul, să vină să se desfete cu priveliștea răzbunării împlinite?!

Descompunerea bruscă a trăsăturilor de obicei la fel de impasibile (ori pe-aproape) ca ale fraților lui de sânge îi reamintește că nici celălalt nu-i mai puțin o victimă a împrejurărilor; văzând ochii negri năpădiți la rându-le, își lasă capul moale într-o parte: te implor, dragostea mea! zvârle-mi pe obraz o pătură, apoi scoate cuțitul și taie-mi beregata!

Fruntea încinsă cu un bandou roșu cu desene albastre și negre îi arde umărul: nu pot asta face! umpli inimă toată la mine, Veveriță! – Ba nu, mi-o datorezi! nu te-aș mai putea privi niciodată în față: nici pe tine, nici pe tatăl meu! iar tu cum l-ai mai putea respecta pe cel pe care l-ai tăvălit în noroi? dă-mi înapoi demnitatea pierdută, și soarbe-mi ultimul suspin… așa-mi vei salva și sufletul, scutindu-mi păcatul de moarte de a-mi lua singur viața!

Închide ochii! îi cere glasul întretăiat al prietenului; atunci își întinde picioarele, își îndreaptă trupul, își înalță bărbia ca să-și dezvelească beregata, așteptând sfârșitul: neîndoielnic, va fi rapid și nedureros… Pentru a doua oară, atingerea aia rece: dar lovitura întârzie; apoi lama începe să vibreze, înțepându-l; simte prelingându-se un firișor călduț, și aude un sunet înfundat de metal aruncat în salteaua de mușchi: nu! eu prea laș! iartă, dragoste!

– Ba nu, eu n-ar fi trebuit să-ți cer una ca asta… cel mai drept ar fi să ispășesc pentru amândoi: dezleagă-mi mâinile! îți jur că nici n-o să mă fac barem că te-atac… și nu-mi mai pasă că ajung în Iad! Iar celălalt, ridicându-se iute ca un crotal ce se destinde: nu drept! eu adevărat vinovat: trădat și tu, și popor meu! eu mor, atunci tu spălat! – Stai (strigăt din băieri, văzându-l că-și culege arma de pe jos), biet smintit! te-aș urma oricum: presupunând că ai tăi m-ar lăsa să plec de-aici întreg!

Tânărul Seminol rămâne în genunchi, înlemnit asemeni totemurilor din colibă: nici trăi, nici muri! nenorocire pe noi! Tovarășul lui izbucnește într-un râs amar: la ce bun toate văicărelile? iată-ne pedepsiți pentru slăbiciunea cărnii noastre și pentru greșelile alor noștri, ce nu-s în stare să se-nțeleagă odată între dânșii! Privirea i se afundă, rătăcită, în ochii negri: revino să te lungești peste mine! am să-ți fac același lucru… o răscumpărare justă, socot… întâmple-se ce s-o-ntâmpla!

Văzându-se în așa hal de ageamiu, poate măsura cât de prețioasă fusese adineauri delicatețea mișcărilor amantului… Dar trupurile lor sunt croite ca să se pună la unison (când lent, când focos), fie luând, fie lăsându-se luate: căci suspinele pe care izbutește să i le smulgă nu-ntârzie să răsune iar pe propriile-i buze, ceea ce cheamă o nouă ripostă… până la a pierde șirul, înainte ca seara să cadă pentru a doua oară!

Sunt aici, dragoste (șușotește glasul în noapte): fost vânat iepure și aflat dacă frați curioși nu pândesc… nimeni încă afară! Băiatul face o nouă încercare: desfă-mă, te rog…! știi că n-aș ridica vreodată un deget împotriva ta! Indianul scutură din cap, obidit: voie nu am! încălcare voință popor meu! iar tu dorești încă mori, văd asta în inimă ta! dacă nu vrei inimă mea tristă, primește apă proaspătă, fructe gustoase: eu fac pe tine curat, pansez umăr, până când carne frige! – Nu! lasă-mă-n pace! ai vedea ce-ai simți în locul meu, înlănțuit aici ca un câine! Dar nu-i poate rezista mult prietenului său cu degete suave, alinătoare, de duh al pădurii… pe lângă că, întremat și cu o ținută cuviincioasă, înfrunți ceva mai lesne încercările de neocolit…

Răsfățat de el, cu neputință să lupte mai departe cu ațipeala… Tresare din somn din pricina vacarmului: o licărire roșiatică, apoi una vânătă… câteva detunături… un răget de fiară rănită… apoi două zgâlțâieli în umeri și brațele recăzându-i, libere. Scoală! îi zbiară celălalt în ureche: duh vânt tare mânios! trăsnit pe copac aproape! foc peste tot împrejur! Cum mușchii îndurerați nu vor să-l asculte, Pielea-Roșie e nevoit să-l îmbrace ca pe-un copil și să-l ducă mai mult pe sus, după ce desfășurase peste amândoi o piele de bizon muiată într-un hârdău cu apă.

Cowboy-ul n-o să-și amintească niciodată cum au trecut: doar impresia de-a fi deja mort, îmbrâncit în Gheenă! Se dezmeticește în dosul unei stânci, făcut una cu ea, cu limba scoasă, dârdâind în ploaie pe sub zdrențele-i mușcate de flăcări, pe când șuierele furtunii se-aud tot mai slab: bucuria de-a fi încă în viață îneacă tot restul, mai ales văzând chipul preaiubit (murdar, cu sprâncenele și părul pârlite, dar și el, pare-se, teafăr și nevătămat) aplecat spre el…

– Casă la tată tău nu departe! datorii, toate plătite; onoare, fără pată! adio, Pui-de-Veveriță: nu uita… eu niciodată uit, dragoste! Băiatul, năucit, își înnoadă brațele pe după gâtul lui: așteaptă! dar tu? încotro vrei s-o apuci? Urmărind privirea prietenului, scoate un țipăt de groază: ah, nu! doar n-ai de gând să intri la loc în pârjolul ăla! n-o mai ieși viu de-acolo! – Trebuie plec (caută celălalt să se desprindă din strânsoare: de-a surda, căci nu-l lasă inima să-l brutalizeze)! popor meu nevoie de mine!

– Ba se descurcă singuri de minune: când nu te pun să scoți castanele din foc în locul lor! de altminteri, la ceasul ăsta, ne cred probabil pe amândoi făcuți friptură! vino cu mine: am de vorbit cu tatăl meu… apoi vom pleca să trăim împreună, undeva departe de toată vrajba asta, în creierii vreunui munte locuit doar de sălbăticiuni! Tovarășul lui a izbutit să-i îndoaie cu blândețe brațele încă vlăguite: nu sfâșii inimă mea! vise, frumoase; viață, fără milă!

(Nu se poate să se sfârșească așa!) – Barem dă-mi o ultimă îmbrățișare! În vreme ce trupul acela (pe care niciodată până atunci nu-l simțise tremurând) i se prăvale la piept, mâna lui și-a ales deja arma: n-are voie să se dezumfle… Îi ferecă gura, cum a-nvățat de-acum metoda fără greș; pe când celălalt închide (gemând) ochii, piatra cea teșită i se abate la tâmplă: până la mica peșteră pe care fiul de colon o știe de copil mai sunt doar vreo douăzeci de metri…

După ce l-a întins cu grijă înăuntru, fără cunoștință, legându-i gleznele și încheieturile mâinilor cu curelușele de la mocasinii amândurora, îl sărută: iartă-mă! o să-mi mulțumești mai încolo… Baricadează intrarea (cu atâtea fiare la pândă…), apoi o rupe la fugă cât îl țin fluierele cam împleticite…

Nebunie curată! se răstește, un ceas mai târziu, fermierul, holbându-se la fiul lui (deja schimbat din cap până-n picioare, ca pentru drum lung, cu două desăgi peste umăr și o carabină rezemată lângă el): aș fi aflat de la careva! și chiar de-ar fi adevărul gol-goluț, nu-i un pic cam târziu de-acuma? ar fi-nțelept să-l trag la răspundere pe fratele cumnatului meu? și cine va mai voi să lucreze pentru noi dacă-mi acuz taman asociatul? Bine spunea deci bătrânul! exclamă roșcatul, încrucișându-și brațele: suferința unei ființe omenești nu-nseamnă mare lucru, nici măcar pentru o Față Palidă cu simțul dreptății, ca dumneata!

– Ce vrea să zică asta? – Nimic altceva, tată, decât că (dacă le lași crima nepedepsită) o să mă ridic dinaintea pastorului și a-ntregii parohii, ca toată lumea să știe adevărul: anume că, pentru-a spăla ocara, fiul dumitale s-a dus (de bunăvoie) în patul unui Seminol, și c-a cunoscut bucuria în brațele lui! – Dumnezeule milostiv! m-am rugat să-mi recapăt fiul, dar nu cu mintea rătăcită!

– Niciodată n-am avut-o mai limpede, tată! Indienii m-au răpit, așa-i: însă (vezi și dumneata) nu m-au schilodit; voiau numai să te-nștiințeze de ce-au făcut oamenii dumitale, și că nu-i în firea lor să treacă una ca asta cu vederea! Printre ei era și fiul mai mic al Marelui Șef: băiatul cel mai frumos, mai blând, dar și mai viteaz, pe care l-am întâlnit vreodată… am înțeles numaidecât că-l iubeam, și că mă iubea… m-am dăruit lui (ca zălog de bună-credință), și am trăit împreună două zile minunate!

– Nefericitule! păgânule! nesăbuitule! i-ai îngăduit unei slugi a Satanei să te spurce cu îmbrățișările-i hidoase! – M-a drăgostit, tată… și l-am drăgostit și eu… era cu nimic mai necurat decât ceea ce-ai trăit pesemne cu mama! – Taci, nu mai huli, ori te omor cu mâna mea! ți-ai pierdut orice rușine…? dacă biata maică-ta se uită acum la tine din Rai, nu poate fi decât îngrozită că te-a adus pe lume! Nu mai am fiu! Domnul să se-ndure de sufletul tău întinat!

Se așteptase la asta, dar lovitura i se pare, totuși, prea grea: alb ca varul, e silit să se sprijine în coate de cămin… Revăzându-și, însă, cu ochii minții prietenul (fără apărare în văgăuna aia întunecoasă și rece), găsește puterea de-a continua: te-nțeleg, și nu te voi osândi niciodată pentru ce mi-ai spus! până mai alaltăieri, aș fi gândit și eu la fel… dar acum nu mai e vorba nici de mine, nici de dumneata, ci (poate) de soarta a mii de inși!

Dacă-i pedepsești pe siluitori, cu ajutorul Domnului, asta le-ar tăia altora cheful să reînceapă… Seminolii ar pricepe și ei că-i respecți și n-ar mai reveni să jefuiască, să răpească ori să măcelărească; iar cavaleria n-ar mai avea nici un motiv să intervină!

Văzând că-l ascultă fără să-l întrerupă, cu capul plecat, fiul știe că într-însul simțul dreptății e pe cale de-a învinge (fie și pentru umbra umbrei unei nădejdi de pace…); atunci (fără să-și ascundă defel îndurerarea), murmură: cât despre mine, tată, n-o să mai ai prilejul să roșești pentru purtarea mea! indienii cred c-am pierit în vâlvătăi, și nu m-a văzut nimeni intrând în ranch: plec chiar acum, unde-oi vedea cu ochii… mort pentru toată lumea, și pentru dumneata…

Durerea instinctivă din privirea părintească, iute înlocuită de furie și de greață: dar corupătorul tău? rămâne aici, să-mi amintească mereu de necurăția voastră! Băiatul își potrivește bine povara de-o parte și de alta a umărului teafăr, apucă pușca: nu te teme! secretul nostru nu va fi dat în vileag… el a murit azi-noapte, acolo, scăpându-mi mie viața (și spunând asta imploră în gând cerul să nu-l trăsnească pentru minciuna lui înfiorătoare, deși generoasă)… totul s-a isprăvit… Dumnezeu să te binecuvânteze, tată!

– Ei, ce-i? nu te bucură să-l revezi pe Veveriță al tău? Ridicat în șezut, frecându-și toate balamalele, celălalt îl respinge: tu cu mine ca șarpe cu broască! adormi cu mângâiere, muști pe la spate! – Zău, nu mi-ai lăsat nici un alt mijloc! arată-mi că nu-mi porți pică: ești tot ce mi-a mai rămas pe lume! Ochii negri se răsucesc spre el, arzători: eu tare supărat! meriți lecție! Și iată că-l răstoarnă (serios-jucăuș) în frunzele uscate, morfolindu-i ușor buzele și gâtul; cu ecourile bârlogului țesând în scurtă vreme o pânză în jurul zbenguielilor lor.

Auzit mare zgomot afară, înainte tu întors: întâmplat ceva? îl iscodește Pielea-Roșie, după ce-și recapătă graiul. Capul cel roșu aprins i se cuibărește la piept: nimica toată! un grizzli care ținea musai să te sărute și el… n-o să mă crezi când ți-oi spune c-a luat-o la sănătoasa de cum am tras câteva focuri în aer, strigându-i că nu-i decât un hoț neobrăzat! Degetele iubitului i se plimbă pe față: tu iar murdărit! nu mai văd mici agrișe galbene! Râzând, îi repede una între coaste: tu m-ai mânjit peste tot, purcel! ești negru de funingine!

Se pierde încă o dată în gura lui, apoi se ridică dintr-un salt: vino! ți-am adus niște schimburi… de-mbăiat, ne-om îmbăia în primul râu curgând destul de departe de-aici… Grăbește-te să-ncaleci în spatele meu! o să-ți povestesc pe drum ce și cum… hei, mulțumește-te să mi te ții de șale, de nu vrei s-o sfârșim în fundul vreunei râpe! nu-s chiar așa bun călăreț ca un Seminol, și n-am fost niciodată prea înzestrat pentru rodeo!

Septembrie 2014 – în traducerea autoarei după originalul în franceză (2003)

Susține Literomania

Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: