Français Atelier

Aşezat şi în picioare/L’assis et le debout

Aşezat şi în picioare 

L-a auzit pe salvamar strigându-l de sus, de la cucurigu, chiar în clipa când ateriza pe nisipul maroniu, de cealaltă parte a palisadei; s-a întors spre el, cu aerul cuiva un pic surprins să se-audă tutuit.

Hainele lui mărturiseau deplasări recente, lungi și dificile, ca și rucsacul, hanoracul, sacul de dormit făcut sul și legat pe deasupra cu sfoară. – Nu poți înnopta aici, tinere: nu ți-ai dat osteneala să citești ce scrie pe pancartă? Alerta de maree neagră e încă în vigoare; de ce-ți închipui că o plajă ca asta stă-nchisă în plin sezon? Celălalt, cu un surâs de nedefinit, și-a mutat bagajul de pe un umăr pe altul: m-am rătăcit, nimic mai mult; abia am sosit în oraș… iar tu ești de gardă, nu? – Aiurea! sunt doar sperietoarea de petrol!

Străinul s-a cățărat până pe platformă și rămâne în picioare lângă scaun, în afara tivului de umbră (ce dă o nuanță încă și mai întunecată pieptului gol al paznicului) proiectat de umbrela de soare. Lăsându-și bătute cu nepăsare de caniculă niște trăsături deloc pocite, dar asemeni unor cearșafuri scrobite și călcate de mai multe ori cu un fier încins pentru-a le face cât mai impersonale cu putință. Celălalt e nevoit să-și recunoască greșeala: nu-i vreun băietan fugit de-acasă, nici vreun derbedeu, doar un tip de treabă într-o pasă proastă: merită să fie simpatic cu el… – Cunosc zona ca pe buzunarul meu: dacă doriți vreo informație…

Chipul ăla, dintr-o dată cu totul schimbat: vă mulțumesc mult… A mai adăugat ceva, dar interlocutorul pierde șirul: privirea aia (naiba știe de ce) l-a făcut să clipească (fals: știe el prea bine de ce!); dă doamne să continue (nu se poate! chiar așa, din senin…)!

Pe sub pleoapele întredeschise, îi soarbe buzele fine, deși nu prea subțiri: mai ales cea de jos, ce se bombează ușor când vorbește, lăsând să se întrevadă marginea interioară, ca o roșie încă nu de tot coaptă… A tăcut brusc, înghițind în sec, ceea ce-l face să-și ridice privirea spre ochi, surprinzându-i ațintiți pe cutia cu suc din mâna lui.

– Vreți și dumneavoastră una? la dracu’! ne-am tutuit deja adineauri, și-avem practic aceeași vârstă, ce mai, douăşpatru… ? – Eu am douăștrei… – Ce spuneam eu? Degetele li s-au atins pe cutie: o furtună parcă nu-i prea departe… – Mă ierți, n-am decât un scaun; dar, dacă vrei (ce idee trăsnită…), aș putea să-ți slujesc chiar eu (?!) de șezlong în care să-ți deguști sucul… Pufnește în râs (mai scade presiunea din tâmple), adăugând (cică să amortizeze șocul): așa n-o să poți zice că n-ai făcut și tu un pic pe turistul…

Celălalt roșește: sper că glumești… urmează cam un minut suspendat. – Hai! doar n-o să rămâi înfipt ca un par în plin soare, și știi că n-am voie să-mi părăsesc postul… îți jur că nu-s nici canibal, nici vrăjitor! A găsit argumentul-cheie: ca să-i cruțe lui susceptibilitatea, drumețul se-apropie în sfârșit, își pune jos calabalâcul și i se-așază de-a curmezișul pe-o coapsă, ca pe-o strapontină; echilibrul nu-i ideal, dar celălalt lasă să treacă un minut și mai bine înainte de a-și lipi discret o palmă de spinarea lui.

– Am impresia că-ți era tare sete: mai ia una, de plăcere! Ultimul cuvânt îi stingherește pe-amândoi, dar corabia-i deja la apă (de vreun sfert de ceas)… – Vezi c-o să-ți înțepenească spinarea și-o să faci crampe-n gambe… și, ca să-ți spun drept, ești și cam greu… așază-te ca lumea, pe ambii mei genunchi, cu umerii bine rezemați, așa: nu-ți fie frică…

„Fotoliul” i s-a tolănit, treptat, pe spătarul scaunului, trăgându-l după el, din ce în ce mai destins; prin cămașa de pânză, străvezie de umezeală, îi simte jucând pectoralii. Nici un fel de așteptare: totul e cert. – Încă vreo zece minute, până-mi vine schimbul… (capul celuilalt, deja răsturnat pe umărul lui); stau singur cuc, în vechiul far de colo… Două mâini asprite de sare pipăie tâmplele, dând moțul în răspăr, apoi coboară de-a lungul gâtului și pe umeri în jos, unindu-se în jurul bustului, cu un gest de puștan (deși, ceva mai la vale, trupul lui ridică brusc glasul).

Știi, nu-i așa, că n-am un ban la mine…? se-aude murmurând călătorul, pe când închide ochii; însă, în secunda următoare, se trezește în nisip: celălalt a sărit ca ars, zvârlindu-l violent de la doi metri înălțime. – Drept cine mă iei? drept unu’ de-ăia care-și mai scot pârleala cu turiștii? doar fiindcă-s un pic mai bronzat decât tine, presupun? Poți să-ți vâri undeva scuzele: adună-ți boarfele și cară-te, mai bine ți-o prinde!

E a doua zi de când il se fait porter pâle: ciudată expresie, nu-i așa, în cazul lui… Se vor mai sparge multe valuri la mal până să se poată așeza iarăși pe scaunul ăla blestemat: numai gândindu-se și-l apucă o greață de nestăpânit! Crezuse că s-a tăbăcit suficient, dar de data asta, a fost luat pe nepusă masă: jart! înapoi la coteț!

Niște pași răsună în melcul scării: ce naiba mai vor de la el? ori nu cumva m-au și dat afară din slujbă, și-acum vin să m-anunțe că trebuie să mă cărăbănesc de-aici în trap săltat… Ba nu: e și mai rău, chiar mai rău ca orice; începe să aibă și năluciri, după două zile de când tot răscolește rahatul ăla!

– Vasăzică, v-ați hotărât să faceți turul monumentelor istorice locale, e minunat… doar că va trebui să vă aflați un alt ghid! Oaspetele s-a oprit în prag, șovăind: mi s-a spus că nu prea ești în formă, așa că ți-am adus niște bere… ca o mulțumire pentru sucul tău… – Ce atenție delicată! Ei bine, intră, dacă tot ai venit, nu rămâne-acolo ca un stâlp! Nu-i un hotel de lux, dar sunt două scaune, după cum poți să constați!

Cutiile-s golite de nu știu când, însă nici unul nu și-a mai descleștat din nou dinții. Poate că te deranjez… îngaimă străinul. – Nostim că-ți dă prin minte acum, după un ceas… nu faci nimic la vremea cuvenită, ești culmea… Celălalt simte fisura din platoșă, se ridică și se-apropie, punându-i o mână pe umăr. (Doar nu-și închipuie c-o să scape atât de ieftin!) – Măi să fie! se pare că vă mănâncă rău de tot: nici gând să vă ratați mica paranteză exotică! Omul de la primul-ajutor s-a răsucit brusc pe scaun și l-a înșfăcat, frământându-i nemilos șalele: voiați un negrotei? o să-l aveți, de să vă săturați!

Îi place să simtă trupul ăla mlădios luptând fără nici o șansă, deși din picioare (pe când el însuși e așezat): te rog, nu așa! chiar dacă merit una peste bot… nu-s deprins să se intereseze cineva spontan de mine, doar de-aia… m-am temut să nu mă fac de râs… dă-mi drumul, te rog!

Nu că i-ar fi frică de el; dacă se mulțumește să-i rețină mâinile, nu-i din lașitate: ranchiunosul a priceput asta, și strânsoarea i se schimbă treptat. Îl trage spre el, înfundându-și fața între faldurii cămășii lui descheiate în luptă; apoi îi răscolește buricul cu limba, o mișcare lentă, circulară, care-l face pe celălalt să-nlemnească, încetând orice rezistență, cu mâinile ciufulind inconștient părul prietenului recucerit. În tăcerea umplută doar de hopurile răsuflării lor, acesta din urmă zice, cu voce joasă și răgușită: vino…

Musafirul se-ndepărtează, pentru scurtă vreme, spre fundul încăperii, apoi revine, alb ca laptele, spre silueta de funingine care-l așteaptă șezând din nou pe scaun, chiar sub racla de sticlă cu fațete a fanarului stins. I se pleacă o clipă peste gură, cu o stângăcie mișcătoare de ins neobișnuit cu efuziunile; i se uită drept în ochi, apoi se-ntoarce și se pune (ca și prima oară) în „fotoliul” ce-l primește cu-o pătrunzătoare ospitalitate, deloc dispus să-l lase iute slobod!

Netezindu-i acum șuvițele lipite de sudoare, apăsându-i ceafa de umărul lui, ascultându-i respirația ce-și reia treptat ritmul normal; lăsându-se, la rându-i, să descrească odată cu refluxul, ca să perceapă și ultimele tresăriri pe care le poate deștepta acea retragere înlăuntrul trupului încă unit cu al său… Chiar și după aceea, n-ajung îndărăt la calmul plat, înlănțuiți pe cușetă, unde locuitorul farului își dăscălește cu zel musafirul sfielnic cum se primesc și se înapoiază cu adevărat sărutările și mângâierile!

Cui i-ar mai da prin minte să se uite la ceas? Iată că fiecare începe să-l întrezărească pe celălalt ca pe propriu-i negativ lungit alături. – Dacă vrei, poți dormi aici… apropo: ți-ai găsit unde să tragi în oraș? – Ah! nu ți-am spus încă? m-aștepta deja o cameră la Institutul de Oceanografie… – Lasă-te de bancuri! – Pe bune, de vreme ce-s noul oceanograf!

Zâmbetul șăgalnic îi piere când prietenul se smucește brusc, punându-se în șezut: afurisenie! abia acu’ te-ai trezit să mi-o spui ? – Da’ ce, asta schimbă ceva pentru tine? – Nu… și totuși… – Ai avut tupeul să-mi porți pică pentru niște prejudecăți doar bănuite, când te subestimezi singur în halul ăsta!?

Celălalt se-ntinde la loc, lăsându-l (năuc) pe tânărul savant să-și plimbe pe pieptul lui niște buze deja mai sigure de ele. Curând, însă, îi zgâlțâie umerii: de ce te-ai amuzat lăsându-mă să cred că ești la ananghie? de ce nu mi-ai zis că mă-nșel?

Învinuitul îl dă la o parte și se trântește pe burtă, cu capul întors: fiindcă eram prea bucuros să mă văd, măcar o dată, tratat pur și simplu omenește, nu după statut și diplome… Celălalt, pare-se, încă n-a isprăvit cu întrebările: și de ce l-a lăsat după aia să-l agațe, dacă-l credea venal? La asta trebuie să insiste înainte de-a auzi un firișor de glas: – Ții cu tot dinadinsul să afli?

– Un minut! Furios, salvamarul îl readuce cu fața spre el. – De eram așa, ce dracu’-aș mai învârti aici cu tine? Iar celălalt, ocolindu-i privirea: habar n-am! poate fiindc-am venit să-ți cad în brațe… și-un pic ca răzbunare…

N-apucă să încheie, răsturnat pe spate, strivit de greutatea amantului ce reîncepe să-l drăgostească, strigându-i la fiece geamăt pe care i-l smulge: da’ de-asta ce mai zici?; în fine: de unde ți s-a năzărit că nu te-ar vrea nimeni?

Răspunsul îl oprește în plin avânt: fiindcă n-am nimic plăcut! toți mă găsesc rece, plicticos ca naiba; iar puținii băieți care-au acceptat să se culce cu mine, am simțit că-mi făceau parcă un hatâr… Atunci (fără o vorbă) prinde să mângâie cu vârful degetelor buzele sărmanului neștiutor de propriu-i farmec, apăsând tot mai tare pe măsură ce crește ritmul trupurilor, cufundându-și într-a sa o privire grăitoare, cât timp mai pot desluși ceva. După care, îndreptându-se din șale (deasupra lui, precum pe deasupra valurilor statuile de lemn bătute în nituri sub bompresul corăbiilor de odinioară), i se dăruiește la rându-i…

Mâine, cea dintâi misiune de recunoaștere a tânărului oceanograf prin apele teritoriale se va bucura de sprijinul unui ghid cunoscând toate capcanele, toate anfractuozitățile coastei unde pe un cabotor novice îl poate paște eșuarea printre cele din urmă rotocoale de petrol ale mareei negre.

septembrie 2014
În traducerea autoarei după originalul în franceză (2003)
În imagine: „Lifeguard-Dreaming” de Richard Taddei

 

L’assis et le debout

 

Il a entendu ce sauveteur le héler du haut de son perchoir, à l’instant où il atterrissait sur le sable brunâtre, de l’autre côté de la palissade ; et il s’est retourné, l’air de qui ce tutoiement aurait un peu surpris.

Ses vêtements racontaient de longs et pénibles déplacements récents, tout comme son sac à dos, son anorak et le sac de couchage enroulé et ficelé par-dessus. – Tu peux pas camper ici, jeune homme : t’as pas pris la peine de lire la pancarte ? l’alerte à la marée noire n’est pas encore levée ; pourquoi crois-tu que cette plage reste ainsi fermée en pleine saison ? L’autre, avec un sourire indéfinissable, changea son bagage d’épaule : je me suis juste égaré ; je viens d’arriver en ville… et toi, t’es de garde, n’est-ce pas ? – Ah non ! suis juste l’épouvantail à galettes !

L’étranger a grimpé sur la plateforme et se tient debout près du siège, en dehors de la frange d’ombre du parasol (qui rend la poitrine nue de la vigie encore plus foncée). Sous la canicule, exposant sans complaisance des traits guère ingrats, mais pareils à des draps amidonnés repassés plusieurs fois avec un fer très chaud pour les rendre impersonnels au possible. L’autre doit reconnaître qu’il s’est trompé : pas d’ado fugueur ; ni de rôdeur non plus ; juste un mec réglo dans une mauvaise passe : mieux vaut être cool avec lui… – Je connais le coin comme ma poche : si je peux vous renseigner…

Et ce visage qui n’est plus du tout le même : merci beaucoup… Il a ajouté encore quelque chose, mais son interlocuteur n’arrive plus à suivre : ce regard (va savoir pourquoi) l’a fait ciller (c’est faux : il ne sait que trop pourquoi !) ; pourvu qu’il continue de parler (mais, c’est pas possible ! comme ça, sans le moindre préavis…) !

De sous ses paupières mi-closes, il n’arrive plus à se détacher de ces lèvres fines sans être trop minces : surtout la lèvre inférieure, dont le bombé s’accentue légèrement lorsqu’il parle, laissant entrevoir un peu de son bord intérieur, qui rappelle une tomate à peine mûre… Il s’est tu d’un coup, en avalant d’une façon qui pousse l’autre à remonter vers ses yeux, les surprenant qui s’attardent sur sa canette de soda.

– Vous en voulez ? et puis merde ! on s’est déjà tutoyés tout à l’heure, et on a pratiquement le même âge, quoi, vingt-quatre… ? – Moi, c’est vingt-trois… – Qu’est-ce que je disais ? Leurs doigts se sont effleurés sur la canette : il doit y avoir un orage dans l’air… – Désolé, y’a pas de second siège : mais, si tu veux (quelle drôle d’idée…), je pourrais (?!) te servir moi-même de chaise longue pour y siroter ton soda… Il éclate de rire (ça dégage les tempes) et poursuit (histoire d’amortir le choc) : comme ça, tu pourras pas dire que t’as pas un peu joué les touristes…

L’autre rougit : j’espère que tu plaisantes… et il y a comme une minute de flottement. – Allez ! tu vas pas poireauter là, en plein soleil, et tu sais que je dois rester à mon poste… je te jure que suis ni cannibale, ni sorcier ! C’était le bon argument : le baroudeur craint de heurter sa susceptibilité et se rapproche, dépose son barda et s’assoit en travers d’une de ses cuisses, comme sur un strapontin ; l’équilibre n’est pas idéal, mais l’autre attend encore une bonne minute avant de plaquer discrètement une main contre son dos.

– Tu devais avoir très soif : tiens ! prends-en une autre, pour le plaisir ! Ce dernier mot les embarrasse tous les deux, mais vogue la galère (depuis un quart d’heure)… – Là, t’auras le dos raide et des crampes dans les jambes… et, pour être franc avec toi, t’es un peu lourd… assieds-toi comme il faut, sur mes deux genoux, et appuie bien tes épaules, là : n’aie pas peur…

Son « fauteuil » s’est peu à peu abandonné en arrière, contre le dossier de sa chaise, l’entraînant, de plus en plus détendu ; à travers sa chemise en toile, rendue transparente par la moiteur, il sent le jeu de ces pectoraux. Il n’y a aucune attente : tout est certain. – Encore une dizaine de minutes, et on viendra me relever… (la tête de l’autre, déjà renversée contre son épaule) ; j’habite tout seul dans l’ancien phare, là-bas… Des mains rugueuses à cause du sel cherchant ses tempes, lui ramenant les cheveux en arrière ; puis descendant le long de son cou et de ses épaules, se rejoignant autour de son buste, en un geste gamin (quoique, plus bas, le corps tînt soudain un langage âpre).

Tu sais, n’est-ce pas, que j’ai pas d’argent sur moi… ? s’entend murmurer le voyageur, en fermant les yeux ; mais l’instant d’après il se réveille dans le sable : l’autre a rebondi en le jetant violemment d’une hauteur de deux mètres. – Tu me prenais pour qui ? pour un de ceux qui se font des petits extras avec les touristes ? tout ça parce que je suis un peu plus bronzé que toi, je présume ? Rien à foutre de tes excuses : ramasse tes affaires et casse-toi, ça vaudra mieux pour ta santé !

Le deuxième jour qu’il se fait porter pâle : drôle d’expression, n’est-ce pas ? dans son cas… Pas encore près de se rasseoir sur cette maudite chaise : rien que d’y penser, ça lui file un haut-le-corps ! Il se croyait blindé ; mais, cette fois-ci, il n’a rien vu venir : et vlan ! à la niche !

Des pas résonnent dans le colimaçon de l’escalier : qu’est-ce qu’on lui veut encore ? si ça se trouve, je suis déjà lourdé, et l’on vient m’annoncer que je dois vider les lieux dare-dare… Mais non : c’est pire, et même pire que tout ; il doit avoir des visions, depuis deux jours qu’il ressasse cette merde !

– Comme ça, vous avez décidé de faire le tour des monuments historiques locaux, c’est très bien… seulement, vous devrez vous trouver un autre guide !

Son visiteur s’arrête sur le seuil, hésitant : on m’a dit que t’étais pas très en forme ; alors, je t’ai apporté de la bière… façon de te remercier pour ton soda… – Quelle délicate attention ! Eh ben rentre, pendant qu’on y est, reste pas là, planté comme un poteau ! C’est pas un palace, mais y’a deux chaises, comme tu peux le remarquer !

Les canettes sont vides depuis longtemps, et ils n’ont pas encore rouvert la bouche. Je te dérange, peut-être… bafouille l’étranger. – C’est drôle que t’y penses maintenant, une heure plus tard… tu fais rien dans le bon ordre, t’es pas croyable… L’autre sent la faille, se lève et se rapproche, posant une main sur son épaule. (Il croit quand même pas s’en tirer à si bon compte !)

– Dis donc ! ça semble vous démanger grave : pas question de louper votre petite parenthèse exotique ! Le secouriste a brusquement pivoté sur sa chaise et l’a empoigné, lui pétrissant sans égards les reins : si c’est votre nègre que vous voulez, vous serez servi !

Il aime sentir ce corps flexible mener un combat inégal, bien que debout (et lui-même assis) : je t’en prie, pas comme ça ! même si c’est bien fait pour ma gueule… c’est juste que j’avais pas l’habitude qu’on s’intéresse à moi spontanément… j’ai craint de me rendre ridicule… arrête, s’il te plaît !

Il n’a pas peur ; s’il se contente de retenir ses mains, ce n’est pas par lâcheté : le rancunier l’a compris, et son étreinte change peu à peu. Il l’attire tout près, enfouissant son visage entre les pans de la chemise ouverte dans la lutte ; puis lui enfonce sa langue dans le nombril, d’un mouvement lent et circulaire, qui fait l’autre se raidir et cesser toute résistance, ses mains fourrageant, inconsciemment, dans les cheveux de l’ami reconquis. Au milieu du silence rempli des cahots de leur respiration, ce dernier dit, d’une voix basse et rauque : viens…

Son hôte s’éloigne, brièvement, vers le fond de la pièce ; puis se rapproche, tout blanc, de la silhouette fuligineuse qui l’attend, rassise sur sa chaise, juste sous la châsse de verre à facettes du fanal éteint. Il se penche un instant sur sa bouche, avec une maladresse touchante de type peu habitué aux effusions ; il le regarde droit dans les yeux, puis se retourne et se pose (comme il l’a déjà fait une fois) dans ce « fauteuil » qui le reçoit avec une pénétrante hospitalité, peu disposée à le libérer de sitôt !

Et qui maintenant lui lisse les cheveux collés, lui pressant la nuque contre son épaule, écoutant son souffle qui reprend peu à peu son rythme normal ; se laissant soi-même décroître avec le reflux, pour percevoir les derniers frémissements que cette retraite peut éveiller à l’intérieur du corps toujours uni au sien… Même après, ce n’est pas encore le calme plat : enlacés sur la couchette, où l’habitant du phare se met en devoir d’enseigner à son hôte farouche à vraiment accueillir et rendre les baisers et les caresses !

Qui penserait toujours à consulter sa montre ? chacun commence à entrevoir l’autre en dédoublement contrastant à ses côtés. – Si tu veux, tu peux dormir ici… à propos : t’as trouvé où crécher en ville ? – Ah ! je te l’avais pas encore dit ? j’ai ma chambre à l’Institut d’Océanographie… – Arrête ton charre ! – Mais si : puisque je suis le nouvel océanographe !

Son sourire espiègle s’efface lorsque son ami, soudain, l’écarte et se remet sur son séant : merde ! et c’est maintenant que tu me le dis ? – Parce que ça change quelque chose, pour toi ? – Non… mais quand même… – Et t’as eu le culot de m’en vouloir pour mes préjugés supposés, alors que tu te rabaisses tout seul !?

L’autre se recouche, laissant (ahuri) le jeune scientifique promener des lèvres déjà plus sûres d’elles sur sa poitrine. Mais, bientôt, il l’attrape par les épaules : pourquoi tu t’es amusé à me laisser croire que t’étais un pauvre paumé ? pourquoi ne pas m’avoir détrompé ?

L’incriminé se dégage et se met sur le ventre, détournant la tête : parce que j’étais trop content de me voir, pour une fois, simplement traiter avec gentillesse, pas rapport à mon statut et à mes diplômes… Apparemment, l’autre n’en a pas encore fini avec ses questions : et pourquoi l’avoir ensuite laissé le draguer, s’il le croyait vénal ? Ce coup-ci, il doit insister avant de l’entendre, tout bas : – Tu tiens vraiment à le savoir ? – Minute, papillon !

D’un geste furieux, le sauveteur le ramène face à face. – Si c’était le cas, qu’est-ce que je foutrais ici, avec toi ? Et l’autre, en évitant son regard : je sais pas ! peut-être parce que je suis venu me jeter dans tes bras… et un peu pour te venger…

Il n’a pas le temps d’achever, renversé sur le dos, écrasé sous le poids de son amant qui se remet à lui faire l’amour, lui criant, à chaque fois qu’il lui arrache un gémissement : et ça, alors ? ; et enfin : pourquoi croirais-tu qu’on puisse pas vouloir de toi ?

La réponse l’arrête en plein élan : parce que j’ai rien pour plaire ! on m’a toujours trouvé froid, emmerdant ; et le peu de garçons qui ont accepté de coucher avec moi, j’ai senti qu’ils me faisaient comme une faveur…

Alors (sans un mot) il se met à caresser du bout des doigts les lèvres de ce pauvre charmeur qui s’ignore, appuyant de plus en plus fort à mesure que le rythme de leur corps s’accélère, plongeant dans le sien un regard qui en dit long, tant qu’ils arrivent encore à voir. Ensuite il se redresse et (le surplombant, telle une de ces statues en bois rivetées sous le beaupré des anciens voiliers) s’offre, à son tour…

Demain, la première mission de reconnaissance du jeune océanographe dans les eaux territoriales bénéficiera d’un guide qui connaît tous les pièges et autres anfractuosités de la côte, où un cabotier novice pourrait bien s’échouer parmi les dernières galettes de la marée noire.

octobre 2003

Parteneriat media


Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu