Literatura în lumea de azi – pe marginea unei polemici literare

De mai bine de o săptămână, polemica declanșată de articolul semnat de Valeriu Nicolae în „Libertatea” cu privire la „rasismul” existent în volumul de proză scurtă „Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu (Polirom, 2017) ține afișul – în mediile online – în lumea literară. E o temă sensibilă, care a pătruns, cu această ocazie, brutal și în lumea literară românească (mai izolată și mai închisă), deși ea este – s-ar spune – veche în lumea americană, ba chiar și vest-europeană. În Occident, continuă să creeze nesfârșite polemici și controverse (în lumea filmului sau a teatrului, chestiunea corectitudinii politice a pătruns și mai devreme, e cumva integrată, multe premii se dau aici pe criterii sociale și politice, devansând bătrânul criteriu estetic). Zilele acestea, în „Le Figaro” apărea o semnalare a postării de Instagram a scriitorului Nicolas Mathieu (Premiul Goncourt 2018), care reacționa critic la declarația unui alt scriitor, Kévin Lambert, aflat pe lista lungă Goncourt 2023, privitoare la faptul că a apelat, la redactarea cărții, la un „sensitivity reader” (un cititor atent la tot ceea ce ar putea leza sensibilitățile minorităților de orice fel). Se pare că această practică e curentă în editurile americane, în vreme ce spațiul francez (și european) încearcă să reziste acestei „cenzuri” extra-textuale.

Am stat, am citit reacțiile diverse și m-am tot întrebat – ca jurnalist cultural și critic literar – cum mai stăm cu literatura în lumea de azi. E clar, lumea se schimbă amețitor, într-un timp atât de scurt cum n-a făcut-o niciodată, în trecut – iar tehnologia online, odată cu accesul la opinie al tuturor în spațiul public, a bulversat nu numai disciplinele literare și socio-umane, ci și pe acelea științifice (atâția anti-vacciniști și atâta propagandă anti-știință în genere în mediile online!). Noi, literații, obișnuiți cu scrisul în singurătate, cu propria noastră conștiință, cu scriitura, cu exercițiul limbajului, nelipsit de complexitățile lui, ne-am trezit dintr-odată – în social-media – față în față cu cititorii reali, cei care cumpără cărțile și care au tot dreptul să exprime opinii legate de ele. Iată, îmi spun, „dialogul cu cititorul” pe care Mircea Nedelciu și-l dorea atât de mult în anii ’80, în plină dictatură și cenzură comunistă, a devenit posibil – dar el pune astăzi multe alte probleme, de la lezarea subiectivității celui care te citește la asumarea libertății totale a scriitorului în actul scrisului. Crescuți – mulți dintre noi (începând cu generația celor de 40+, ultima generație care a prins comunismul) – în teoria „autonomiei esteticului” (despre ea am mai scris aici), o teorie care a funcționat în Occident în prima parte a secolului al XX-lea, importată de români în vremea comunismului, pentru a evita ralierea la proletcultism și național-socialism – ne e greu astăzi să dialogăm cu corectitudinea politică, mai ales când seamănă cu cenzura pe model comunist, și mai ales când pare să atenteze la libertatea creatorului de ficțiune. Din punctul meu de vedere, libertatea scriitorului este totală – cu observația că, dacă literatura a fost mereu un „obiect de scandal” în societate (William Marx, „La haine de la littérature”), și riscurile scriitorului sunt pe măsură: atâtea procese de scriitori celebre, dar și atâtea atentate la viețile lor! Vezi numai cazul recent al lui Salman Rushdie: atâtea riscuri asumate, în asemenea situații, încât truismul prea puțin băgat în seamă că literatura se hrănește din (costă) viața creatorului devine dintr-odată prețios.

Pe de altă parte, ceea ce pare o modă astăzi – lectura cărților prin grila corectitudinii politice – indică fenomene mult mai profunde: economic, geo-strategic, financiar etc., lumea cu siguranță s-a schimbat, accesul la jocurile de putere simbolice și la discursul public al minorităților, al vocilor marginale este evident și necesar, iar vechea ordine cultural-literară europeană (occidentală) se clatină deja de ceva vreme (începând cu decolonialismul). Să nu uităm, însă, că odată cu această democratizare discursivă și de reprezentare în spațiul public a crescut, în contra-reacție, și puterea extremei drepte, unul dintre riscurile majore ale lumii globale de azi, agravat de criza declanșată de pandemia Covid 19 și războiul Rusiei din Ucraina. Mai scurt spus, literatura este doar un discurs printre altele în lumea de azi – iar nu o privilegiată cu aer superior, ca pe vremea literaturocentrismului (din comunismul nostru) – și ea depinde, în toate felurile, de lumea în care se elaborează, este condiționată de contextul istoric și socio-politic. Scriitorul însuși își înscrie propria conștiință artistică într-un sistem de valori care e al lumii în care trăiește, iar în acest sens, poartă o responsabilitate (asumată) pentru modul în care își construiește discursul literar.

Citeam de curând un mic volum de dialoguri, „Le vrai lieu” de Annie Ernaux, intervievată de Michelle Porte (Gallimard, 2014; textul a stat la baza unui documentar realizat de Michelle Porte) și m-a impresionat încrederea ei în scriitură și în limbaj, pe linia marilor scriitori francezi; ea considera că în literatură inovația este mereu una formală, nu de conținut (pentru că, în orice caz, mesajul nu poate fi separat de maniera literară în care e redat, or asta este, în fond, scriitura). Scriitoarea recompensată cu Premiul Nobel în 2022 este, probabil, din acest punct de vedere deja din „garda veche” a literaturii. Îmi mai amintesc și o altă vorbă memorabilă, rostită de Pierre Michon în cadrul emisiunii TV „La Grande librairie”: „Sunt ultimul scriitor francez de secol XIX”, referindu-se din nou la pasiunea lui pentru limbaj și la proza livrescă. Or, în online, în scrisul pe computer, în lectura e-book-urilor, nu mai putem vorbi – în secolul XXI – de atenția la limbaj, de fraza sofisticată, lucrată (dimpotrivă!) sau de estetism – tare mi-e teamă că vor fi sacrificate în favoarea frazei rapide și de impact (timpul și răbdarea sunt limitate), a directeții, a activismului etc. O spune o melancolică a scriiturii estete.

Cu toate acestea, consider că valoarea estetică și conștiința artistică nu dispar din textul literar: sigur că va conta mai ales conținutul de idei, dar ideile importante sunt idei care sunt bine formulate. Literatura văzută ca discurs bine articulat, ca o construcție după legi specifice (și nu ca pură mărturie psihologică, confesiune terapeutică ori manifest social-politic etc.) nu cred că va dispărea. De aceea există o disciplină literară, ba chiar și cursuri de scriere creativă – ca să poți evalua un text literar, ca să poți scrie un text literar bun, ca să poți face diferența dintre un text/o carte bine scris(ă) și un text/o carte prost scris(ă). Nu cred că literatura – sau discursul despre literatură – va dispărea în lumea de azi (cu toate tirajele scăzute și numărul mic de cititori), însă va suferi mari schimbări determinate de mediul online și relația directă cu cititorii (ca să nu punem la socoteală presiunile economice implicite, decisive, ale capitalismului). Pentru mine, și cu asta închei, o problemă serioasă – despre care am mai scris pe Literomania – este problema profesionalizării – în cazul nostru, în materie de literatură – în mediile online ale viitorului.

Sursă foto: aici