Cronici

Iubire, canibalism, relaţii de cuplu

L-am cunoscut pe Régis Jauffret în 2007 la Bucureşti, cu ocazia interviului pe care mi l-a acordat pentru revista Observator cultural. În holul luxos de la Athénée Palace, am stat de vorbă cu un scriitor pe cât de rafinat, pe atât de deschis şi de firesc. Auzeam, cred, prima dată mai din interior – adică de la un scriitor francez – că Premiul Goncourt este, cel mai adesea, o afacere de edituri, iar nu de pură calitate literară a cărţilor (fiindcă prima lui consecinţă, esenţială, era vânzarea cărţii premiate în sute de mii de exemplare). Tot aşa, vedeam, poate tot pentru prima oară, un scriitor (un foarte bun scriitor, de altfel) care mărturisea – simplu, fără complexe, dar cu conştiinţa vocaţiei sale literare –, că a scris ani de zile fără să aibă succes la public şi că avea impresia că abia de puţină vreme începuse să se „nască” publicul pentru cărţile sale. Régis Jauffret este deja tradus în româneşte, în 2007 apăruseră la noi două cărţi ale sale, Histoire d’amour/Poveste de iubire (Leda, 2007) şi Asiles de fous/Case de nebuni (Rao, 2007; roman distins cu Prix Fémina); a urmat Microfictions/Microficţiuni (Vellant, 2011, în traducerea chiar a Irinei Mavrodin) – cărţi ce tratează despre nebunie şi iubire, aceasta din urmă o temă obsesivă, recurentă la scriitorul francez.

Régis Jauffret este un observator fin – cu o combinaţie aparte de rafinament şi de cruzime – al lumii contemporane, văzute mai ales prin prisma relaţiilor de cuplu, oglindă în mic, de fapt, a relaţiilor sociale; cuplul nu este numai o „afacere” de psihologie/psihanaliză în doi (de tipul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”), ci şi una de societate, pentru că el reflectă, la nivel micro, constrângerile şi comandamentele sociale. Pe de altă parte, cuplul – viaţa privată – este, într-adevăr, zona în care oamenii se manifestă cel mai autentic, mai profund şi mai creativ, dincolo de măştile lor sociale: „Cuplul – fie el efemer sau durând o viaţă, ceea ce se întâmplă rar – este, realmente, locul în care oamenii există cu adevărat. Ei există mult mai profund şi mai intens în relaţia lor amoroasă decât în cea socială. În societate, ei se mişcă în nişte roluri care au fost deja scrise şi cred că locul unde dau dovadă de creativitate este chiar dragostea”, spunea scriitorul în interviul pe care mi l-a acordat pentru Observator cultural, în 2007 („Dacă scriitorii ar fi vrut să placă marelui public, n-ar mai fi existat literatura”).

Ei bine, Jauffret a publicat anul trecut un nou roman, Cannibales (Seuil, 2016), care a figurat pe lista scurtă Goncourt 2016. Şi parcă ar fi intuit deja în 2007: într-adevăr, juraţii nu s-au grăbit să-i acorde premiul, deşi era unul dintre autorii „grei” de pe listă, alături de Catherine Cusset mai degrabă, cred eu, decât de Leïla Slimani (câştigătoarea premiului; autoare de origine marocană aflată abia la al doilea roman, un roman ce se remarcă în primul rând prin tematica socială, nu prin valoarea estetică). Romanul lui Jauffret a apărut la Seuil, editură la care, cu doi ani înainte, apăruse cartea câştigătoarei Goncourt din 2014, Lydie Salvayre, Pas pleurer (în româneşte Să nu plângi, Humanitas Fiction, 2015, traducere de Doru Mareş)… Pe de altă parte, Cannibales e un roman splendid, poate cel mai livresc şi mai sofisticat al autorului, un roman retro, scris sub forma epistolelor pe hârtie de altădată (aduse cu poşta), şi în stilul retoric al marilor epistolieri francezi (v., de pildă, celebrele Legături primejdioase ale lui Laclos, dar şi cu ceva trimiteri proustiene), presărat însă cu ironia şi cinismul cât se poate de (post)moderne ale unui scriitor al zilelor noastre. Un cinism care frizează adesea cruzimea – definitorie, în fond, pentru lumea în care trăim.

Cannibales reia tema iubirii (de cuplu), amestecată, poate, şi cu o doză de nebunie, în versiunea canibalismului amoros. Cannibales este o altă histoire d’amour (v. micul roman omonim), dar dacă acolo exista o unică perspectivă/voce narativă, aceea a violatorului, care-şi sechestrează iubita-victimă, punând totală stăpânire pe ea, în cazul de faţă, perspectivele se multiplică în cadrul unui schimb epistolar, iar noua versiune a canibalismului amoros e ilustrată de două protagoniste: Noémie, iubita de 24 de ani, şi Jeanne, mama octogenară a lui Geoffrey, iubitul (părăsit al) lui Noémie (el însuşi cincuagenar); sporadic, în schimbul epistolar, i se dă cuvântul şi lui Geoffrey.

Cannibales este un „sălbatic roman de dragoste” – cum e scris pe coperta a patra a cărţii –, dar de fapt, simplu, un roman de dragoste: el se întreabă ce (mai) rămâne din dragoste astăzi, într-o epocă a dezvrăjirilor şi a cruzimii făţişe, a „canibalismului” nu numai sentimental, al relaţiilor de cuplu, dar şi social. Comedia neagră epistolieră se joacă, de fapt, între cele două femei, iubita, respectiv mama bărbatului aflat la mijloc (arhitectul cincuagenar Geoffrey). Prin intermediul celor două voci de femei, scriitorul explorează universul feminin, cu tot ce înseamnă el şi la vârste aflate la extremă, prima tinereţe (24 de ani), respectiv bătrâneţe (mama e octogenară). Ies la iveală dorinţele feminine ascunse (greu de intuit de un bărbat), temerile şi frustrările lor, crizele şi pragurile, psihologia individuală peste care se suprapun cinicele comandamente sociale. Cele două femei, Noémie şi Jeanne, ajung, printr-un soi de complicitate cvasierotică, să imagineze uciderea şi devorarea bărbatului – elementul comun al vieţilor lor. Avem de-a face, în cadrul unui splendid joc scriptural – omorul acesta este, înainte de toate, unul simbolic, şi un efect de scriitură – cu perspectiva femeii tinere (teama de a-şi pierde individualitatea în iubire, teama de a se rata, tentaţia de a căuta mereu iubitul ideal) vs perspectiva femeii în vârstă (rememorarea unui menaj lipsit de dragoste, îmbătrânirea fizică, neputinţa şi boala, dar şi refugiul în trecut cu gândul la iubirea pierdută), cu iubirea vexată a amantei vs iubirea maternă trădată, cu amorul propriu rănit în ambele versiuni (al iubitei, respectiv al mamei, dacă nu şi al lui Geoffrey, iubitul părăsit), cu iubirea dintre o tînără de 24 de ani şi un bărbat de 52 de ani, ba chiar şi cu iubirea homosexuală (vaga complicitate erotică dintre cele două femei). Sînt tot atîtea ipostaze ale iubirii – aşezate în vecinătatea urii şi a morţii – pe care Régis Jauffret le explorează cu acuitate, cruzime şi umor negru.

Scriitorul dă dovadă, de altfel, şi de o mizanscenă pe măsură, fiindcă succesiunea epistolelor creează un soi de suspans, cu un final-surpriză. Înţelegem că schimbul epistolar reprezintă un joc al fantasmelor, al scenariilor imaginate, un joc al iubirii şi al răzbunării, dar nu ne putem da seama în ce relaţie se află el cu realitatea – umorul negru al scriitorului merge până într-acolo încât cele două femei îşi adresează scrisori post mortem, iar Geoffrey pare să-şi găsească sfârşitul accidental, nu de mâna lor! De fapt, nici nu mai contează, ceea ce impresionează aici e superbul discurs literar, splendoarea stilistică şi poezia frazelor: cruzimea e salvată de poezie, de literatură. Fantasmând despre ură şi răzbunare, despre resentiment şi frustrare – ca revers al iubirii –, romanul lui Jauffret vorbeşte, de fapt, vibrant şi copleşitor, despre iubirea însăşi, despre puterea ei indestructibilă – şi în fond definitorie pentru condiţia noastră umană. Citez, în final, în original, două pasaje atât de poetice, care vorbesc – à rebours – tocmai despre această putere irepresibilă a iubirii, chiar şi atunci când ea pare consumată:

„Ne m’écris pas. Cet homme est confortable. Je ne veux plus être tentée de croire qu’on peut éprouver de l’amour pour un qu’on n’aime plus et qu’on n’a peut-être jamais aimé. C’est absurde d’aimer et le contraire n’est pas rassurant. L’amour est beaucoup plus fou que je ne serai jamais folle, on l’enfermera avant moi” (Noémie către Geoffrey).

Şi: „On s’aime quand on ne s’aime plus. Mon amour, mon aquarelle, les matins où le reflet du soleil sur les fenêtres de l’immeuble d’en face posait sur ton visage une voilette de lumière et d’ombre. La peau blanche de tes épaules, le bol de café que tu buvais seule dans ton fauteuil avec la grâce d’une jeune fille invitée pour la première fois à prendre le thé chez la duchesse de Windsor.

Mon eau-forte, sur la pierre ton regard rongé quand tu battais en retraite devant la réalité. Sanguine parfois, blessée, écorchée, au chagrin inaccessible. Mon œuvre d’art lointaine comme peinte sur un plafond d’église. Mon amour inaccessible, même lors des corps à corps de l’amour. Mon mystère, tablette griffée par le stylet d’un scribe.

Notre amour, ce bolide. Quand le mur a été en vue nous l’avons embrassé sans un cri. Ils sont lâches les amants qui le contournent et s’en vont zigzaguer dans le décor jusqu’à la fin des temps” (Geoffrey către Noémie).

Régis Jauffret, Cannibales, Éditions du Seuil, Paris, 2016, 192p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu