Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei criticul de film Mihai Fulger.
1. Ce citiți în aceste zile?
Zilele astea am terminat de citit două cărți. Prima este „Audrey Hepburn – Une star pour tous”, scoasă în 2022 de criticul francez Pierre Charpilloz (cu care am fost coleg în Juriul FIPRESCI al TIFF-ului clujean din 2025). Este vorba, evident, de o monografie Audrey Hepburn, dar una accesibilă și captivantă, îmbinând informația documentată și dramatizarea ei, fără note care să fragmenteze lectura, doar cu o bibliografie esențială la final. Fiecare capitol pornește de la un episod din viața actriței și are o structură narativă atent elaborată, putând servi ca scenariu al unui scurtmetraj. În total, o sută de pagini, în format de buzunar, care se parcurg pe nerăsuflate. Mi-ar plăcea mult să apară și în România asemenea micromonografii entertaining despre personalități ale lumii filmului, din care să înveți fără să simți că înveți, cum scria la noi regretatul critic și istoric de cinema Tudor Caranfil (seria „Vârstele peliculei”). Editorii autohtoni consideră probabil că nu există destui cititori pentru asemenea volume (sau pentru cărți de film în general), dar cred că greșesc – publicul poate fi construit și fidelizat, dacă există o ofertă atractivă și continuă. La urma urmei, cine nu este interesat de viețile starurilor de cinema? La a doua carte pe care am terminat-o de (re)citit foarte recent mă voi referi în ultimul răspuns. Iar acum, stimulat de montarea „Muzici și faze” a lui Cristian Ban, de la teatrul bucureștean Excelsior, am început să recitesc romanul omonim al lui Ovidiu Verdeș, care a stat la baza spectacolului și pe care l-am devorat în facultate (era una dintre lecturile obligatorii ale studenților de la Litere din vremea mea, alături de „Levantul”, „Nostalgia” și „Orbitor. Aripa stângă”, toate de Mircea Cărtărescu, „Exuvii” de Simona Popescu, sau „Alexandru” de Ion Manolescu, mai ales că autorii lor predau în facultate).
2. Care este cartea care v-a schimbat viața?
Grea întrebare, sunt multe cărți care m-au marcat într-un fel sau altul. Știu că nu sunt original, dar descoperirea în biblioteca părinților mei din Piatra Neamț a celor două volume de J.D. Salinger traduse în română până în 1989, „De veghe în lanul de secară” („The Catcher in the Rye”) și „Nouă povestiri” („Nine Stories”), a fost crucială, hrănindu-mi deopotrivă dragostea pentru literatură și sensibilitatea adolescentină. Probabil și datorită lui Salinger am decis să dau la Litere după absolvirea liceului.
3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?
Aș zice că seria de volume, deja menționată, „Vârstele peliculei” de Tudor Caranfil m-a influențat cel mai mult în profesia pe care mi-am ales-o, aceea de critic de film. M-a mai influențat și „Istoria filmului românesc”, a unui alt confrate dispărut, Călin Căliman – primul critic reputat care m-a încurajat să pornesc pe acest drum (el mi-a și publicat prima cronică de film – la „După-amiaza unui torționar” de Lucian Pintilie – într-un număr din 2002 al revistei „Caiete critice”, al cărei secretar general de redacție era).
4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.
Spre rușinea mea, „Război și pace”.
5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.
Din 2024, le predau, la invitația cineastului Emanuel Pârvu, tinerilor actori înscriși la masteratul „Arta actorului de film” din cadrul Facultății de Arte a Universității Ovidius. Și cea dintâi carte pe care le-o recomand și le-o dăruiesc studenților este „Actoria în cinema” („Acting in the Cinema”), a filmologului James Naremore, tradusă de Teodora Lascu și apărută în 2018 la editura clujeană Tact. Le-o recomand pentru că le oferă o perspectivă teoretică binevenită asupra meseriei pe care și-au ales-o. Din păcate, le-o pot dărui doar xeroxată, fiindcă stocul editurii și al librăriilor este epuizat (n-ar fi o idee rea ca Tact să lanseze o nouă ediție, fiindcă mulți cititori români, actori și nu numai, și-ar dori-o în bibliotecă).
6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?
Aleg aici un scriitor încă activ: cărțile lui Paulo Coelho (să zicem că fără „Alchimistul”, care m-a impresionat în facultate, deși nu-mi prea vine s-o recitesc acum) mi se par supraevaluate.
7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?
Nu neapărat subevaluată, dar mult prea puțin cunoscută (cel puțin în afara României) mi se pare „Pagini bizare” de Urmuz (ce-i drept, un autor foarte greu traductibil). Și tot prea puțin cunoscută (și afară, dar și în țară) este opera lui Mircea Nedelciu, un scriitor pe care l-am descoperit în facultate și căruia i-am dedicat teza mea de licență, coordonată de profesorul Liviu Papadima.
8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.
Mi-aș fi dorit să scriu cam toate cărțile menționate până acum (mai puțin cele de la punctul 6, desigur) și în răspunsul de mai jos. Aleg, totuși, un singur titlu, realizând din nou că nu sunt prea original: „Un veac de singurătate” („Cien años de soledad”) de Gabriel García Márquez. Un roman cu adevărat divin.
9. Ce carte ați recitit cel mai des?
Sunt doi scriitori pe care îi citesc cel mai des: Stephen King și P.G. Wodehouse. Pe primul îl recitesc mai rar, dat fiind că majoritatea romanelor lui sunt atât de groase, încât pot fi folosite cu succes ca arme albe, dar mă străduiesc – nu e ușor – să citesc toate cărțile pe care i le scoate Nemira (editura datorită căreia l-am și descoperit pe King, în liceu, prin prima versiune românească a lui „Carrie”). Pe al doilea îl recitesc cel mai des, cu tot ce i s-a publicat în română, în special romanele cu Bertie și Jeeves. Pe Wodehouse l-am descoperit în facultate, când un coleg de cămin, atras de titlul cărții găsite la un buchinist, a considerat că trebuie să-mi dăruiască romanul „Fulger în plină vară” („Summer Lightning”), în ediția lui veche, cea de la Editura Univers din 1982. Este vorba de un volum din celălalt ciclu important al lui Wodehouse, despre Castelul Blandings. Colegul meu nu s-a înșelat: romanul mi-a plăcut mult și, ulterior, mi-am cumpărat toate cărțile lui Wodehouse apărute la Polirom. Și nu trece an în care să nu recitesc măcar unul dintre romanele astea. Douglas Adams a afirmat că Wodehouse e „cel mai mare scriitor comic din toate timpurile” (frază folosită frecvent ca blurb de editura ieșeană), iar Adams e, la rândul său, un prozator destul de amuzant, deci știe ce spune. Și în topul meu al scriitorilor comici, Wodehouse stă confortabil pe prima poziție, înaintea lui I.L. Caragiale, Terry Pratchett și Mark Twain (apropo de întrebarea precedentă, mi-ar plăcea să pot scrie la fel de hazliu ca oricare dintre ei). Revenind la primul meu răspuns, am început recent să recitesc, în ordinea scrierii lor, toate romanele lui Wodehouse disponibile în română. Și așa am ajuns să parcurg din nou – nici nu mai știu a câta oară – „Fulger în plină vară”, cea dintâi carte a scriitorului apărută la noi și citită de mine. Pe final, îmi permit să fac o sugestie și celor de la Polirom. Cum toate romanele lui P.G. Wodehouse au acum tirajul epuizat (două dintre ele, chiar și în două ediții), n-ar fi rău ca editura să publice în română – într-un volum imens sau mai multe mai mici – operele complete ale scriitorului britanic. Sunt convins că foarte mulți cititori, nu numai eu, n-ar ezita să le cumpere, oricât ar costa.
Mihai Fulger este critic de film, membru în Uniunea Cineaștilor din România (Asociația Criticilor și Filmologilor), Federația Internațională a Criticilor de Film (FIPRESCI), Federația Criticilor de Film din Europa și Zona Mediteranei (FEDEORA) și Academia Europeană de Film (EFA). Redactor al revistei trimestriale „Film” încă de la primul său număr, din 2013, și colaborator al săptămânalului „Observator cultural” din 2005. Colaborator al mai multor festivaluri de film din România. După opt ani de activitate în Arhiva Națională de Filme, este în prezent cercetător științific în cadrul Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu” (Academia Română).
Sumar Literomania nr. 403 (2026)
Scrie un comentariu