Începând cu numărul 391 al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi un fragment din capitolul I al romanului „Le ventre de Paris”/ „Pântecele Parisului” (1873) de Émile Zola. (Literomania)
Émile Zola
Pântecele Parisului (fragment)
I
[…] Era o mare [de legume, n.t.]. Se întindea de la Pointe Saint-Eustache până la Strada Halelor, între cele două rânduri de pavilioane. Iar la cele două capete, în cele două intersecții, talazul se umfla și mai și, legumele năpădeau pietrele caldarâmului. Ziua mijea cu-ncetul, de-un cenușiu foarte gingaș, scăldând toate cele într-o nuanță deschisă de acuarelă. Grămezile acelea ca niște talazuri înspumate spărgându-se la țărm, fluviul acela de verdeață ce părea să curgă în valea șoselei, asemeni puhoaielor ploilor de toamnă, căpătau umbre delicate de mărgăritar, violeturi suave, trandafiriuri cu nuanțe lăptoase, soiuri de verde înecate în soiuri de galben, toate palorile ce fac din cer o mătase cu ape la răsăritul soarelui; pe măsură ce incendiul dimineții se înălța în trâmbe de flăcări, în fundul Străzii Rambuteau, legumele se deșteptau, ieșeau tot mai mult din marea vinețeală târându-se pe pământ. Salatele, lăptucile, scariolele, cicorile, desfăcute și încă grase de mraniță, își arătau inimile strălucitoare; legăturile de spanac, legăturile de măcriș, buchetele de anghinare, movilele de fasole și de bob, mormanele de lăptuci romane, strânse cu un fir de pai, cântau toată gama verdelui, de la lacul verde al păstăilor la verdele frust al frunzelor; gamă susținută ce tot cobora până la a se stinge în împestrițăturile rădăcinilor de țelină și ale mănunchiurilor de praz. Însă notele cele mai acute, ceea ce cânta cel mai sus, erau întotdeauna petele aprinse ale morcovilor, petele pure ale napilor, semănate în cantități uluitoare de-a lungul pieței, luminând-o cu bălțătura celor două culori ale lor. La intersecția Străzii Halelor, verzele alcătuiau munți; verzele albe, enorme, compacte și tari ca niște ghiulele de metal palid; verzele crețe, ale căror foi mari aduceau cu niște cupe de bronz; verzele roșii, pe care zorii le preschimbau în splendide corole de flori violacee, cu veștejeli de carmin și de purpură întunecată. În celălalt capăt, la intersecția de la Pointe Saint-Eustache, intrarea Străzii Rambuteau era blocată de-o baricadă de bostani portocalii, pe două rânduri, lățindu-se, revărsându-și pântecele. Iar luciul castaniu-auriu al unui paner cu cepe, roșul sângerând al unei grămezi de tomate, sărbezeala gălbuie a unui lot de castraveți, violetul întunecat al unui ciorchine de pătlăgele vinete străfulgerau ici-colo; pe când ridichi negre, mari, înșirate în ștergare de doliu lăsau încă pe alocuri găuri de întuneric în mijlocul bucuriilor vibrante ale deșteptării. […]
În românește de Anca-Domnica Ilea, după cap. I al romanului „Le ventre de Paris” (1873)
Sumar Literomania nr. 403 (2026)
Scrie un comentariu