Atelier Coronavirus Nr. 162

Uncheşu’ Rad din Vrdugkaloufalva şi pandemia

„De la unu’ din oamenii mari din sat, c-o fo’ doi, pă care i-am apucat, am învăţat numele satului nost’, trecut în documentele din vechime: Jean îi zîcèm şi, la al doilea, Şté. Amîndoi de-un leat. Unu’ avea mintea deschisă numa’ cătră cer, celălalt trebăluia tătă zîua la tăt felul de maşini făcute după gîndu’ lui. Demult îs amîndoi duşi în cimitire unde n-avèu ce căta: în Cluj şi-n Bucureşti. Pîntru Jean am adunat bani, am vorbit cu un sculptor şi i-am făcut o statuie în faţa Colegiului Pedagogic din Szigeti, unde-o fo’ profesor de prima dată după ce-o gătat filozofia la Bucureşti. Cu statuia lu’ Şté, am planuri mari. Io cu şaptesprezece ai îs mai bătrîn ca iei şi încă mă tîrăsc pîn curtea casei şi anu’ ăsta şi cîţi mi-or mai fi daţi.

În sat avem două biserici de lemn, una din Susani şi aialaltă din Căeni.

Jean îmi tăt zîcè: „Satu’ ăsta să cheamă Vrdugkaloufalva în hîrţoage şi-i din anu’ 1387, care-o fo’ un an obişnuit după calendarul iulian, care-o-nceput într-o joie. Să nu uiţi, Pătru Rad! Nu departe de-aci îi Szárazaszó, ori Valea Seacă, unde-o fo’ conducere de cnezat care-o funcţionat din anu’ 1345 cu optuşpe sate pă Valea Superioară a Tisei pîn’ laValea Tarasului. Vrdugkaloufalva, adică noi, am fo’ al nouăşpelea sat. Să le spui de cîte ori trebe pînă-ţi intră-n cap, Pătru Rad!”. Aşè le-am și spus şi n-o mai ieşît după ce-o intrat. Acolo stau și-amu’.

Şté mă-nvăţa alte cele. Zîcè: „Şcoala îi suportu’ vieţii, Rad, ai înţăles?”. Dădèm din cap și-mi vedèm de-ale mele.

Amu’ îi tăt o zî de joi, cînd avem pandemie. Stau în curte, mă uit la poarta de lemn de la drum. Îi făcută de mînurile mele. Am scris pă iè mare „anul 1984”, ca să să ştie.

***

De pandemia asta am auzit de la primărie, apoi m-am dus iute la crîşma ce-i gard în gard cu casa mè. Crîșma o fo’ bufet a-ntîia pîn anii ‘50. Comuniștii l-o făcut, cu zîduri groase de-un metru jumate, ce dau vara răcoare și iarna țîn căldură. O fo’ mîndria noastră. I-am zîs tăt „bufetu’ cooperaţiei” şi după 1989, mai exact pînă în 1997, cînd o ajuns crîşma lu’ Samoilă zîs Samu, care şi-amu-i stăpîn acolo. De cînd îi pandemia, tăt intru pîn gardu’ meu în spate la crîşmă şi stau cu Samu şi cu alţii la poveşti şi la băut. Oamenii-s făcuţi să vorbească între iei şi-n vreme de pandemie. Bunînțeles, cu măşti verzi pă gură şi pă nas. Numa’ cînd bem le dăm jos. Cînd povestim, le punem iară. Nu au a ne-nvăţa alţii cum să ne păzim. Ştim noi cum să rămîne în viaţă. Am ştiut şi pă vremea tifosului amu-s aproape şaizeci de ai, cînd vinè la magazine făină din Ungaria, că iera şi foamete. Ca nisipu’, aşè făină căpătam, punèm ce mai avèm în casă, lapte, un pumn de făină albă de grîu, şi cocèm turte. Apoi pă tăte şanţurile satului iera numa’ o apă verzuie ce sărè din noi. Da’ o spălau ploile. Mare lucru c-o rămas în picioare bufetu’ cooperaţiei. Atunci nici n-am sîmţît că-i pandemie. Centru’ satului avè şi magazinu’ sătesc. Acuma are numa’ crîşma şi casa lui Pătru Rad. Tăt centru-i zîce. Da’ amu în față, în lontru’ crîșmei, nu-i țîpenie, noi stăm în spatele crîşmei, la o masă lungă, ne scoatem și ne punem măștile pă masă, păstrăm distanța reglementară și tragem „una mică”; apoi ne punem iar măștile și povestim, după care iară pauză de băut, șî tăt așè, sus paharu’ jos masca, jos paharu’ sus masca…

***

În casă ori în curte stau numa’ sîngur. Așè îmi pot aminti tare multe. Să tăt fie triizăci de ai de cînd o fo’ o mare adunare creştină la biserica din Susani şi ăla cu cel mai mare rang l-o rugat frumos pă Jean să vorbească despre credinţă și Jean o vorbit patruzăci de minute întruna. Nu știu cum, da’ gîndești că să tăt uita la mine, de parcă-mi vorbè numa’ mie. Cînd o gătat, acela care l-o pus să vorbească o zîs: „Dumneata vii dintr-o altă lume”. „Da, eu vin dintr-o altă lume”, o zîs Jean şi-atîta o fo’ tăt.

Da, Jean o fo’ omu’ ăl mai mare dintre noi. Şté numa’ pă locu’ doi. Șté o fo’ profesor în America triizăci de ai pîn-o ajuns a căpăta o pensie. Apoi o vinit la Cluj unde-o lucrat la un laborator de cercetare la Siemens, unde m-o dus și pă mine în vizită. Ăia de-acolo zîcèu că-i om cu minte unicat. O vinit în sat cu o invenţie pă care-o inaugurat-o păste drum de bufet. L-am ajutat și ieu cînd o pus-o laolaltă. „Asta-i o invenţie, Rad, da’ i-oi mai ataşa una că vine şi Jean la inaugurare.” Așè c-o pus pă trupu’ invenţiei un bazin mnic, pă care l-o umplut cu ţuică şi avè și-un buton.

O vinit și Jean şi Şté i-o zîs: „Apasă pă bumb și țîne bine cana, să vedem dacă funcţionează”. Filozoful o apăsat şi s-o trezit cu cana plină cu pălincă. Apoi numa’ s-o inaugurat invenţia.

***

„O fo’ pă la noi, măi Rad, și ani buni şi ani tulburaţi”, îmi zîcè Jean. „Uită-te numa’ cum oastea lui Ştefan cel Mare ataca Maramureşu’ şi-o dat foc Szigetului, ori uită-te la oştile lui Matei Corvin care, după ce-şi făcèu treaba, să apucau de jefuit satele: româneşti, ungureşti ori săseşti, că abia reuşè Matei Corvin să-şi bage oştenii în cazărmi. Să nu le uiţi nici pă astea, Rad Pătru.” Nu le-am uitat. După cum să vede.

***

Rad Pătru îs, cu casa lîngă cîrciuma din centru’ satului. Am optzăci și patru de ai. Fost-am miner, agricultor, meşter constructor. Să fie clar! La minele de cărbune din Anina am lucrat. Apoi am mărs în armată şi iară înapoi la Anina. Vagonetar am fo’. Coboram cu colivia la o mie și opt sute de metri, împingèm vagoanele pă șine și ieșèm de-acolo tăți negrii ca bivolii, fugèm la baie ca să dăm jos di pă noi cărbunele, mîncam iute la cantină și-apoi tătă Anina iera a noastră, că ieram tineri. Așè o fo’ pîn-am împlinit douășpatru de ai. Da’ odată ce mi-am luat muiere din sat, m-am gîndit că de mă-ntorc cu iè la Anina, acolo mi-or și putrezî oasele la o mie și opt sute de metri sub pămînt. De-aia nu m-am mai întors. Și tăt de-aia n-am mai fo’ în Anina nici în vizită.

Da’ io zîc că-i într-un fel mai rău amu’ cînd îi plină lumea de patroni pîrliţi, chiar decît iera la mină. Cînd am vinit în sat şi m-am însurat, o prins a să face colectivu’. Am rămas acasă. C-am zîs şi io şi muierea să facem coconi care să crească la iei acasă şi nu pîn cartiere cu blocuri şi cu adunături din tătă ţara. Da’ n-am mai putut rămîne, cînd am văzut că muncesc io şi-alţi prostălăi ca mine, ca să poată fura doi-trii tăt. C-aşè o fo’ şi la colectiv și-aşa o rămas ş-amu’. M-am lăsat deci și de la mină și de la colectiv şi m-am dus în Szigeti de m-am angajat în construcţii. De pe-acolo am și luat pensie de boală cînd avèm patrușcinci de ai şi-i pensia care-o am şi-amu’. Adică o mie două sute şi alţi cîţiva lei, cătră trii sute. Putèm mere și io, ca alții, la minele de pă lîngă noi, la Cavnic ori la Baia-Sprie, da’ mi-am zîs așè, că să fie plătită viața mè în mină cu ce-am lucrat la  cărbune. Din gură-n gură să răspîndè vestea și mulți din sat vindèu cai, oi, vaci, boi și să ducèu să lucre la minele alea. După numa’ două luni să și-ntorcèu în sat și cumpărau iară cai, oi, vaci și boi. Și iară să-ntorcèu la mină. Da, ăia o căpătat pensii mai mari ca a mè. Da’-s tăți demult în cimitirele din sat. Io mă descurc și-n pandemie, care-i un fel de chehăleală din cauză de virus. Io am mai avut chehăleli din astea în tinerețe, pîn-am dat în aprinderi de plămîni. De trii ori.

Mi-am crescut băieţii mei doi care-s însuraţi şi stabiliți în Italia. Am şasă nepoţi de la iei. Ăla mare o vinit acasă să m-ajute în pandemie. Cu miezu’ cela de pensie pă care-o capăt, mă administrez. Mai am şi o vacă. Nu-i rău. Iel să duce la magazine, iel face mîncare, să pot sta io în cîrciumă. L-am cazat în bucătărioara de vară. Mă-ntîlnesc numa’ de două ori pă zî cu iel. Avem măştile pă feţe. Să păzeşte să nu-mi deie virusu’. Sara, vorbeşte cu femeia lui. Nu-i mare heredie cu pandemia asta la iei în Cosenza. Undeva mai în sudu’ Italiei. Acolo-s mai feriţi. Amîndoi pruncii lor îs buni şi educaţi, şi harnici. Cîştigă bani buni acolo da’ poate-or vini acasă păste cîţiva ai. În sat, ăştia care-o rămas nu mai lucră nemica. O uitat și lucru’ de ei. Au pensii ori ajutoare de la comună. Pămîntu’ nu mai trebe la nimeni.Vacile nici atîta. Da’ io zîc că nu poți trăi fără muncă. După ce s-a duce pandemia ar trebui să-i mănînce oarice foamete pă tăți. După capu’ meu așè a hi musai, să se-apuce de lucru. Numa’ foametea i-a mai scoate din lene. „Numai așè, măi pruncule”, i-am zîs feciorului, „satu’ ăsta a mai avè viitor, altfel veci!”. Și fecioru’ o dat din cap a dojană, cum făcè și mă-sa cătră mine, și-o zîs: „Lasă, tată, să treacă pandemia asta și-apoi om mai vidè. Numa’ sănătoși să fim”. Așè că m-am socotit mult pînă i-am zîs feciorului: „Găvrilă, democraţia asta-i bună, da’ pîntru oameni vrednici. Cînd îi făcută de hoţi, îi ca amu’ la noi în sat pă vreme de pandemie”. Şi Găvrilă o rîs, și de data asta mi-o dat dreptate.

***

Deci, după ce s-a găta și spaima asta, că multe-o fo’ şi tăte s-o gătat în ăştia optușpatru de ai ai mei, om avè alegeri și-oi pune ştampila pă partidu’ vicelui cu care-mi fac unele treburi. „Mă ajuţi, te-ajut”, i-am zîs direct. Şi vicele o priceput: „Uncheşu’ Rad, te-oi ajuta cît oi putè”. Cînd omătu’ mare mi-o îmburdat coleşna, vicele, cu ai lui de la primărie, mi-o reparat-o, altfel nime-n veci nu m-ajuta.

Nu mai îs în putere. Azi îs, da’ mîine poate m-oi duce! Nu-i nici un bai. Mulţămesc lui Dumnezău c-am trăit atîta. În satu’ nost’ ierau o mie trii sute de cai, cinsprezece stîni, și boi și vaci și oi. Amu’ mai nimica nu-i. Cînd om muri noi, bătrînii, a muri și satu’.

***

Da’ pîn’ m-oi duce și io, mai am de-mplinit ceva. Statuia lu’ Şté. Banii îs deja adunaţi, am și grăit cu sculptoru’, i-am dat avansu’. Am făcut cerere la primaru’ din oraşu’ Szigeti, cum îi zîcè Jean, şi acela o aprobat ca statuia lu’ Şté să fie pusă lîngă statuia lu’ Jean, în faţa Colegiului Pedagogic. Să nu fie Jean sîngur, că tătă viaţa aşè şi-o trăit-o. Numa’ iel şi cu cărţile lui. A fi de-amu’ cu Şté. C-așe-i frumos. C-o fo’ colegi şi prieteni buni. Primaru’ cela mi-o zîs așè: „Te felicit, Rad Pătru, că te-ai gîndit la asta pîntru oraşul nostru. Ăştia doi oameni sînt ai orașului, ai judeţului şi ai ţării noastre!”.

Pînă-n octombrie 2020, deci, l-om pune pă Ște unde i-i locu’.

După ce-oi împlini şi treaba asta, m-oi putè duce unde m-aşteaptă muierea, în cimitiru’ din Căeni.

 

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: