Cronici Nr. 193

Józef Mackiewicz și Masacrul de la Katyń

Reach content for Google search „Józef Mackiewicz”, „Katyn”

În noiembrie 2010, Rusia a recunoscut oficial că masacrul de la Katyń a fost comis la ordinul direct al lui Stalin. Cu douăzeci de ani înainte, în 1990, Mihail Gorbaciov ceruse scuze public poporului polonez pentru inimaginabilele atrocități petrecute în primăvara anului 1940, însă ordinul de execuție nu a fost publicat, documentul fiind înmânat abia în 1992 președintelui Poloniei de către Boris Elțîn. Inițial, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea execuția în masă a ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, nu departe de orașul Smolensk, de către unități de elită ale poliției secrete sovietice. Ulterior, tragicului eveniment i-a fost asociată și uciderea a peste douăzeci de mii de prizonieri polonezi, printre care numeroși civili, din lagărele Starobielskl și Ostașkov. Miza majoră a regimului stalinist a fost anihilarea rapidă (o veritabilă epurare pe criterii sociale) a intelectualității poloneze, fiind știut că reglementările militare din Polonia acelor ani cereau tuturor absolvenților de universitate să devină ofițeri în rezervă. După ce, în 1941 armata germană ocupase regiunea respectivă, naziștii descoperă, în anul 1943, una dintre gropile comune și fac public acest lucru, acuzând Rusia de oribilele crime. Evident, Stalin susține că ar fi vorba doar despre o acțiune de propagandă a nemților care ar dori să șteargă, astfel, urmele propriilor crime, însă imensul scandal internațional izbucnit determină ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și Guvernul polonez aflat în exil la Londra.

Convins, după cum el însuși a afirmat, că un scriitor nu e responsabil doar pentru ceea ce scrie, ci și pentru ceea ce ascunde, polonezul Józef Mackiewicz (1902 – 1985) a ales să nu ascundă nimic, ci să spună mereu adevărul. Cu orice preț. Iar prețul, în cazul său, a fost mare, câtă vreme atitudinea lui declarat anticomunistă și implicată i-a adus ignorarea vreme de mai bine de patru decenii de către lumea culturală din Polonia natală, plus o serie de acuzații nefondate menite să-l discrediteze și a căror netemeinicie a fost demonstrată abia după ani de zile. Gata întotdeauna să rostească cu glas tare – și să scrie! – adevărurile incomode de care mulți dintre contemporanii săi se fereau, Mackiewicz, care se definea, chiar din punctul de vedere al naționalătății, drept anticomunist, a fost printre primii intelectuali polonezi ajunși la Katyń, în primăvara anului 1943. Urmând îndemnul conaționalilor săi refugiați în Europa, el nu numai că a luat parte la exhumările care au avut loc aproape de Smolensk, ci a încercat să clarifice multe dintre detaliile pe care chiar rapoartele oficiale preferau să le ignore ori să le mușamalizeze. Rezultatul a fost, pe lângă numeroasele sale luări de poziție publice cu privire la odioasele crime comise de regimul stalinist, o tulburătoare carte – prima de acest fel! – despre tragica anihilare a unei părți însemnate a intelectualității poloneze. Mărturie directă, reportaj la fața locului, amară meditație cu privire la ororile mai puțin cunoscute din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, textul acesta, intitulat „Cazul Masacrului de la Katyń” (apărut de curând în limba română, în excelenta traducere a lui Constantin Geambașu, la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca – un demers ce merită nu doar cunoscut, ci de-a dreptul aplaudat!), rămâne un document emblematic atât pentru dorința scriitorului de a afla tot și de a clarifica amănuntele neștiute ale acelei epoci, cât și pentru modul rușinos în care marile puteri și-au dat mâna, tacit, pentru ca vinovații să nu fie îndeajuns căutați, iar faptele să rămână, practic, nepedepsite. Și, încă și mai grav, în mare parte necunoscute! Căci, în ciuda numeroaselor comisii de anchetă care au fost înființate pe plan internațional și în ciuda mărturiilor explicite a câtorva martori cheie, odioasele crime au fost, cumva, ignorate, trecute cu vederea, uitate în mod voit. De ce? Explicația e simplă, iar Józef Mackiewicz are și curajul de a o pune pe hârtie. Rusia era, în momentul descoperirii masacrului de la Katyń de către trupele naziste, aliata Angliei și Statelor Unite, iar soarta războiului, încă incertă. Prin urmare, și atunci, și în anii care au urmat încheierii războiului, adevărul cu privire la această exterminare în masă a fost unul dintre cele mai incomode nu doar pentru Europa, ci pentru întreaga lume. Iar soluția cea mai la îndemână a fost trecerea sub tăcere a faptelor petrecute… Sau, după cum se exprimă autorul însuși, „cartea adună un material extrem de bogat despre gradul și mijloacele prin care Marile Puteri Occidentale, adică aliații Uniunii Sovietice din război, au încercat să mușamalizeze adevărul, să nu-l scoată la lumină și să nu-i împovăreze pe sovietici cu această crimă. S-a ajuns la unul dintre cele mai mari paradoxuri din istorie, când popoarele unite victorioase, asumându-și atributul dreptății și al moralității umane, i-au invitat la Tribunalul de la Nürnberg pe reprezentanții Uniunii Sovietice, dar nu în calitate de acuzați, ci de acuzatori…”

Fără să accepte vreodată acest compromis, Mackiewicz s-a încăpățânat să repete, ani la rând, povestea victimelor de la Katyń, care nu cereau răzbunare, dar a căror memorie trebuia cinstită și a căror moarte trebuia rememorată tocmai pentru ca astfel de fapte să nu se mai repete. Așadar, scriitorul polonez va vorbi foarte adesea despre experiența sa de la locul masacrului, despre întrebările rămase fără răspuns, despre indiferența sau teama autorităților din diferite țări ale lumii ori despre teama pe care diverși responsabili oficiali au resimțit-o vreme de decenii atunci când a fost vorba despre Katyń și despre morții de acolo. Decizia aceasta îl va costa scump, căci va continua nu doar să fie ignorat în Plonia natală (scriitorul se afla în străinătate, fiind stabilit în Germania, după ani de peregrinări prin Europa), ci și dincolo de granițele acesteia. Paradoxul, doar aparent, este că în anul 1976, când revista Scriitorilor Polonezi din Străinătate publică un număr special dedicat operelor celor mai relevante ale autorilor polonezi, este omisă intenționat tocmai cartea care șocase și emoționase opinia publică din întreaga lume, Cazul Masacrului de la Katyń. Mackiewicz va trimite o scrisoare de protest acestei reviste, enumerând, pe scurt, elementele ce demonstrau celebritatea textului său, care se bucurase de o primire entuziastă și de numeroase cronici în marile publicații literare de peste hotare, mai cu seamă în Anglia. Evident, protestul autorului nu va schimba lucrurile, făcând ca Józef Mackiewicz să nu devină niciodată un profet în propria țară, chiar și în zilele noastre opera sa fiind considerată în cercurile literare poloneze dificilă, controversată, partizană sau lipsită de capacitatea de a se adresa generațiilor tinere. Cuprinzând în paginile sale inclusiv fotografii răscolitoare realizate în 1943, la locul exhumărilor, dar și mărturii directe ale celor implicați în acțiunile de atunci, cartea lui Mackiewicz nu este, desigur, o lectură de delectare. Și cu atât mai puțin, una facilă. Căci autorul nu ezită să numească vinovații, să disece cu luciditate faptele, să își oblige parcă cititorul să privească fotografiile cu obiectele personale ale victimelor și să mediteze la marile trădări ale istoriei și, fără îndoială, și la mai micile trădări ale oamenilor care o scriu… Toate acestea cu unicul scop de a împiedica repetarea unor astfel de fapte, dar și pentru a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste evenimente tragice, care au marcat soarta unei întregi generații poloneze și au configurat o Europă care nu întotdeauna reușește să-și cunoască și să-și cinstească toți eroii.

Józef Mackiewicz, „Cazul Masacrului de la Katyn. Această carte a fost prima”, Traducere și note de Constantin Geambașu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020
Sumar Literomania nr. 193

Susține Literomania

Despre autor

Rodica Grigore

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: