Proze scurte de Peter Bichsel (I)

Vă propunem, începând cu acest prim număr pe 2025 al Literomaniei (nr. 357), o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea lui Radu Țuculescu. (Literomania)

Etaje

Cu un mic efort se poate imagina o casă cu patru nivele, cu o scară care le uneşte şi le desparte, cu un acoperiş din ţigle; o casă pe o stradă, pe un teren scump, înghesuit printre altele, cu ferestrele orientate spre stradă; intrarea în curtea din spate.

La parter n-ar locui nimeni. Încă n-a fost văzut cineva la parter. La parter e aceeaşi uşă maro, lac scorojit, sticla de lapte, perdele în dungi albastre. La parter nu locuieşte probabil nimeni.

Primul etaj: uşă maro, lac scorojit, sticlă de lapte. Aici locuieşte cineva.

Şi la etajul trei locuieşte cineva.

Dacă cineva se mută, vine altcineva.

În prima zi miroase; se simte predilecţia pentru usturoi sau aburii uleioşi ai mecanicului sau talajul tâmplarului, mai târziu probabil încă şi umezeala scutecelor, dar apoi, deja în cea de a treia zi, mirosul aparţine casei, e din nou casa cu patru nivele.

La etajul doi locuieşte iarăşi cineva.

Se schimbă plăcuţele cu numele de pe uşă. Un lucrător de la telefoane deschide cutia jos în hol, schimbă legătura şi înjură şi o mai schimbă o dată şi pleacă.

Poate locuieşte, totuşi, la parter cineva.

Primăvara, pe 4 aprilie de exemplu, soarele aruncă un desen pe scară între cel de al doilea şi al treilea etaj; e acelaşi ca-n anul trecut.

Fata de la etajul trei bate la etajul doi şi o roagă pe femeie, politicos şi sfios, dacă poate să-i dea mingea căzută de la etajul trei la cel de-al doilea.

Podul e împărţit cu leaţuri, fiecare etaj are un compartiment, fiecare compartiment este asigurat cu un lacăt, sigur sunt păstrate aici vechi pături, albume cu fotografii şi jurnale, oglinzi. Cineva mătură podul tot la două săptămâni.

Negustorii ambulanţi obişnuiesc întâi să sune la cel mai de sus etaj. După ce au întrebat dacă mai sus locuieşte cineva, coboară, sună la etajul doi, apoi la primul, apoi la parter. Speranţa face mai uşoară coborârea treptelor şi dezamăgit nu se poate decât coborî.

Negustorii ambulanţi au de-a face cu casele.

Silvicultorii au de-a face cu pădurea. Femeile au de-a face cu aşteptarea.

Casele sunt case.

Bărbaţi

Ea şedea aici. Dacă ar fi fost întrebată de când, ar fi răspuns: „Dintotdeauna şed aici”.

Ea aştepta aici când o prietenă, când o colegă, un tren, o seară.

Chelnerul zâmbea familiar când îi aducea cafeaua. Ea avea un portofel roşu şi-i aparţinea atât de mult, cum doar tinerelor femei le poate aparţine un portofel. Se mai întâmpla ca cineva să-i plătească o cafea, dar atunci venea prietena, sau trenul şi-atunci ea mulţumea frumos.

Astăzi i s-a spus la birou că e nostimă, a spus-o şeful, ea se juca cu portofelul.

Femeile frumoase n-ar trebui să aştepte, se gândea. Ea e tânără, se mai gândea. Puţin depravată, s-ar fi dorit.

Face respiraţii pentru plămâni, se vede. O prietenă o învăţase, se ştia.

La şase şi jumătate pleacă trenul. O vedeau cum îşi descheia paltonul îngust, îl scotea, se descojea. Mai târziu, îl îmbrăca din nou, se lipea de el, îşi acoperea şoldurile.

Are o gură mare.

Are păr frumos.

E mică şi drăgălaşă.

I se cunoaşte vocea: „O cafea vă rog – mulţumesc – la revedere.” O voce moale.

Ochi de căprioară.

Ar fi putut fi întrebată. Chelnerul întrebase: „Ce doriţi?”.

E o fată micuţă, un obiect micuţ, o păpuşă, un fluture, se mai spunea în gând.

Ar fi trebuit întrebată.

Are o mână plăpândă.

Ea aşteaptă aici când o prietenă, când o colegă, un tren, o seară.

Ea e o fată.

Când este întrebată, e deja o femeie.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroase premii literare, printre care cel al Grupului 47 și premiul „Johann Peter Hebel”. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte, ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile”. (Radu Țuculescu)