„Mătușa” de Peter Bichsel

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elveţiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Mătușa” de Peter Bichsel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elveţiană contemporană de expresie germană)”.

Peter Bichsel

Mătușa

I se părea prea mult ca, apăsând pe o clapă a pianului, din cutie să răspundă un sunet.

Mama ei știa, firește, să cânte. I-a promis atunci să învețe. Apoi fu prima oară amânată de pe o zi pe alta și ea adora din ce în ce mai mult pianul negru. Praful se oglindea în strălucirea sa, era de ajuns o suflare pentru a-l alunga.

Deci pianul părea a fi lipicios. Strălucirea lui dispăru odată cu mama, praful deveni răutăcios și trebuia luptat cu cârpe împotriva lui. Trebuia acoperit cu pânze albe ori șters de praf cu pânze galbene. Tastatura deveni galbenă iar sunetele dezacordate și mai frumoase. Acum era un pian vechi, care creștea de la o zi la alta și nu mai găsea nicăieri un loc. Și tot ce-l înconjura devenea ridicol, mese, scaune, covoare. Acum în sfârșit era pianul mamei, atunci nu-l numea așa. Nu l-ar fi dat, nu l-ar fi vândut, nici n-ar fi lăsat pe cineva să cânte la el.

Când notarul i-a adjudecat pianul, era ca și logodită. Faptul acesta a făcut ca mamei totul să-i pară mult mai ușor. Nu fu surprinsă că fratele nu ridicase nicio pretenție apropo de pian, cu toate că era căsătorit și avea copii. Așadar, ea avea pianul și amintirea legată de pian. Se lupta împotriva prafului cu ajutorul cârpelor. În general, acorda mare atenție curățeniei din locuință, strălucirii parchetului, păstrării exacte a neclintirii mobilelor, poziției franjurilor de la covoare.

Și astfel începu să-i semene mamei, se îngrășă și căpătă o față rotundă, pioasă, așa cum se pot vedea în biserică, un chip pe care nepoții, în curând, îl vor urî.

Fratele nu o vizita niciodată.

În ianuarie primea scrisori de mulțumire scrise în silă de către nepoți pentru cadourile de Crăciun primite, „care ne-au plăcut”. Avea aversiune față de bărbați și era uimită de câtă răbdare avusese mama cu taăl ei. Se plângea vecinilor de gălăgia făcută de copiii celorlalți vecini. Și iubea copiii.

Cu ani în urmă lucrase într-un cămin pentru copii, dar nervii ei nu rezistaseră mult. În asociația mamelor nimeni nu se scandaliza că ea era nelămurită. Se bucura de excursiile organizate de asociația mamelor, de autocar, de dulciuri.

Administratorului i se plângea, din când în când, de încălzirea defectuoasă și când se vorbea despre ea spunea: „Ar fi trebuit s-o fi cunoscut pe mama ei.”

În coșul ei pentru gunoi se găseau reviste ilustrate. Se știa despre ea că mergea devreme la culcare, că se scula devreme, că-și plătea impozitele la timp.

Nu era singură, își umplea viața cu hărnicia, cu reviste și flecăreli, cu punctualitate și dragoste, și croșeta căciulițe și pulovere pe care nimeni nu le dorea să le poarte. La sărbătoarea de binefacere a Asociației mamelor cumpără atât de multe lozuri de tombolă încât fu aproape sigur că a ei va fi păpușa cea mare și cochetă cu păr natural și ochi adormiți pe nume Marilyn și o câștigă într-adevăr. Acum, Marilyn stă întinsă pe sofa și are și ea o față plăcută.

Rezolva cuvinte încrucișate, cumpăra produse ale firmelor cutare și cutare, căuta numele zeiței păcii la greci, ghicea numărul posibil al participanților și visa la promisa excursie în Palma de Mallorca.

Și găsea lucrurile nostime, drăgălașe și excitante.

Și fratele ei nu o vizita niciodată.

Și nepoții îi scriau în silă. Și ea semăna tot mai mult cu mama ei. Era atentă la curățenia din locuință. Avea cincizeci și șase de ani și stătea în locuința ei și niciodată nu o auzeai umblând de colo colo, nici îngânând vreo melodie, nici trăgând draperiile. Dacă ar fi cântat, se bănuia, ar fi avut o voce subțire de soprană, copilăroasă și bătrână în același timp.

Curând aparținu acelor oameni cărora, mai ales iarna și mai ales de Crăciun, trebuie să li se facă o bucurie; acelor oameni cărora li se citesc povestiri, li se cântă un cântecel și li se oferă o lumânare, sau cărora li se crapă lemne ori li se bate covorul.

Și niciodată nu a fost auzită fredonând o melodie.

Și dacă apăsa clapele pianului moștenit de la mama, asta se petrecea din întâmplare, asta se întâmpla, de exemplu, atunci când ștergea praful cu cârpa galbenă.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroasele premii literare printre care cel al Grupului 47 și premiul Johann-Peter-Hebel. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile.” (Radu Țuculescu)