Cronici Plicul lui Pașadia

Legenda intră la apă

Ca orice oraș care se respectă, Timișoara are un mit. Mit pe care îl cunoaștem cu toții: mitul orașului mare, liber și multinațional.

Dar ca orice oraș est-european care ajunge în literatură (și fiecare mit ajunge în literatură), Timișoara are și o poveste a destrămării. Romanele lui József Méliusz („Város a ködben”, Kriterion, Buk., 1969 – „Orașul pierdut în ceață” – traducere de Constantin Olariu, Kriterion, Bucureşti, 1974) și Erik Majtényi („Hajóharang a Hold utcában”, Kriterion, Buk., 1976) – „Clopot de bord în strada Lunii” – traducere de Mihai Nadin, Kriterion, Bucureşti, 1978) sunt doar două dintre exemplele la îndemînă.

Destrămarea poate fi interpretată din două puncte de vedere. S-a destrămat 1) monarhia austro-ungară, acest bol al națiunilor, și 2) orașul multinațional în care sunt aduși tot mai mulți români.

Această strategie ceaușistă este deplînsă de Vlad Jivan, care iese la o bere cu prietenii lui cei mai buni la începutul extraordinarului roman al lui Radu Pavel Gheo, „Disco Titanic”. Vlad e mare mahăr, devenit multimilionar cu o editură și o tipografie, un tip aparent nepăsător și obişnuit, dar avînd secrete apăsătoare. Pe de o parte datorită culturii lui de dinainte de Revoluție (ceea ce însemna informații mai bine clădite într-un întreg), pe de altă parte sentimentului că „a reușit în viață”, și nu în ultimul rînd datorită nostalgiei monarhiei, el susține ideea unui Banat autonom. „Tu crezi că lucrurile mai merg multă vreme așa? Eu mă uit în jur, văd ce se întîmplă și îți zic că România, ca țară, se duce pe pulă. Garantat! Se duce așa, frumos, pe pulă în jos și la ăia de la Bucale nici nu le pasă. Ei, și cînd n-o mai rămîne nimic din statul ăsta, nici sănătate, nici școli, nici autorități, ce crezi că o să se întîmple? Vreau să zic aici, în Banat, că de restul mă doare fix în pix. Păi, simplu: pui granițe, îți faci locșorul tău și-aici, între noi, altfel ne descurcăm. Banatul se poate descurca și singur.” (p. 23)

Orice-ar zice ceilalți, Vivi, Cornel și Loți (adică Laci, un ungur), el rămîne la părerea asta, și devine iritat cînd i se amintește de războiul din Iugoslavia. Susține că acolo a fost „politică” și nu înțelege cît de greu se pot discerne lucrurile. S-a obișnuit să aibă dreptate.

Cu toate acestea, nu este un om rău, nici măcar stricat. Adică este stricat, dar nu într-atît încît să nu-i fie lehamite de el însuși cînd trebuie să-i scrie o mărturisire unui necunoscut, la cererea unui cunoscut, cum că acela a fost revoluționar. Vlad fusese rănit în Revoluție și deci poate să facă așa ceva, însă cu toate acestea, știe prea bine ce imoral este acest lucru. Între el și soția lui, Emi, izbucnește o ceartă de zile mari: „Nu-i vorba de asta, ba tocmai de asta-i vorba și știi și tu, ba nu (ba da, despre asta-i vorba, futu-i, știu și eu), e vorba s-avem viața noastră, liniștită, asta nu-i viață, nu-i liniștită, nu așa, mai bine, mai bine ce ce știi tu ce-i mai bine știi tu ce e mai bine să te pupi în bot cu Vergil al tău hai Emi asta-i treaba mea mîndru bănățean pupă-n cur miticii și dup-aia-i înjură eu pun pîinea pe masă…” (p. 321). Vergil e un domn dubios, fost securist care știe despre angajamentul pe care Vlad l-a semnat în studenție și deci știe cum să-l șantajeze.

Deci avem un bogătaș cu casă, cu familie fericită, părinți iubitori, soție poetă și fiu adolescent (Alex îl cheamă), cu prieteni cu care stă la bere, autonomist convins al Banatului, dar fost turnător și, mai grav, un om care nu și-a asumat niciodată trecutul. Dacă și l-ar fi asumat, și-ar fi dat seama chiar el că angajamentul acela nu înseamnă nimic, că delatorii pot fi de mai multe feluri, iar el face parte dintre aceia care nu au comis niciun păcat. Dacă și l-ar fi asumat, poate altfel s-ar sfîrși romanul, nu în cleiul acela sumbru, melancolic, aproape de moarte.

În adolescență, în vara lui 1989, Vlad merge cu părinții la Split, unde se îndrăgostește de Marina și se împrietenește cu Renato, Boris și Frane. Știe limba, maică-sa e jumătate sîrboaică, și deci poate discuta liniștit cu ei, care, fiind croați, îl numesc sîrb, demonstrînd aforismul patronului de cafenea la care beau cafea: „nimeni, absolut nimeni nu uită că el e sîrb ori bosniac ori ortodox ori catolic” (p. 223) Destul de trist, pentru că asta înseamnă că nicio țară multinațională nu e multinațională cu adevărat, cel puțin în Europa de Est, nimeni nu-și leapădă identitatea rigidă, deși ar avea posibilitatea, fiecare ține cu dinții de istoria lui foarte particulară, de frustrările programate.

Oricum, Vlad se descurcă, poate fredona multe șlagăre sîrbești pentru că se uită mereu la televizorul iugoslav, înoată cu Marina, se joacă cu ei toți, și la un moment dat… omoară, cu noii lui prieteni, un bosniac care e agresiv cu dragostea lui. Cel puțin ei cred că l-au omorît, dar trecutul se întoarce ca un animal turbat și face prăpăd cînd Vlad, după 22 de ani, se întoarce cu soția și cu fiul lui la Split. Oricum e prăpăd: Renato, fratele Marinei, e mort, Marina s-a căsătorit cu Boris, care e un naționalist croat, iar Frane a devenit o epavă umană.

Ideea asta, a întoarcerii în Split, le e dată de Radu Pavel Gheo, unul dintre cele mai exotice personaje ale romanului. Lungan, blond și enervant, acesta a fost colegul Emiliei la facultate, participă la lansarea volumului ei de versuri, după care merge cu ei la restaurant. Jocul acesta de-a referențialitatea este un joc foarte șarmant al romancierului care se desenează pe sine.

Șarmant ori ba, romanul, cum am mai spus, se termină într-o cheie tulbure. „Disco Titanic” eșuează pe aisbergul trecutului. Ca un fel de Oedip, Vlad Jivan își construiește viața pe minciuni și este uimit cînd ea se destramă. Un lucru foarte omenesc, de altfel. Banatul nu devine autonom, dar cum să devină dacă nici măcar o singură viață nu poate fi ținută sub un control fericit sau în nici o viață nu se poate păstra fericirea? Loți e divorțat și singur, lui Alex i se rup coastele, Emi plînge, Vlad se blesteamă, Frane moare, Marina nu mai e fata pe care o iubea cîndva, înotul și dansul se duc dracului.

Romanul e scris cu mare meșteșug. Ba ca un roman „obișnuit” care deapănă o poveste, ba ca un scenariu, ba ca o piesă de teatru, ba, ca în scena de ceartă pe care am evocat-o, ca un text-fluviu faulknerian, „Disco Titanic” cucerește prin arta niciodată narcisiacă. În același timp însă, Radu Pavel Gheo știe lucruri foarte adînc umane. De exemplu, după cearta amintită, Emilia își mută periuța de dinți în alt pahar – un gest minim, dar plin de semnificație. Sau cît rafinament e în scena telefonului, cînd dom’ Vergil îl șantajează pe Vlad, numindu-l cu numele de angajament. Sau cînd același dom’ Vergil îi ține o lecție usturătoare despre „mitici” și despre autonomie.

Vreau să spun că Radu Pavel Gheo nu e numai un foarte bun meseriaș (asta l-ar face doar un scriitor bunicel), ci și un om foarte sensibil, ceea ce îl duce spre categoria scriitorilor mari. „Disco Titanic” a fost o experiență foarte bună, o delectare a unui cititor care, și el, lucrează cu frazele. Apropiat cîteodată de tezism (fapt semnalat și de Mihaela Ursa în cronica la carte  pe https://pressone.ro/contributori/disco-titanic/ ), dar reuşind să-l evite datorită povestirilor foarte personale, romanul lui Radu Pavel Gheo e, într-adevăr, zguduitor.

 

Radu Pavel Gheo, „Disco Titanic”, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2016, 464 p.

Parteneriat media


Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu