Flash fiction stories Nr. 183

Flash fiction stories – decembrie 2020 (I)

Reach content for Google search „Flash fiction” „Literomania”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

München
Teodor Fleșeru

 

Noni se pensionase și ne-a cinstit cu câte-o bere neagră Silva și-un coniac Zarea la cafeneaua Frieda, eu mai tânăr cu vreo trei ani decât prietenii din vremurile când jucam fotbal în fiecare sâmbătă dimineața pe-un teren din Sub Arini aproape de Valea Aurie, așa că m-au racolat în gașca lor.

Viața, disponibilitățile, întâmplările, ne-întâmplările ne zburătăciseră care încotro. Doar Noni mai locuia în Sibiu, Jack fugise în Germania înainte de Revoluție, nimeni nu știe cu se ocupă, Sandu se măritase cu o franțuzoaică tot înainte de, bijutier acum, Bubu plecase după în Austria, în prezent patron de restaurant, Romică se lăfăia în Hawaii cu iubitul Popică, iar eu mă izolasem la Mândra cu muiere și copil, găini și purcel, nu tu mașină, doar juma de oră cu trenu’ până la Sibiu, viața tot mai grea și mocnit agitată, că mai aveam ani buni până la pensie, salariu nici atât, muierea alocații, doi copii la liceu, economiile epuizate, dar nu mă plângeam.

„Cam iresponsabil din partea ta să te-arunci cu mândra la mama dracului”, zise Jack, cel mai bun prieten pe care de fapt îl chema Vasile, dar maică-sa Viorica îl alintase de mic drept Jack pentru că „vreau să fie golan salon!”

Până la urmă s-a lăsat c-un chef pe cinste ca altădată – beutură, Creedence și Hendrix, snoave și murături, iar spre dimineață, Jack m-a chemat în bucătărie și mi-a zis că nu mi-ar strica un mic concediu la München, poate-mi găsește ceva de lucru să prind „puțână osânză pentru la iarnă”, iar dacă n-am bani de drum, îmi trimite o sută de euroi pe întâi august când ia pensia de boală, aranjată c-un amic de fală, ca s-o tai cu-autocarul dincolo, „da?”

Da!

Sărutat muiere, pupat copii, îmbarcat pe-autocar o zi și-o noapte de somn, vise și amintiri, legănat pe scaunele din coada autocarului.

La 10 a.m., Jack și cățelușa Coco mă așteptau în fața autogării din München, apoi am plutit spre centrul orașului în broscuța roșie VW decapotată și-am parcat în apropierea unei cafenele, unde m-a tratat cu mic dejun plus discurs: „Fii atent, ăștia-s cu ochii pe noi, te spionează de după perdele, cheamă poliția din orice; nu fura, nu te da-n stambă”.

Jawohl!

Seara au poposit Dana cu Milu povestind că domnu’ Cornel a luat-o-n freză de la autoritatea copilului care l-a vitregit de fiica minoră cu care fugise din Bacău și care-l pârâse c-o trage de urechi și-i vorbește urât; mai târziu a apărut și conu’ Mihalache cu două popice de Rojas pe care le-am ras rapid ciondănindu-ne pe conotația zicalei prost să fii, noroc să ai, ei susținând că trebuie să fii prost ca să ai noroc, eu zicând că nu contează dacă ești prost, noroc să ai. Asta i-a cam supărat și mi-au declarat cu siguranță n-am norocul să-mi găsesc vreun job, nu la vârsta și barba asta, albă!

Nasol, totul a mers din rău în mai rău, nu m-am înțeles deloc cu diasporenii dezgustați de voi, românii, așa că amicul mi-a cumpărat bilet retur, dezamăgit de aerele mele de om liber care trăiește în țară la țară, debarcându-mă la autogară seara la șapte, sub nori grei de gheață.

„Mi-e dor de soarele din România”, suspină Giorgiana, tinerica minionă lângă care mă așezasem, studentă la stoma în Timișoara, unde se reîntorcea după vacanța la fratele însurat în Bavaria.

„De ce stoma”, am întrebat, „tradiția familiei sau banii buni?”

Munca onestă, m-a lămurit ea, adică motto-ul familiei care îi finanța studiile și traiul regulilor spartane respectate întocmai pentru a putea avea cândva cuibul ei după ce va ieși de sub tutela părinților de modă veche – tata taximetrist și mama casnică –, descotorosită de precepte bătute-n cuie și orar de pandemie.

Încercând să schimb subiectul, am întrebat-o cum se laudă cu viața romantică, iar ea mi-a răspuns prompt că: „N-am, n-am avut, nu mi-e scris, nu acum!”.

„Cam mulți nu să nu fie și-un da pe-acolo…”

Da, a recunoscut ea, privind în gol în noaptea neagră ca smoala, într-a șaptea îi făcuse ochi dulci un coleg, dar ea n-a reacționat nicicum, deși…, dar într-o zi, plecând de la școală, a urmărit-o, sărindu-i în față și declarându-i:

„Ești ultima ființă cu care m-aș iubi!”

Liniște deasă-n autocar, toată lumea cu ochii în plasmele pe care rula Taken, thriller cu Liam Neeson, un tată care-și salvează fiica molestată în Paris.

„Niciun tată nu eliberează, n-are cum, numai tu o poți face, sărind din cuib din timp spre a te cunoaște cu-adevărat.”

„Poftim!?”

„Ai face bine să-l cauți pe băiatu’ cu ultima ființă, de fapt prima, poate singura pentru el, să-i spui că abia acum ți-ai dat seama cât de norocoși sunteți să vă regăsiți; poate-i la fel de nefericit că ați pierdut toți acești ani.”

Lumina de neon a ecranului plasmei suspendate se reflecta în pupilele dilatate ale ochilor ei umezi de căprioară hipnotizată de farurile fosforescente ale memoriei.

„Ce-ai de pierdut?” am întrebat, lăsând-o mai moale. „Dacă e bine-mersi”

„E șomer, nu-i merge bine”, suspină ea întorcându-și capul de la Neeson.

Tăcerea care a urmat mi-a explodat în minte cu întrebări generate de brusca responsabilitate vizavi de redeschiderea rănii destinului Giorgianei.

Or reînflorirea rănii?

Roțile autocarului se învârtesc ronțăind șosea și timp spre zori cenușii.

Oprim după Curtici să mergem la toaletă sau la cafea, alții schimbă autocarul, care merge la Timișoara, apoi Sibiu.

Când mă întorc cu ziare proaspete – Giorgiana nu-i!

Autocarul demarează.

„Stați!” strig eu. „Lipsește-un pasager!”

„Nu”, mă amendează altul, „a preluat-o tata cu taxiul.”

A răpit-o taximetristul, îndrăznesc să gândesc, simțindu-mă păcălit, trebuia să-i fi cerut adresa de mail, să mă țină la curent!

Ba nu! am cugetat trecând de Deva, așa era perfect, n-o să simtă nici un fel de presiune – devenisem personaj dematerializat, chiar spiritualizat, nu?

Iar conversația noastră o va putea retrăi ca vis pe autocar, a premoniție.

Și decizia ulterioară de a da curs îndemnului meu ca visceral personală.

Totuși, muream de curios; muritor de curios și de încrezător, în continuare.

 

Podcast Literomania – „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă”

 

Zi
Florentina Ionescu

 

Apelul telefonic a venit la șase fără douăzeci, când abia se lumina afară. Vocea gravă a fratelui ei i-a spus ceea ce ea știa deja: tata nu mai e. S-a îmbrăcat în singurele haine negre pe care le avea în șifonier – o pereche de pantaloni de la Orsay și o bluză cu dantelă, de la H&M – și s-a urcat în mașina de teren. M., iubitul ei, conducea pe străzile din București, atent la traficul din acea zi de luni. Georgiana privea îngândurată pe geamul Jeep-ului, mașina de serviciu a lui M. Orașul, cu blocurile lui gri, nu-i transmitea nimic special. Era o zi ca oricare alta. Oamenii mergeau la serviciu, se urcau în metrou sau tramvai și își petreceau următoarele 8 sau 9 ore în clădirile de sticlă ca niște acvarii scumpe în care viețuitoarele se hrăneau cu rapoarte, deadline-uri, call-uri.

Când s-au apropiat de ieșirea din oraș, s-a gândit că a făcut drumul spre satul natal de atâtea ori, încât până la 31 de ani știa deja unde se află fiecare punct de reper important pentru ea. Au ieșit din București, lăsând în urmă Autogara Internațională Rahova, o clădire galbenă, în mijlocul unei parcări vaste în care se aflau la ora aceea trei autobuze trase lângă niște peroane trasate pe asfalt, ca și când mâna unui copil uriaș s-ar fi jucat cu creta albă prin întreaga parcare.

Pe măsură ce străbăteau alți și alți kilometri spre satul din Giurgiu, sub privirile tinerei se desfășurau în viteză, de ambele laturi ale șoselei cu două benzi, terasele și grătarele fumegânde din Mihăilești. Era locul unde mâncase de-atâtea ori alături de tatăl și de mama ei, încât amintirile se contopeau acum într-una singură: cu Georgiana stând la o masă, în compania părinților, la terasă, cu o farfurie de carton în fața ei, în care se aflau patru mici bine făcuți și muștarul apos.

Au lăsat în urmă mirosul și fumul grătarelor de la șoseaua principală. Pe dreapta, prin geamul mașinii, se derulau câmpurile cultivate cu rapiță, porumb sau floarea-soarelui, pe care zăpada topită își făcea acum de cap, lăsând lacuri glaciare uriașe din loc în loc. Unele câmpuri erau precum un covor pe care un copil răzgâiat și-a împrăștiat sacul cu jucării, pentru a-i face mamei în ciudă: pline de gunoaie de toate formele și culorile, pungi albastre de plastic, resturi de la tot felul de obiecte, pet-uri și multe alte amprente lăsate în urmă, din cine știe ce motiv, de o mână invizibilă uriașă care știe doar să producă gunoi. Așa își imagina Georgiana că se născuseră gunoaiele pe acele terenuri agricole, din ordinul dat de vocea unui răufăcător, un mogul al camioanelor cu resturi murdare. În secunda aceea și-a amintit cum, copil fiind, prindea frânturi din discuțiile tatălui ei și cum nu înțelegea pe atunci ce înseamnă „garda de mediu” și „amendă” dată primăriei, locul lui de muncă din acei ani.

Jeep-ul mânca în drumul său kilometru după kilometru, cu nesaț, iar acum Georgiana și M. se apropiau de comuna din care făcea parte satul ei. Tânăra a privit atentă fosta brutărie de la intrarea în Ghimpați, răsucindu-se pe scaunul din dreapta pentru a o vedea mai bine. Clădirea cu acoperiș foarte înalt, în formă de V răsturnat, ce semăna cu pensiunile din stațiunile de la munte, era de mai bine de cinci ani închisă. Dincolo de geamurile care adăpostiseră cândva un restaurant, perete în perete cu brutăria, pe care îl frecventau cei din comunele din jur, nu se vedea nicio lumină, nicio mișcare.

Au trecut rapid prin centrul civic – cum îl numeau părinții ei – lăsând în urma Jeep-ului o clădire comunistă cu două etaje și parter, pe fațada căreia se aflau și în prezent literele mari și albe care alcătuiau cuvintele „magazin universal”. Tatăl Georgianei îi povestise că, înainte să se nască ea, locul lui de muncă se afla la etajul unu, în dreptul ferestrei de deasupra literelor „ZI”. Acolo repara el televizoare și aparate de radio. Tânăra privi cele două litere și fereastra care trona deasupra lor. Inima ei se strânse în acea fracțiune de secundă, dar ignoră durerea. Se hotărî să spargă tăcerea:

— Hai că de aici nu mai avem mult.

Se gândi că ieri fusese ultima zi din viața tatălui ei și că ieri l-a văzut ultima oară respirând. Ce ciudată i se păru coincidența asta cu silaba „zi”.

Peste câțiva kilometri, Jeep-ul a pătruns în micul sat, iar M. a redus viteza. Terenul de fotbal din valea în care locuiau părinții Georgianei, cu tribuna lui gri și solidă, se proiectă pe pupilele fetei, dar ea nu-l văzu cu adevărat. Își întoarse capul spre stânga. Vizavi de terenul cu iarba proaspăt tăiată se afla vechea ei școală generală. O năpădiră alte gânduri, văzând clădirea în paragină. Prima zi de școală, când tatăl a dus-o de mână dincolo de poarta mică de metal, dincolo de monumentul eroilor cu soclul văruit și dincolo de stâlpii gardului dați cu var alb. Acum școala i se părea bântuită, cu geamurile sparte și cu zidurile din care se iveau cărămizile roșii, despuiate de trecerea timpului.

Când mașina a făcut curba în ac de păr din centrul satului, pentru a putea intra în curtea părinților ei, Georgiana a recunoscut la colțul casei „steagul” de la biserică imprimat cu fața unui sfânt – ori să fi fost fața lui Iisus Hristos? – , folosit atunci când moare cineva. Știa că „steagul” se pune la stâlpul casei. Acum, însă, casa ei nu mai avea stâlp.

Rich content for Google „Flash fiction”

Pandemia și mătușa Vilma 
Doina Magheți 

 

Mătușa Vilma locuiește la marginea orașului.
Casa în care locuiește e îmbrăcată toată în zorele.
Vilma nu are spaime. Coronavirusul nu trece de prag.

Mătușa Vilma zice că pâlniile astea mici și vineții au învățat-o să moară și să se nască în fiecare zi.
De-asta a ajuns la 99 de ani și tot atâtea kilograme.
Nu știe nimeni unde și-a ascuns vibratorul…

Mătușa Vilma umblă greu, respiră greu și ține ochii închiși când se uită la oameni.
Mama era întinsă pe catafalc.
Vilma o mângâia pe burtă și mă întreba dacă acolo e capul…
Nu ne iartă că n-am anunțat-o din timp de cancerul care rupea deja din carnea lui Marghit.
Avea atâtea să-i mai spună…

Acum, e pandemie.
Vilma nu se mai ridică din pat.
O dor genunchii încă din tinerețe, de când făcea curat prin casele bogate.
Nu vorbește românește, dar înțelege perfect ce-i spui.

Într-o vară, a venit cu tot neamul ei de altă limbă să facă menaj în casa din Munții Banatului.
Casa din munți era mare, cu cinci camere, cu grajd, livadă și roată de moară.
Când Gyula dădea prea tare cu mătura și împrăștia pânzele de păianjen, Vilma se răstea în limba ei: „Ai grijă, asta-i casă mare, casă de avocat și de țărani avuți! Lucru mare!”

Azi-noapte, telefonul ei m-a smuls dintr-un somn greu. Eram buimacă.
Mă-ntreba dacă mai am crema verde cu camfor, crema pentru cai, ca să-i fac masaj.
„Când trece pandemia, să vii cu primul tren la mine!”
„Ai auzit că americanii s-au întors azi de pe Marte?”

Sumar Literomania nr. 183

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.