Mittelstadt Nr. 190

Melon sau Capete de femei (II)

Reach content for Google search „Marian Ilea” „Melon”
Actul 2

 

Acelaşi decor în semiîntuneric şi apoi în întuneric. În mijlocul camerei de la cârciuma „La Dudinski” a rămas doar Irina. Se află într-o lumină puternică. Va povesti până la finalul actului 2. La început se aud clopotele din catedrala oraşului. Bat de miezul nopţii.

Irina: Când ai sosit în oraş te-am oprit în mijlocul străzii şi te-am întrebat: „Îţi place la noi, domnule Melon?”. Tata a fost sergent-major angajat la o cazarmă. A lucrat ca armurier la Arsenalul Armatei. Georg Hande a tras mii de focuri pentru a regla armamentul. Mă ducea pe deal când îşi încerca pistoalele retezînd vârful ramurii sau al copacului. Nu dădea greş. Ţi-am povestit doar ţie. Tata e bunul meu personal. M-a iubit. De la treizeci de metri nimerea monedele de metal. Nu dădea greş. Irina Hande era fiica fostului sergent-major Georg Hande. Tata îşi confecţiona pistoale. De unul singur. Le ducea în buzunarele interioare ale hainelor la târguri. Le vindea pe sub mână. Făcea bani. Mama era cunoscută în oraş ca Florence cea faină şi harnică.

Îmi place să călătoresc cu trenul prin ţara asta. „Vino să-mi arăţi naţiunea, Melon”, îţi spuneam. Pe strada ta drumul era plin de gropi. S-a stricat şi mai tare.

Uneori simt că mă sufoc de dor şi totuşi e cel mai frumos simţământ.

Pe Florence a văzut-o, a cunoscut-o, a îndrăgit-o, a luat-o de femeie.

Tata a câştigat la concursul de tir din Hanovra, singura armă cu lunetă din oraş. Georg Hande îşi scotea camarazii din încercuirile inamicilor. Florence a învăţat croitoria. Toate doamnele veneau la noi. Mama le cosea rochii, fuste, sacouri, pălării. „Nu mergem la Budapesta, că o avem pe Florence”, ziceau acelea. Georg Hande îi zicea nevestei lui: „Florence, ne merge din ce în ce mai bine”. Îi auzeam vorbind în nopţile cu zăpadă.

Am treizeci şi doi de ani, Melon. „Singura fată bătrână din oraş”, zice domnul Skroff cu dispreţ.

Mâine am de lucru cu gemurile. O să fie o zi lungă. Sunt cu mâinile ude şi sărate. Chiar sunt şi simt multă recunoştinţă.

În ultima lună nu-ţi mai găseau venele pentru perfuzii. „De ce nu-l lăsaţi să moară, domnişoară?”, îmi spuneau asistentele. Totul era alb în spitalul acela. Ultima speranţă înainte de comă erau claviculele. Nu te mai hrăneai. „Nu-l chinuiţi, domnişoară”, ziceau asistentele. Căutam certitudini. Te invitam la picnic. Cele anterioare şi cele ulterioare erau perfecte. De obicei, tot plec şi nu mai ajung, Melon. Îmi spuneai că e felul meu autentic de a circula. Am nevoie de somn. Cât e căutare şi cât e dorinţă în oraşul ăsta. M-ai întrebat: „Cât e în stare să ia şi să dea o femeie?”. În casa pe care ai primit-o de la municipalitate făceai desene pe umerii mei cu degetul arătător. Fluturi. Eram lipită de perete. Cu ochii întredeschişi. La treizeci şi doi de ani sexul e suportabil pentru orice femeie. Mângâierile – nu! N-ai cumpărat niciodată mângâierea unei femei. Deşi aveai bani.

Stăteam peste trupul tău. Mă vedeam în oglinda din spatele meu. Îmi plăcea ce vedeam. M-aş fi putut plimba liberă prin Amsterdam. M-aş fi oprit la fiecare pod pentru un sărut. La treizeci şi doi de ani în Amsterdam poţi orice. În oraşul ăsta, nu mai poţi nimic. Vizualizez fiecare picnic. Pregăteam detaliile.

Uneori în zilele acelea de agonie simţeam că vrei să rămâi singur. Nu credeam că e bine să te declari oripilat de prezenţa mea. Mă rog, erai suveran. Puteai să excluzi pe cine doreai. Dar am rămas. Ai ales să comunici într-o limbă străină cu mine pentru că nu puteai suporta apropierea. Şi totuşi ţi-o doreai. Ai ales ceva impersonal, Melon.

Ştiam că ne putem îndrăgosti din nou unul de altul în altă limbă. Era un joc periculos. Am greşit atât de mult? Ai zice că-i o formă de pedeapsă sau o măsură de protecţie. A ta sau a mea.

Eşti pe drum, Melon? Îmi imaginam că te afli într-o cameră de hotel cu ţigara în mână.

Am înţeles. E prea devreme.

Vei continua să-mi spui la mulţi ani de câte ori va fi ziua mea? Dacă aş avea noroc ar mai putea să fie?

O să mă ignori, Melon? Ţi-e somn? Am întrebări şi dorinţe neconvenţionale. Încetez. Am înţeles. Cel mai odios lucru pe care i-l poţi face unei femei e să o faci femeie şi să-i dai drumul ştiind că bărbat ca tine nu mai există.

Pe o foaie de hârtie când se prind algele nimeni nu-ţi mai poate citi gândurile. Mi s-a uscat cerneala de pe aripi.

Lectură din volumul „Crema de gălbenele și curcubeul. Povestiri maramureșene” de Marian Ilea

„Nu contează că e imoral, ilegal sau îngraşă”, îmi spuneai.

„Să jucăm şah, Irina. Regele şi regina sunt doi nebuni frumoşi. Sar calul până-n Turn. Turnul se plimbă-n lung şi-n lat, o ţine numai pe-a lui. Pionii sunt mici, dar mulţi. Şi piticii erau mici… şi erau şapte”. Apoi râdeai.

Îmi pare rău că nu înţelegi ce ai însemnat pentru mine, ce eşti şi ce simt. Înţelegi ce te ajută, ce te linişteşte, ce-ţi convine. Ţi-am cerut să mă tolerezi. Însă e prea mult şi asta. Merg acasă. O să-mi prăjesc ciuperci. Am simţit în anii aceştia că pedalez prinsă într-o căsuţă cu şoareci. Credeam că timpul vindecă, uită… dar… cerne.

„Vindecarea ţi-o alegi după cum îţi aşterne viaţa, Irina”, mi-au spus domnii măcelari Gotz şi Fitz în cor.

Ţi-am compus poezia aia, Melon.

Nopţile sunt calde/Noi eram fiebinţi/Masa era rece.

Nu ţi-a păsat. Era bine în braţele tale. Supusă. Îmi plăcea. Aveai obiceiul să termini de două ori. Aveam nevoie de un sfat. Goală în maşină. Goală pe câmpul acela. Cu Melon cel încăpăţânat. Doi ani sunt puţini. Două luni de agonie e mult. „Niciodată nu eşti prea bătrână ca să te joci, Irina”, aşa-mi ziceai. Era greu. Devenisem comodă. Aş vrea să nu-mi pierd minţile.

Îmi vine-n minte iarna. Oraşul în care ninge în fiecare zi. Un alb lung şi rece înlocuieşte culorile. „Nu pot trăi sfârşitul de două ori”, ziceai. Ştergeai tabla de la cârciuma lui Dudinski. Dispărea meniul zilei. Scriai cu creta albă: „Să mă iubeşti şi mâine, Irina”. Eram o babă de treizeci şi doi de ani cu multe pisici şi fără repere. „Ai putea fi cel care să-mi împlinească visele”, strigam în salonul ăla din spital. „A fost odată o fată nebună care visa”, ziceau asistentele domnului doctor.

Au fost zile multe când eram profesionistă, gospodină, ajutor pentru familie. În şifonierul din dormitor nu mai am loc pentru hainele nimănui, Melon.

„Dincolo de reguli sunt pacturile, Irina”, zice domnul Dudinski.

„În bucătărie se intră cu halat, bonetă şi fără bijuterii. Asta e prima regulă”. „Şi care e primul pact, domnule Dudinski”, l-am întrebat. A tăcut. A plecat. S-a supărat. Dacă mă plimb pe străzi singură, roiuri de gărgăriţe mă năpădesc prin păr şi pe braţe. Le aduc în dormitor.

Ştii cum eram? Cu maşina într-o parcare aproape de spital. Liniştită. Aveam o stare frumoasă. Eram răcită, răguşită, cu nasul plin. Liniştea pe care o simţi. Aveam răbdare. Aşteptam cu drag ceva. Era virtutea ce mi-a lipsit mare parte din cei treizeci şi doi de ani.

Nu voi mai prăji ciuperci. Voi mânca sarmale.

E greu să treci prin anotimpuri care erau altădată pline. Şi ce pot face eu dacă mi-e dor. Pot spera că e un dor viager? Te rog să mă aştepţi, Melon. Chiar dacă nu vorbim. Poate bem o cafea.

Azi, în cimitir, preotul mi-a spus că iadul e singurătate. Mă tot întreb cum aş explica ce am trăit noi, Melon. Tu erai în grădină cu pietrele tale. Ciopleai. Opere de artă.

Dacă te întrebi ce mai fac: susţin în cotinuare şi fără îndoială că sunt privilegiată. Tremur de spaimă. Știu că va veni ziua când voi vedea exact cât am greşit şi ce ai însemnat pentru mine. Voi înţelege.

Mă simt înfiorător de singură şi însingurată. Mă uit în jur. Oamenii cu care mă întâlnesc. Domnul Dudinski cârciumarul, domnul Skroff zidarul şi fostul plutonier gornist, domnul Straubinger adjutantul de la căile ferate, domnii Gotz şi Fitz măcelarii, domnul Stan tapiţerul, domnul Tocaci blănarul, domnul Bulgar drojdierul cum îi zice domnul Straubinger. Sunt tare departe de ei. Încerc să mă integrez dar felul meu de a vorbi nu-i bun, nu-i acceptat, nici măcar tolerat. Mă tem pentru mine, Melon. Suflată de ici-colo, nu am puterea să decid. Asta sunt eu acum. Aşa sunt. A nimănui şi nicicum. Cu toate astea sunt foarte bine. E o temere profundă şi atât. Fără nelinişte, fără suferinţă, fără stres, fără insomnii.

Când spun una, aia e, Melon. Nu mă vait. Nu mă plâng. Atât.

 

Pe ultimele propoziţii se lasă întunericul.

Cortina

Sfârşit
Piesa face parte din volumul „Arca lui Giorgio” de Marian Ilea, Editura Tracus Arte, 2015

Susține Literomania

cartepedia.ro
cartepedia.ro
elefant.ro

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: