Sînt aproape sigur că în subtext lucrurile nu se prezintă atît de roz ca la suprafață. Mircea Dinescu îmi pare o personalitate „overwhelming”, ca să folosesc o expresie englezească: una care te domină fără să vrea. Nu poate fi ușor să fii copilul unui asemenea om. Și totuși, Andrei Dinescu pare la locul lui.
Am citit zilele astea un interviu cu el preluat de portalul Új Hét. Răspunsurile lui erau clare, succinte, provocatoare. Deci a moștenit el cîte ceva și de la tatăl lui.
Mi-a plăcut și că nu a început să scrie poezii. Sunt rare situațiile în care o întreagă familie scrie poezii la fel de bune, și mai rare cele în care copiii nu sunt complexați de tatăl lor uriaș. Niciun Mann nu s-a ridicat la înălțimea tatălui lor colosal. Sub un colos nu poate crește iarba.
Prelucrează manele. Doamne, manelele au devenit prejudecata numărul unu a celor ca mine. Dar încetul cu încetul, datorită și unui alt compozitor, și anume Andrei Enescu, am înțeles că ele sunt un fel de material la fel de credibil ca și al celor pe care le prelucrează Goran Bregović. E drept că și despre acelea am auzit de la un prieten din Novi Sad că sînt kitschoase, dar încă nu înclin în nici o parte.
Oricum, muzica formației lui Andrei Dinescu îmi place cam tot atît cît cea a trupei Taraf de Haidouks, deci nu poate fi rea. Încerc să-mi cultiv auzul. Dacă pînă acum am zîmbit îngăduitor ori de cîte ori am auzit manele, de-acum înainte o să fiu interesat. Poate voi simți patima despre care a vorbit Andrei Enescu și voi deveni pasional ca și Andrei Dinescu.
Sumar Literomania nr. 190
Lasă un răspuns