Mittelstadt Nr. 181

„Obiectivu’ turistic” din oraşul Mittelstadt

Reach content for Google search „Marian Ilea”

Caut la anunțuri nicovale rămase din vremea comunismului. Marca JEB. Astea da! Dau și io anunţuri în ziare ori online. Le văd, le pipăi, le ciocănesc și le-ascult sunetu’, apoi, dacă-i cazu’, le cumpăr. Pîntru urechea fierarului, adică a mè, nicovalele îs ca instrumentele de cîntat. Alea prost acordate degeaba-s JEB, nu-s bune decît de topit. Am cumpărat trii JEBURI în patru ai. Bat pă iele un miez dimineața și sara – de plăcere și ca să le întrețîn sunetu’. Așè rămîn vii și sănătoase. Numa pă iele lucru. Pă lîngă astea trii mai am două rămase de la tata fieraru’. Mă-ntreabă unu’ ori altu’ din turiştii care întră-n fierăria noastră din spatele Hotelului Corona: „La a cîtea generaţie de fierari sînteţi, domnu’ Marksteiner?”. „La a patra și ultima”, zîc. „Că fecioru-i inginer. Din fierărie l-am purtat pă la şcoli. Cînd iera mnic nu zîcè nu, cînd trebuiè să m-ajute, da’ vidèm io bine că nu-i plăcè. Aşè că-i gata-ncheiată tradiția”, închei și io. Şi ăla care-ntreabă opreşte imediat filmarea. Pare mulţumit.

Meseria asta o fo’ tare cătată pă vremuri, că ieram şi potcovari şi fierari de unelte. La „Marksteiner” în fierărie să potcoveau și cai și boi și măgari. Calu’ să mîngîie o dată-nainte de potcovit și înc-o dată după potcovit. Asta o știèm de la străbunicu’. Îi lege. Și face bine aplicarea iei, și calului, și fierarului. Bunicu’ avè de la străbunicu’ un fel de scripete cu care ridica bivolu’ hăpt sus în tavan. Ca să-l poată potcovi liniștit. Calu’ stă, că-i place să îmble cu potcoave noi, da’ bivolu’ nu ştie di nielcoșaguri din astea. Aşè că-l ridicam şi-l potcovèm că habar n-avè ce păţeşte. Îi trebuiè două-trii zile să-nveţe umbletu’ potcovit.

Di pă toate satele vinèu la noi cu animalele. Atuncea ierau şi animale, şi ţărani, şi-n fierăria noastră duduiè focu’ şi foalele nu să opreau. Acuma-s numa’ doi-trii cai într-un sat. Ţăranii îi poartă numa’ așè, de fală. Că-i potcovesc o dată la şasă luni. În vremea cînd îi folosèu la muncă, îi potcovèu la două luni o dată. Aşè iera atunci, aşa nu mai îi acuma.

Pă bunicu’ de cînd îl ştièm tătă zîua stătè numa’-n fierărie. Tata la fel. Străbunu’ o-nceput cîntecu’ nicovalelor pă malu’ rîului Săsar în anu’ 1909, în spate la Hotelul Corona. Acolo o și rămas fierăria. Și noi tăți cu iè. De-atîta amar de vreme am trăit din iè, pîn’-ce fecioru’ Ladislau ingineru’ s-o ridicat dintre noi. L-am trimis la școala de ingineri, și bine-am făcut, cînd am înțăles că nu mai îi nevoie de fierari și nici de cai. Iera acuma-s mai bine de cinșpe ai, cînd s-o-nchis minele și odată cu mineritu’ s-o dus și ultimu’ nostru client, că lucram și pîntru mină. Atunci nicovalele o amuțît și-am sîmțît că mă duc și io cîtelin și am început să am febră și-am ajuns la corhaz, adică la spital. I-am spus chiar io la doctor de unde vine febra asta și iel mi-o zîs așè: „Marksteiner, nu te lăsa, fă din fierărie obiectiv turistic, pîn-or veni iară vremuri mai bune, că de fierari a fi iară lipsă și nevoie mare”. Am înțăles și-am fost de acord. Și gata cu febra. Obiectivu’ turistic m-o scos din boala-ntrebărilor și m-am gîndit că așè n-a muri de tăt nici meseria mè şi-oi putè trăi şi io pă lîngă obiectivu’ turistic. O-nceput iară să glăsuiască nicovalele, pîntru turiști, da’ și pîntru plăcerea mè.

Tăt vin maşini cu numere străine în Mittelstadt, cu doamne, domni, copii și bunici. Cînd ajung iei la drumu’ Chiuzbăii, nici nu-i nevoie să-ntrebe de Marksteiner fieraru’ și de obiectivu’ turistic, c-am pus semn la drum. Fecioru’ m-o pus și pă internet, mi-o făcut filmuleț, cum lucru la potcovit calu’ și cum bat la nicovală, o făcut și poze. Apoi m-o pus lîngă tăte cinci nicovalele şi-o zîs: „Cîntă la iele, tată, că te-nregistrez”.

Aşè o apărut turiştii. Dumnezău să-i deie sănătate doctorului! Vin zîlnic și douăzăci-triizăci de vizitatori, întîi facem, fără grabă, o tură pîn fierărie, le-arăt tăt și le explic ce și cum, meseria, apoi le fac o demonstrație, iară la sfîrșit un cînticel la nicovală. La cei care vor și-o filmare cu conferința mè le cer o taxă-n plus. N-am avut unu’ care să zîcă: „Nu dau!”, ori: „Dă-mi chitanţă!”. Așè-i și cinstit, și actoru’ trebe plătit un miez. Și dacă, în timpu’ vizitei, să potrivește și cîte-un cal la potcovit, îi lux mare-n fierăria-obiectiv turistic, io numa’ aştept să pornească camerele de filmat şi m-apuc de treabă. Tăt tremur de plăcere. Și cîștig dublu. Mulțumită calului. C-amu’ sîntem doi actori. Am pregătită o cutie cu bucăți de zahar pîntru partener. La urmă le povestesc pă scurt povestea Marksteinerilor din Mittelstadt: îi pun întîi la curent că, atunci, pă la noi ierau la putere ungurii cu austriecii înciotricați; apoi le spun cum străbunu’ nost’, pă la sfîrșitu’ secolului nouășpe, om tînăr, o mărs pă jos, din comună-n comună și din oraș în oraș, pîn’ la Debrețin, ș-apoi la Budapesta, unde s-o oprit pîntru zăce ai. În Budapesta o-nvățat iel meserie, la cea mai mare școală de „Covăcie”, c-așè-i zîce-n ungurește la fierărie, iar la fierar, „covaci”. În 1908 s-o-ntors străbunu’ acasă, în 1909 s-o-nsurat și-o deschis „Covăcia lui Marksteiner”. După ce-o vinit românii la putere, s-o chemat „Fierăria lui Marksteiner”. Tăt un drac. În Războiu’ mondial o fo’ chemat de unguri, că aveù nevoie de fierari în spatele frontului. Banii cîștigați i-o pus într-o bancă ungurească și după ce ungurii și austriecii o pierdut bătălia și s-o desciotricat, și-o vinit stăpînirea românescă, și s-o făcut apoi Marea Unire, s-o dus iel la banca ungurească să-și scoată banii, da’ i s-o spus acolo, răspicat, că banca o fo’ bombardată de românii lui și că seifurile o explodat și-o ars și arhiva unde figura și numele și suma lui de bani și unde nu mai figurează nimeni și nimica. Străbunu’ n-o zâs nemica, numa’ o mulțămit lu’ Dumnezău c-o scăpat cu viață și-o făcut cale-ntoarsă. În apropiere de Chiuzbaia, soldații români o tras după iel, noroc cu bătrînu’ Chiuzbăian care l-o recunoscut, le-o strîgat: „Nu trageți, măi! Că-i fieraru’ nost’ din Mittelstadt”. Străbunu’ purta uniforma ungurească di pă front și le-o spus soldaților și de ce-o poartă: că s-o-ntors fără de bani și n-avè cum să-și cumpere haine. De-atunci n-o mai plecat străbunu’ din Mittelstadt. Numa’ două drumuri zîlnice mai făcè: dimineața bună pleca de-acasă, di pă strada Olarilor, la fierărie și sara să-ntorcè. Aici închei și io povestea străbunului mieu.

La plecarea turiștilor, ne luăm rămas bun și ne strîngem mînile: amu’, pă vreme de Covid, numa’ ne pocnim un miez în coate.

***

În vremea străbunului, intrau la potcovit în covăcie, adică în fierărie, pînă la o sută de cai, vreo douăzăci de boi și doi-trii măgari pă zî, de prin satele din jur vinèu, ori din Tăuți ori Băița, ori chiar din zona Lăpușului. Am și-amu’ scripetele pîntru boi și curelele care să trecèu pă sub burta lor, nefolosîte de vro șaptezăci de ai, de cînd nu să mai folosăsc la muncă nici boii. Și caii o urmat aceeași soartă. Știu, am mai zîs asta, da’ nu pot să nu mai zîc, că mă doare inima cînd văd că, din ce-n ce mai rar, mai am cîte-un cal la potcovit. Ce-i drept, mai am cîteodată de ascuțit lamele de la plugurile tractoarelor, cînd începe campania agricolă. Da’ asta-i altceva și-i mai nemica. Apoi fac în fierărie orice fel de lanţuri la închizători, ori repar tot ce-i din fier şi să strică-n Mittelstadt. Cînd mă plimb pîn oraş, găsăsc aruncate pă malul rîului bucăţi întregi de fier și le-aduc la fierărie. Orice bucată de fier îşi va găsî la mine folosinţa.

Meseria noastră de fierari are la bază dragostea de fier și de animale, că de n-o ai, nimeni nu ți-o poate da, și nici nu poți fi veci un bun fierar. „Uitaţi-vă numa’ la mînile astea murdare de fieru’-ncins care s-o răcit. Asta-i murdărie de calitate”, zîc de cîte ori pornesc turiştii camerele de filmat. Mi-o zîs odată un turist o vorbă deşteaptă şi i-am aprobat-o și-o duc mai departe caşicum ar hi a mè: „Adică, domnule Marksteiner, murdăria asta-i o dovadă de afecţiune pentru meserie!”.

***

În anul 2007 m-am dus la primaru’ din Mittelstadt, om tînăr, și i-am zis așè: „Vă rog să-nscrieţi ‘Fierăria Marksteiner’ ca obiectiv turistic important şi vechi, care merită vizitat şi fotografiat. Să să poată mîndri şi Mittelstadt-u’ cu fierăria asta, domnule primar”. Primaru’ o zîs: „OK”. Şi cu-atîta am rămas. Pe-aci vin alegerile o dată la patru ai, cînd să schimbă primarii. C-așè-i în democraţie, zîc ăia mai deştepţi ca mine. Dacă-i aşè, aşè să rămînă. Numa’ că-n 2007 n-am stat io să să schimbe primaru’. Cum am zîs deja, fecioru’ mi-o făcut reclamă pă internet și s-o pornit sîngură treaba.

Într-o zî, am primit pă situ’ mieu o scrisoare din Franța, care zîce-așè: „Dragă Loţi îs Trif de pă Valea Chiuzbăii fostu tău ucenic, acuma domiciliez în oraşu Reims din Franţa unde muncesc pă şantiere am nevastă plus trii băieţi și mă gîndesc să vin în oraşu nost în vara asta. Tare doresc să vizitez fierăria ta să-i arăt nevestei şi la odrasle unde am muncit și io și cum să muncea în fierărie. Aşe că te rog să îmi faci o programare într-o zi din august ca să ne primeşti la tine. Îți mulţămesc. Al tău fost ucenic Trif George”.

M-am gîndit cum să fac. Cînd o sosît zîua, m-am străduit și am planificat un cal la potcovit. Am aprins cu drag focu’, s-o pornit foalele şi cîntecu’ nicovalei. Am potcovit calu’ și Trif o pus și iel un miez mîna de plăcere, iară femeia lui o filmat tăt şi l-o pus pă faisbuc. Mi-o telefonat în octombrie că, după ce-o văzut filmu’ tătă suflarea din Reims mulți o reacționat și vrèu să vină-n vizită la „Fierăria Marksteiner” din Mittelstadt. Mi-o mai zîs: „Află, dragă meștere Loţi, că profesoru’ de muzică din liceu’ oraşului Reims o zîs să-ți zîc, și-țî zîc, că ce frumoasă meserie-i asta care fără ureche muzicală nu să poate face și că tu iești un virtuoz al nicovalei”.

Aşè s-o pornit, deci, și s-o pornit bine, obiectivu’ turistic „Fierăria Marksteiner” din Mittelstadt. Fără sprijin de la primărie.

***

În 2019, fecioru’ mieu, ingineru’, o găsît în arhivele primăriei o fotografie tare faină cu „Covăcia lui Marksteiner”, din 1913. O făcut copie cît un tablou și o pus-o la intrare în fierărie pă un stativ nou, adus din Anglia. Tot acolo, o mai pus un alt stativ cu o altă fotografie veche cu Hotelul Corona din Mittelstadt, pă care scrie așè, în maghiară, română, franceză, engleză și spaniolă: „Sub privirile mălăieţe ale celor în drept, se spurcă întregul aspect al staţiunii climaterice Mittelstadt. Grajdurile ambulante ale trăsurilor de piaţă, cu toate surogatele accesorii, se aliniază în faţa hotelului ca şi concurenţii la start. Pretutindeni te invadă un miros dulceag de deşeuri opulente, frămîntate cu apa ploii supra-abundente de pe strada prefăcută în pîraie (singurele canale bune din Mittelstadt) şi dospite la arşiţa soarelui climateric” (Ziarul de Mittelstadt, 18 septembrie, anul 1921).

Nu există turist care la intarea în fierărie să nu fotografieze cele două stative. După care urmează vizita, conferința mè și filmarea în care, dacă-i o zî cu noroc – că potcoava poartă noroc –, întră și potcovitul unui cal.

Adina Dinițoiu și Raul Popescu despre „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.