Mittelstadt Nr. 177

Din Bardejov-Kupele la Mittelstadt (I)

Marian Ilea Mittelstadt

Larisa Kupaş, treizeci și trei de ani, căsătorită cu Vladimir Kupaş. De la douăzeci și cinci de ani Larisa are cancer la ficat.

Vladimir Kupaş, patruzeci și șapte de ani. A luat-o de nevastă pe Larisa cînd era încă fată de liceu.

Cuplul are trei copii: de zece, de treisprezece şi de paisprezece ani. Vladimir se ocupă singur de traiul familiei. Cînd Larisa se simte mai bine, poate ieși pe stradă singură, poate să și gătească. De cele mai multe ori însă are nevoie de ajutorul lor pentru a se deplasa.

La crîșmă Vladimir își varsă năduful: „Io lucrez cît pot la țară, că-n Mittelstadt nu-i de lucru. Ca să am ce pune pe masă. Fata mè are paișpe ani, o cheamă ca pă maică-sa, găteşte bine și are grijă de fraţii ei. Unu’ care-o fo’ maseur la Băile-Vechi ne-o dat o sobă cu care ne-ncălzim și pă care și gătim. Sîntem tare plini de lipsuri”.

„Kupaş vinde mure și așè poate cumpăra pită. Caută soluţii, că nu prè au ce pune-n blide. Aşè face Vladimir Kupaş”, zice Fănică, gunoier în Mittelstadt.

Vladimir Kupaș: „Da, așè-i, vînd mure, vînd afine, tăt culeg și tăt vînd. Vine și vremea hribelor. Usc hribele, le fac praf şi-l vîr în borcane pîntru la iarnă. M-ajută și copiii mei. Azi de dimineaţă, cînd iera încă noapte, am cules o găleată de mure cu lanterna. Tăt în dimineaţa asta, cînd iera dejă zîuă, am vîndut murele în piaţa din Mittelstadt. Așè am reuşit io să cumpăr pîine, că nu mai iera o firimitură. N-o putem duce bine. Alimente n-avem, bani n-avem. La nevastă îi alocaţia copiilor şi ajutorul social. Ce cîştig io cu zîua îi la mine”.

Larisa are zilnic nevoie de medicamente. Vladimir a trebuit să-i spună într-o zi: „Larisa, n-avem cum să-ţi mai asigurăm tratamentul”. Cancerul e o boală de cursă lungă, care neluată din timp, ori neluată în seamă, nu iartă pe nimeni. Numai o minune i-ar mai putea veni de hac cancerului, iar Larisa nici nu-i tare credincioasă. Larisa Kupaș, fostă Smid, a avut o copilărie chinuită, trei frați mai mititei, de care trebuia să aibă grijă, o mamă și un tată ca vai de ei. L-a întîlnit pe Vladimir care era bărbat tînăr, frumos și voinic. În fiece zi avea ea parte de vorbele tatălui Smid: „N-avem posibilitate. Dejaba am meserie, nu-i de lucru…”. Din bun tîmplar ajunsese beţivul oraşului. Cunoscuţii îl ocoleau.

Smid îşi privea familia în fiecare dimineaţă și-și zicea: „Mă doare inima cînd văd că nu-s în stare să-i țîn”. Scuipa pe jos și mergea la crîşmă, unde găsea mereu pe cineva să-i facă cinste. Doar seara se mai întorcea acasă, să se culce. Dimineaţa următoare o lua de la capăt.

Într-o zi, pe cînd era încă elevă în clasa a zecea, Larisa a îndrăznit să-l ia de mînă pe Vladimir Kupaş: „Nene Vladimir, te rog ia-mă la dumneata şi scapă-mă”. Vladimir Kupaş a luat-o. Smid tocmai decedase de comă etilică. Soția lui, cu șase luni în urmă, se aruncase sub trenul care mergea de la Baia-Mare la Jibou. Frații ei fuseseră plasați la Orfelinat.

Rînd pe rînd, li s-au născut tinerilor soți: fetiţa Larisa, băieţii Vlad şi Mitru. Pînă a dat cancerul peste Larisa, n-au dus-o deloc rău. Se-nțelegeau la vorbă, se potriveau la pat și la rîs.

Vladimir Kupaş şi-a privit în ochi nevasta și i-a spus: „Pentru ca iei să aibă un viitor mai bun decît al nostru, trebuie musai să meargă mai departe la şcoală”. A hotărît asta, și s-a simţit de parcă ar fi scăpat de orice griji. Și chiar a scăpat, n-a mai făcut nimic pentru Larisa, Vlad şi Mitru, îi ducea doar la pădure, să-l ajute la cules hribe. „Şi voi aveţi guri care trebe umplute”, le zicea Vladimir Kupaş, râzînd mînzește. De şcoală, copiii nici nu-și mai aduceau aminte, învăţătorii uitaseră şi ei de copiii familiei Kupaş.

Dar el tot continua să repete nevesti-si: „Io nu prea am avut şcoală. Ca să scape, iei ar trebui musai să-nveţe”.

Familia Kupaş locuieşte pe strada Uzinei de Apă, într-o căsuţă fără număr, cu o singură cameră, construită de Vladimir din lemne şi lut. Ca acoperiş, neavînd tablă, a pus cîteva scînduri găsite pe malul Săsarului şi lut bătut. Cînd plouă, se scurge bineînțeles şi-n casă. „Patru paleţi de bolţari, cîteva coli de tablă, doișpe corni mi-ar trebui pentru o casă nouă şi-nvelită. N-ar mai trece ploaia pîn tavan, n-ar mai fi nici frig”, își tot repeta Vladimir Kupaş.

Vecinii lor au case frumoase, grădini îngrijite. Îl condamnă unanim pe bărbatul casei. Şi alţii au probleme cu nemiluita în Mittelstadt, da’ uite că se descurcă. Vladimir nu zice nici pîs, trece cu capul în pămînt pe strada lui. Pleacă de acasă dimineaţa de cu noapte. Se întoarce cînd e deja întuneric.

 

***

 

Într-o bună zi, nu, într-una rea, Vladimir Kupaş iese din casă doar spre seară. Se plimbă liniștit pe strada lui, în sus şi în jos, și deodată începe să strige în gura mare pe la porțile caselor: „Oamini buni! Dați-mi de lucru, ca să-mi pot repara acoperișu’! Am meserie, da’ n-am bani! Dați-mi, vă rog, de lucru!”. Pe unde trecea, luminile caselor se stingeau. După două ceasuri de astfel de colindat, apare o maşină, coboară din ea doi bărbaţi, vorbesc cu Vladimir Kupaş, îl liniștesc și-l duc. Apoi, o altă mașină îi duce pe Larisa şi pe fraţii ei. Vine și Salvarea, pentru mama Larisa Kupaş. Pe strada lor nu s-a mai auzit de ei.

„Portret de scriitor: Marian Ilea” (documentar realizat de Maramureș TV)

 ***

 

Vladimir Kupaş s-a născut în 1968. Era „decreţel” de-a lui Ceauşescu. „Fără Conducătoru’ ăla n-aş mai fi apărut nici io pă lume”, le spunea Vladimir bioenergeticianului Wizer și ălui de-ndrepta oasele la spitalul din Mittelstadt, unde a fost adus și băgat la izolare. După ce a fost auscultat și întors pe toate părţile, comisia de doctori l-a declarat „inadaptabil” și „element asocial”, a primit un pat într-un salon unde bioenergeticianul şi osteopatul se purtau cu pacienții de parcă le-ar fi fost oaspeți la ei acasă.

„Da’ voi doi ce faceți aici?”, i-a întrebat Vladimir.

Osteopatul de vocație Feneștean Gheorghe i-a răspuns: „În ce mă privește, am un har, pe care-l mi l-am descoperit cînd am fost pacient aici, domnule Kupaş. Am să-ţi demonstrez pe viu cum funcţionează toate oasele trupului tău”.

Vladimir Kupaş l-a lăsat pe Feneştean Gheorghe să-i arate ce ştie. De la oasele gîtului pînă la cele ale degetelor de la picioare, toate au pocnit sub mîinile experte. Concluzia: „Caz rar, n-am mai păţit aşa ceva, Vladimir. Absolut toate oasele și oscioarele ţi-au puşcat. Stres, mîncare proastă, băutură multă, poate și altceva”.

Bionenergeticianul Wizer l-a preluat imediat.

„Închide ochii, Kupaş, și relaxează-te”, a spus Wizer.

Vladimir Kupaş se uita la el cu coada ochiului și vedea cum își rotea mlădios palmele de parcă frămînta mingiuţe de aer și apoi i le tot împingea în piept.

Din cînd în cînd, Wizer șoptea: „Nu întredeschide ochii. Relaxează-te. Spune-mi acuma, unde eşti?”.

„Într-un tunel!”, răspunde Vladimir Kupaş.

„Înaintează, du-te-ncet prin tunel. Ce vezi?”, face Wizer.

„O scară”, zice Vladimir Kupaş.

„Cîte trepte are?”, întreabă Wizer.

„Şapte”, răspunde Vladimir Kupaş.

„Coboară-le.”

„Am coborît… Am în faţă o uşă pă partea stîngă şi două uşi pă partea dreaptă”, continuă Vladimir Kupaş.

„Foarte bine”, face domnul Wizer. „Deschide-o pe cea din partea stîngă.”

„Am deschis-o”, zice, cu voce sugrumată, Vladimir Kupaş.

„Ce vezi?”, întreabă iar domnul Wizer.

(Un moment de tăcere.)

„Îi tata!… Stă aşezat la biroul lui de la Băile-Vechi… Să uită în niște hîrtii… Acuma să ridică… Mă vede… S-apropie de mine… Îmi zîmbeşte… Mă bate pă umărul drept”, spune Vladimir Kupaş.

„Ieși de-acolo”, zice domnul Wizer. „Deschide acum prima uşă de pe dreapta”, continuă.

(Un moment de tăcere, apoi, cu o voce puțin tremurată:)

„Am deschis-o… Îi mama, aşezată-n genunchi, lîngă patu’ iei. Să roagă cu rozaru’-n mîini… Acuma să uită la mine, zîmbește… Îmi face semn să n-o deranjez”, zice Vladimir Kupaş. „Plec… Închid uşa… Ce fac acuma?”, continuă Vladimir Kupaş.

„Mergi pînă la capătul coridorului. Vezi uşa aia? Deschide-o, urcă încet treptele și cînd ajungi spune-mi ce-o să vezi sus”, zice domnul Wizer.

„ Am ajuns… Vin niște păsări… S-aşază toate la picioarele mele… Acuma pleacă iar”, spune Vladimir Kupaş.

Pocnitul din degete al domnului Wizer îi deschide ochii lui Vladimir Kupaş, dezmeticindu-l.

„Păsările alea de-obicei sînt rele și te atacă. Pe dumneata nu te-au atacat. Deci, dumneata n-ai duşmani, şi nici gînduri rele, domnule Kupaş. Foarte interesant!”, conchide Wizer.

Cam așa decurgeau şedinţele de bioenergie din fiecare sîmbătă.

 

***

 

În spital, Vladimir Kupaş se tot întreba, dimineața, după-amiaza și seara, ce-i mai face nevasta, ce-i mai fac copilaşii. Asta fiindcă nu găsea răspunsul. Își vărsă năduful dinaintea domnilor Feneştean şi Wizer: „Da, domnilor, unde nu-i cap, vai de picioare! Cînd Statu’ nu-l protejează pă om, atuncea omu’ de afaceri înfulecă tăt, strînge tăți banii numa’ la iel și la ai lui. Poți avè tu meserie, nu-ți mai dă nimeni de lucru. Iești liber să crăpi, tu și-ai tăi! Asta am pățît io și familia mè. Ce zîc ăia, că la noi îs pîntru tăți șanse egale? Vai de mine, ce minciună gogonată!”.

 

***

 

Bioenergeticianul Wizer din Mittelstadt (note de Jurnal):

„Nu tratez pe mulţi, ca să-l pot duce pe fiecare şase luni. Cu domnul Vladimir Kupaş o fac pro bono, după ce mă eliberez. Șase luni pe an, vara şi toamna, organizez aici curele de refacere. Am descoperit puterea asta în mine acum doisprezece ani, chiar cînd am ieşit la pensie, după ce am condus Centrul de Informatică şi Calculatoare din oraş. Imediat, am început să mă antrenez zilnic, și după multe tatonări și pași greșiți am ajuns stăpîn pe tehnică. Am constatat că pot să fac bine oamenilor. Prima reușită: am dus-o pînă la vindecare pe doamna farmacistă Iuţi din oraş. Fiecărui organ în parte i s-a dat atenția cuvenită. Timp de şase luni.

Cu domnul Vladimir Kupaş, pe care l-am găsit aici şi foarte probabil o să-l las tot aici, e un pic mai ciudat. Am parcurs deja prima etapă: iertarea de la cei apropiaţi. Cînd mi-a spus că-i vin păsări, de fapt îi veneau gînduri sub formă de păsări, şi că au făcut imediat cale-ntoarsă, de uimire nici nu l-am putut crede. I-am spus că-s spiritele rele cu care a avut intimă legătură, dar care nu-i mai cer socoteală, fiindcă a fost iertat. Pe farmacistă au bîntuit-o păsări mari și violente, adică gînduri cu nenumărate reproşuri. Deci, gîndurile, ori păsările, vin să ceară socoteală ori să dea iertarea.

E primul meu caz, din toți acești ani, în care apar de prima dată iertarea, împăcarea, liniștirea. Dacă va fi de acord, îi voi lua fiecare organ în parte ca să i-l repar. Iar de nu va fi, vom continua să povestim cu mare plăcere, simt că asta ne poate face bine la amîndoi”.

Adina Dinițoiu și Raul Popescu despre romanul „Acei minunați ani” de Marian Ilea

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.