Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, proza „Miracolul copacului” de scriitorul portughez Raul Brandão (1867-1930), în traducerea semnată de Anca-Domnica Ilea. Proza face parte din volumul „A Morte do Palhaço e o Mistério da Árvore” (1926).
*
Miracolul copacului
Uscat, văduvit de ramuri, poamele sale erau leşuri sau corbi. Nimeni nu-şi aminteşte să fi dat vreodată frunze, nici flori – uriaşul copac care de veacuri întregi slujea de spânzurătoare: nimeni nu se culca la umbra lui, şi soarele însuşi fugea de copacul secătuit şi posomorât care de veacuri întregi slujea de spânzurătoare.
Drept în faţă se înălţa Palatul regesc, zidit dintr-un bloc de piatră întunecată, şi doar Regele, având un suflet aidoma, gol şi tragic, îl îndrăgise – copacul sumbru care de veacuri întregi slujea de spânzurătoare.
Ce rău ciudat, lent dar necruţător, îl mistuia oare pe Rege? Îndrăgea numai amurgurile, agoniile luminii, trecutul; iar mulţimea tăcută venea să-l privească, seara târziu, cu capul rezemat de geamul ferestrelor, cu ochii pironiţi asupra apelor verzi şi mâloase şi a nălucii copacului, ridicată dinaintea Palatului. Tot ce era viu fugise de la poalele lui, căci Regele poruncea să fie pedepsite tinereţea şi dragostea, iar ţinutul fusese pustiit, cale de zece leghe jur-împrejur, de războinicii-i neînduraţi. Poruncea să fie ars şi devastat totul în regatul său. Nicio frunză, nicio pasăre – niciun semn de viaţă. Singur rămânea în picioare copacul, secătuit şi posomorât de veacuri întregi – copacul blestemat care în regatul său slujea de spânzurătoare.
Prin liniştea de mormânt a Palatului, paşii Regelui deşteptau ecouri pe coridoarele pustii, mai înceţi sau mai repezi, după cum era gândul stăruitor care-l rodea, tocind treptat lespezile dure ale pardoselii. Nu putea iubi. Nici voluptatea, nici idealul, nici iubirea, nici carnea albă ca laptele a femeilor, nimic: totul îi era oprit. Ceasuri în şir se-auzeau prin Palat paşii Regelui bolnav, bântuind noaptea-ntreagă, noaptea-ntreagă…
Se-ntâmplă să sosească Primăvara, şi toţi copacii, dincolo de ţinutul pustiit, se înfiorară şi se acoperiră de floare. Fluturi născuţi din răsuflarea ei se nunteau în azur, şi doi cerşetori îndrăgostiţi, de pe meleaguri legendare, pătrunseră şi se rătăciră pe pământul acela sterp – ea înfăşurată în ceaţa pletelor bălăi, el fericit şi tras ca prin inel, înrobit de privirile ei. Erau nevoiaşi. Şi astfel, aproape fără veşminte, sosiră înlănţuiţi, odată cu Primăvara, acoperind pământul gol pe care-l călcau de viaţă şi iubire. Erau nevoiaşi şi fericiţi. Flori veneau să se rotească peste goliciunea lor, iar merii de prin grădini azvârleau ramuri peste zid, anume ca să-i vadă trecând.
Azur, vis, beţie, întreg văzduhul se înfiora. Doar Regele din Palatul pustiu trăia braţ la braţ cu durerea. Viaţa, lumina, copacii îl umpleau de silă. Îşi voia întreg ţinutul negru, pustiu şi golaş; iar dragostea ce mustea în pământ şi în jivine, însăşi moartea ce preschimbă totul, îi păreau o grozăvie şi-o ocară. Ura viaţa. Se culca, însă, şi simţea stâncile fremătând: munţii erau sâni pietroşi, copacii – plete răsfirate în vânt. Ca să nu mai vadă nimic, se zăvora în Palatul zidit dintr-un bloc de piatră şi rămânea acolo, stingher, cu ochii aţintiți la copac. Îl contempla. Precum Regele, era uscat şi posomorât – aşa fusese dintotdeauna – iar poamele sale erau leşuri sau corbi. La trecerea lui April şi-a celor doi cerşetori, totul dimprejur îşi schimba înfăţişarea: numai el rămânea nepăsător la viaţă şi iubire – copacul tragic care de veacuri întregi slujea de spânzurătoare.
Într-o zi, Regele află că două făpturi fericite îi trecuseră hotarele, şi porunci numaidecât să fie prinse. În ultimele nopţi le simţea apropierea în mărăcinii plesnind de sevă, în broaştele râioase de pe drumuri, ce păreau căzute în extaz, în toate ale firii, ce se-nfiorau, în noaptea magnetică, plină de şoapte, în vântul care mâna spre castel crengi lucitoare de copaci. Ciulea urechea la pândă, poate pământul, noaptea şi marea, înăbuşindu-se, aveau să grăiască, în sfârşit aveau să grăiască!…
Când oştenii îi aduseră la Palat, odată cu dânşii intră o boare proaspătă; amiroseau a soare şi a tină de pe drumuri, iar de tălpile desculţe li se lipise humă grasă. Viaţa năvăli în acel mormânt şi, cum urmau să moară, avea să se spună că moartea, în locul simbolicei coase, purta pentru prima oară în mâini o creangă de copac.
Doi cerşetori, şi se iubeau! Nici măcar nu erau nemaipomenit de frumoşi, dar iradia dintr-înşii o putere nemărginită – din fata aceea pistruiată, cu fire de pai prinse-n plete, şi din bărbatul acela a cărui piele se străvedea printre zdrenţe. Nu le păsa nici de Rege, nici de Moarte. Se iubeau. Cutezau aceasta într-un ţinut pe care el poruncise să-l pustiască, ca priveliştea vieţii şi a iubirii să nu se mai poată arăta în veci dinaintea ochilor lui!
Tăcut îi privi Regele câteva clipe, apoi făcu un semn gâzilor, care numaidecât îi înşfăcară şi-i târâră după dânşii. Îşi zâmbeau, cei doi cerşetori, plini de ţărână şi de ierburi, răpiţi se uitau unul la celălalt, orbi la cele ce se petreceau în juru-le – ochi în ochi, mână-n mână…
În bezna nopţii, Regele se sui singur pe terasă. Crâmpeie de nori, crâmpeie de văluri sfâşiate se târau pe boltă. Copacul de care fuseseră spânzuraţi cei doi abia se străvedea prin întuneric; iar dinspre partea aceea venea un freamăt, agonia lor, pesemne, şi o zare de lumină, de la trupurile lor, neîndoielnic. În van prefăcuse totul în cenuşă – de sub cenuşă zvâcnea viaţa. Întreg pământul părea să clocotească. Se-auzeau şoapte. Dacă arborii ar grăi! dacă arborii şi toate ale firii ar spune ceea ce ştiu! Apa flecărea, se risipea peste ţărână în vine subţiri. Cum aşa, nu poruncise el să se sece toate izvoarele? Glasuri, tot mai multe glasuri prin întuneric, glasul abia îngânat şi smerit al copacilor grei de frunză, pe care vântul îi cerceta unul după altul… Cum aşa, nu poruncise el să se despoaie pentru vecie copacii? Mai rău decât atâta… Din ce în ce mai adânc, prin negreaţa opacă a nopţii, susurul vieţii – de parcă n-ar fi poruncit el să fie călcată în picioare viaţa!… Rezemat de zidul gros, îşi petrecu noaptea abătut. Norii galopau pe boltă, croncănitul corbilor îl chinuia… De ce nu putea fi şi el măr, cerşetori, humă grasă? să preschimbe durerea-n fericire? să se-adape cu soare, târât de lavina vieţii? Ah! Cum mai ura el tinereţea, duioşia, buzele tinere unite într-un sărut!…
Numai copacul cel uscat şi văduvit de ramuri îl mai lega de lume – copacul sinistru care în regatul său slujea de spânzurătoare.
Rămase până-n zori cu ochii aţintiți la fantasma cea sumbră, uriaşă, neagră ca gândurile negre pe care le urzea, uscată ca însuşi sufletul lui – copacul nemăsurat care în regatul său slujea de spânzurătoare… Colinele prinseră a se colora în violet, copacii a se înălbăstri, iar spânzurătoarea, de care-şi alipea întreaga fiinţă, a se desprinde din pâcle – copacul văduvit de ramuri, imens, care de veacuri întregi îşi pierduse seva şi viaţa.
Deodată, înmărmuri de groază. Încălzit de iubirea a doi cerşetori – ramura de care aceştia atârnau spânzuraţi îi era doldora de floare. Aspru şi rău ca blestemul – adunase în creanga care-i acoperea toată floarea pe care pământul pustiit nu izbutise s-o zămislească. Erau mai nimic – câteva floricele mărunte, gata să se scuture la prima adiere – erau durerea şi visul cele de pe urmă. De braţele lui fuseseră spânzuraţi mulţi nefericiţi, iar rădăcinile i se prăpădiseră de-atâtea lacrimi de jale. Împietrit de vaiete, nu mai sorbea apă, nici humă grasă. Văzuse trecându-se oameni, Primăveri şi regate, fără-nduioşare – mână întinsă deznădăjduit să blesteme pământul şi castelul. Fusese martor la schimbări ale feţei pământului, la furtuni, la cataclisme şi războaie, pururi încremenit ca moartea – dar în noaptea aceea, pătruns de iubirea celor doi cerşetori, se topise de duioşie, din adâncul măruntaielor, ca şi cum ar fi strâns în asta toată patima, toată Primăvara şi nuntirea de pe pământ – copacul blestemat care de veacuri întregi slujea de spânzurătoare.
În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „O Mistério da Árvore” (din volumul „A Morte do Palhaço e o Mistério da Árvore”, 1926)
Sursă foto aici
Scrie un comentariu