Miss World

În prima zi din an mă uit la concursul Miss World. Vreau şi eu să particip, spun, dar spun pe interior, la exterior se aude Lidia: ar trebui interzise chestiile astea, sunt ridicole pentru demnitatea femeii, şi eu dau din cap că da, aşa e, pentru că asta facem noi întotdeauna: ea spune ceva şi eu dau din cap că sunt de acord pentru că ea e mare şi are ideile bune. Şi eu vreau să fiu o feministă, îmi spune să repet şi eu repet pentru că am şaişpe ani şi mi s-a zis că la şaişpe ani trebuie încă s-ascult pentru că n-am gândirea formată şi contează ce modele îţi alegi, pe cine te decizi să copiezi, asta contează şi eu trebuie s-o copiez la greu pentru că numai cu ea stau de când vin de la liceu, unde n-am niciun model pentru că toţi din clasă au vârsta mea, în afară de un repetent, în general nu pot să-i sufăr cam pe niciunul din clasă şi nici pe profi nu-i suport, cu două excepţii, dar nu pot să am modele bărbaţi pentru că sunt fată.

Nimeni nu ştie despre treaba asta, planul meu să particip, doar că nu mă interesează deloc să particip la Miss România, ci la Miss World, trebuie doar să sar nişte etape ca s-ajung direct acolo. Nu înainte de nouăşpe ani, totuşi, cred că se poate şi mai devreme, dar mai am eu nişte chestii de făcut, şi pe urmă. Nimic nu mă face mai fericită decât să mă uit pe 1 ianuarie la concurs. Atâtea feţe de femei, ochi şi buze şi păruri şi braţe şi funduri şi picioare şi pantofi şi rochii. De data asta se ţine în Guatemala, nu ştiu mare lucru despre ţara asta, începe cu gua, ca în guacamole şi asta ştim toţi să facem acum, dar oricum sună frumos, adică ţara are un nume melodios din nouă litere, exact câte are şi numele meu: Albertina, după un personaj mi-au pus numele, mă rog, acolo era Albertine, cineva din familie citea mult Proust şi eu m-am ales cu numele şi m-am mai ales cu un fursec acum doi ani, la galeriile din Viena pentru că aveam acelaşi nume şi chelnerul a auzit şi a aplaudat foarte fals pentru că n-avea de ce să se entuziasmeze aşa din nimica toată, dar el chiar a sărit pe loc, a bătut din palme şi a spus: surpriză! Un fursec pentru domnişoara Albertine, deşi dacă a spus fursec deja nu mai era vorba despre vreo surpriză. Toată lumea se uita la mine ca la urs şi asta m-a enervat la culme şi ştiam că am faţa roşie şi cineva mă bătea pe spate în semn de nu fi timidă, măi. Se adună multe împotriva chelnerilor, cred, mai ales dacă sunt aşa antipatici, de-asta pe urmă se împiedică şi le scapă furculiţele pe jos.

După ce au prezentat câteva concurente ne arată din Guatemala: e cald pentru că nu e iarnă ca la noi şi e aşa colorată ţara lor, sunt tarabe cu fructe cu nume pe care nu le ştiu: carambola şi guanabana, rambutan şi caimito, pe toate le-aş încerca, şi gata apar deja alte concurente. Pot să mă uit liniştită pentru că Lidia răspunde la nişte e-mailuri şi are multe de spus în ele, toate femeile au multe de spus, eu am doar atât: vreau să particip la Miss World când fac nouăşpe ani, fără alte explicaţii, dacă nu spun multe înseamnă că nu sunt normală?

Miss Suedia defilează şi mă ridic în picioare, e preferata mea până acum pentru că seamănă cu mine, nu seamănă cu o suedeză, nici nu e printre cele mai înalte, are părul şaten deschis spălăcit ca al meu şi are ochii căprui, nu albaştri, ca suedezele, aproape m-am lipit de televizor, să fiu sigură că-i are căprui, şi o cheamă Sigrid. Poate totul ar fi fost altfel dacă aveam şi eu un nume din şase litere şi nu duceam după mine personajul lui Proust, pe care mi-am propus oricum să nu-l citesc, aşa, ca o pedeapsă. Mergem în acelaşi timp eu şi Sigrid, ea pe pasarela de sticlă sub care se vede piscina cu peşti aurii, eu pe covorul pătat de Lidia cu nişte cafea, deşi am dat cu trei soluţii din care zic ăia la tv că scot petele fără efort, fără frecare. Ea nu se dezechilibrează, îi stă bine costumul de baie, dar nici eu nu mă dezechilibrez şi-mi vine bine pijamaua pe care scrie encore 5 minutes şi e desenată pisica mică fiţoasă din Pisicile aristocrate. Nu vreau să apară următoarea concurentă, vreau mai mult timp pentru Miss Suedia şi vine pauza în care ne arată iar din Guatemala.

De data asta sunt femei în rochii lungi şi largi, tradiţionale, şi strigă ceva ce nu se înţelege. Apare o femeie cu un fel de bentiţă, are o faţă frumoasă deşi e bătrână şi nu pricep ce legătură au toate astea cu concursul, dacă e un fel de reclamă la ţară sau un fel de sabotaj sau nu ştiu. Jos, în stânga ecranului e scris: Rigoberta Menchú, laureata Premiului Nobel pentru Pace din 1992. Imediat mă apuc şi număr: are şi numele ei tot nouă litere şi deodată îmi place de ea. La următoarea pauză o caut, îmi spun.

Rigoberta Menchú. Mă obsedează câte un nume: îmi rămâne în cap şi se rosteşte singur întruna, nu ştiu de ce, parcă ar vrea s-ajungă de la nume la vreun sens. Chestia e că n-am mai auzit niciodată de vreo Rigoberta, aveam doar o colegă în clasele mici pe care o chema Roberta, deci s-ar scoate două litere: ig şi nu puteam s-o sufăr pentru că venea în fiecare zi taică-su s-o ia şi o pupa pe gură, iar mie asta mi se părea scârbos.

Citesc printre rânduri pentru că pauza trece repede: cinci soldaţi paramilitari, violuri, proces după patruzeci de ani, treişase de femei indigene, anii ’80, război civil, guvern militar vs. gherila de stânga, soldaţii neagă, s-a întâmplat în Baja Verapaz, la nord de capitala Guatemala City – ce-mi place cum sună, văd ceva luminos, reclame ca-n Las Vegas –, una dintre fete avea doişpe ani, doar cinci victime au apărut la proces, 2016: doi dintre ex-militari condamnaţi la 240 de ani unul şi 120 ani altul.

Pauza e gata. Fuck. Lidiei nu-i place să spun fuck, cică nu e autentic, să nu copiez din filmele americane, să găsesc o înjurătură a mea, asta-i bună, de ce, dacă asta îmi vine, bine, îmi vine şi boule, dar asta doar când e vorba de vreun coleg enervant. Rigoberta e bătrână acum, dar Nobelul l-a luat la treiştrei de ani, care tot e ceva cam bătrân, dar aş puteasă trec şi asta pe lista mea: Nobel pentru Pace la treizeci, dar înainte tot e Miss World.

Începe, a-nceput, sunt rochiile de seară. Ar trebui, poate, să-mi fie ruşine? Rigoberta nu s-ar uita la un concurs din ăsta, nu? Am nişte pieliţe în jurul unghiilor şi tot trag de ele, ce mi-a venit să caut despre ea? Nu trebuia, acum a apărut aşa ceva, nu ştiu, mă simt vinovată sau proastă că-mi place să mă uit la femei frumoase care vor să fie Miss World. Nu e ceva bine, mi-o spune şi Lidia de câte ori se iveşte ocazia sau o iveşte ea, dar sunt fericită când camera le filmează rochiile astea care sunt aşa frumos călcate, la mine rămân mereu cute când calc, şi uite, sunt feţele lor perfecte, fără coşuri, simt că sunt eu acolo, sub pielea lor, pe mine mă arată de fapt, şi mersul lor e aşa sigur şi liber şi fără frici. Ştiu să se întoarcă deodată când ajung la capătul pasarelei, e un gest brusc şi-n acelaşi timp parcă e dat cu încetinitorul, mă hipnotizează, aş relua gestul ăsta la nesfârşit: întoarcerea şi mâna în şold, zâmbetul şi părul care se aşază perfect pe umeri.

Vreau să câştige Miss Suedia pentu că seamănă cel mai mult cu mine. Miss India nu-mi place, are ceva fals, mai ales în felul în care vorbeşte, e caraghioasă engleza ei, nu, nu, următoarea, şi oricum e machiată mai strident decât toate încât pare un travestit, aşa da, şi Miss Albania e printre preferatele mele. Toate zâmbesc. Mie, când zâmbesc, de fapt îmi vine să râd: ori sunt serioasă, ori râd, poate nu înţeleg ce e cu zâmbetul, ceva îmi scapă, ce vrea să însemne, la ce e bun zâmbetul, de ce se face, zâmbeşte, zâmbeşte, spune şi Lidia când e momentul de poze şi eu râd. E o chestie ciudată cu zâmbirea şi cu zâmbetul, dar o să-nvăţ s-o fac ca Miss Suedia, ei îi iese, noi două semănăm, deci o să reuşesc. Şi Rigoberta Menchú zâmbeşte în fotografii, dar la ea e altfel, simt că înseamnă altceva. Are o faţă de fată de vârsta mea, deşi e bătrână şi cam împănată. Are mereu bentiţă, un medalion rotund şi rochie cu toate culorile. Nu mi-o imaginez făcând gestul ăla care mă hipnotizează, întoarcerea, sau poate ar învăţa şi ea, dar de ce-ar vrea Rigoberta să ştie gestul de pe pasarelă? Nu ştiu, poate ca să mă convingă pe mine că. Sau ca să fie fericită. E fericit cineva care luptă şi merge la procese şi vorbeşte despre victime pe care poate chiar le cunoaşte şi asistă la condamnări de trei sute şaizeci de ani, adunate adică? Deci cred că o să cadă varianta cu Nobelul pentru Pace, nu vreau să stau lângă victime care plâng, e ceva naşpa, o atmosferă încărcată, ceva greu, urât, bine, să zicem că câştigi procesul ăla, se face dreptate, deşi am auzit că nu se-ntâmplă des aşa, adică treaba asta cu justiţia, dar oricum auzi poveşti adevărate despre lucruri urâte şi ţi le imaginezi, pentru că eu îmi imaginez imediat tot, şi pe urmă cum să fii fericit când ştii nişte poveşti din astea? Îţi tot apar singure în cap, ca numele ei, Rigoberta Menchú, mie imi place numele şi-mi place de ea, pare de gaşcă, cred că am putea să ne înţelegem, dar să nu-mi spună prea multe, nu vrea să aflu tot, asta e. O prefer pe Miss Suedia, uite, suntem fericite eu şi ea, suntem una şi avem cea mai albă rochie, rochia noastră curată şi albă, fără nicio pată, e greu totuşi să nu pătezi o rochie albă, nu ştiu cum se întâmplă, dar astea albe se pătează primele, e ca un făcut, există o atracţie, nu e doar că se vede mai repede, e că atrag petele, dar acum nu, eu sunt cu ea, sunt în ea, sunt ea, Miss Suedia, şi pasarela e toată a mea şi sunt liberă, am un mers de femeie liberă care nu duce nimic greu în spinare şi nu trage nimic după ea şi fiecare pas de-al meu e aşa uşor şi sigur, iar la finalul pasarelei eu fac gestul, mă hipnotizez singură, mă întorc deodată şi cu încetinitorul, e linişte şi sunt doar eu şi părul mi se aşază liniştit pe umeri şi o mână stă ca lumea în şold, cealaltă aşteaptă puţin în spate, sunt fericită şi.